Nu știu de ce vă adresez această scrisoare. Povestea pe care v-o spun s-a sfârșit. Nici sfaturi nu mai aștept. Vă scriu pentru că revista dvs. oferă condiții igienice pentru mărturisiri și pentru că spovedania pe care o fac sper să-mi liniștească puțin suferința. Sau orgoliul rănit?
Paula, soția mea, m-a înșelat. Mi-a mărturisit lucrul ăsta deschis, la un restaurant, în timp ce chelnerul ne-aducea cafeaua. "Glumești", i-am spus. "Nu glumesc. E cât se poate de-adevărat". Am început, aproape, să strig: "Cine este nenorocitul? Știe că suntem împreună de zece ani, că avem un copil?". Mi-a spus că l-a cunoscut la un concert de Crăciun, unde a fost împreună cu băiatul nostru, Andrei. S-a nimerit să stea alături și au vorbit. "Ești dementă?", am întrebat-o. A început să plângă la masă. Mi-a spus că, pur și simplu, s-a întâmplat. Concertul avusese loc în piața orașului, era lume multă, veselă, ningea, și s-a lăsat dusă de-un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse din adolescență. S-a îndrăgostit pe loc de bărbatul de lângă ea. "I se poate întâmpla oricui", a zis, "mai ales când stai într-un mariaj așa de lung ca al nostru. În ultima vreme, am trăit paralel, nu împreună. Dar aventura s-a sfârșit".
Ce-a urmat a fost groaznic. Deși plângea zilnic și mă ruga să o iert, într-o după-amiază, când a ieșit să cumpere o pâine de la magazinul din colț, i-am "violat" telefonul mobil pe care îl lăsase acasă. Mesageria fusese ștearsă, dar între numerele formate era unul care se repeta. Am sunat și mi-a răspuns un bărbat. "Sunt soțul Paulei", am spus, dar el a închis telefonul. Când Paula a venit acasă cu pâinea, i-am spus ce-am făcut: "L-am sunat. I-am găsit telefonul pe mobilul tău". Paula și-a ieșit din minți. De atunci n-a mai vorbit cu mine, mă evita, s-a mutat din dormitor în odaia copilului. Orice încercare de dialog se lovea de o tăcere împietrită, de parcă cel ce greșise eram eu. Efectiv, nu știam ce să fac, mă zbăteam, neputincios, între suferințe, furie și dezgust. O singură dată mi-a spus că are nevoie de timp. Că mă roagă s-o las să ia decizia potrivită. Vorbea, de parcă cel ce-înșelase fusesem eu și ea îmi punea condiții. Excedat de porcăria din viața mea, am încercat să vorbesc cu sora ei, Ada, de care eram foarte apropiat. Ne era și nașă, atât nouă, cât și băiatului nostru, Andrei. I-am spus, aproape plângând, că nu mai știu ce să fac. Că o iubesc pe Paula, dar ce-a făcut este peste puterea mea de înțelegere. I-am spus că nu mai pot să mănânc, că beau tot mai mult, că nu mai pot dormi noaptea. "Nu cred", a zis. "Scorneală!". Dar după ce am rugat-o din nou să mă ajute, să vorbească de la suflet la suflet cu Paula, mi-a zis că problema o depășește și nu se poate băga.
Apoi a urmat prăpădul. Într-o noapte a venit acasă la ora două, crezând că dorm și n-o simt. M-am abținut cu greu să nu-i trag o palmă. "Nu ți-e rușine, măcar de copil?", am întrebat-o. Cu capul lăsat în piept mi-a spus că îi pare rău, dar îl iubește pe celălalt și că o să plece de-acasă. "Mă iubește", a zis, iar eu, în loc să-i pun geamantanul în fața ușii, am început, pur și simplu, să plâng. De unde venise nenorocirea asta asupra mea? Cum s-a putut rupe așa de ușor o căsnicie de zece ani? Și Andrei? Cu el ce se va întâmpla? "Târfă!", am strigat. "Du-te și spune-i fiului tău ce faci! Spune-i că vrei să-i distrugi fericirea, de dragul unui nenorocit. Un om fără onoare. Un porc. Dacă te-ar iubi, ar dispărea din viața ta".
Când Andrei a întrebat-o pe Paula de ce nu mai doarme cu mine în dormitor, i-a zis că sforăi prea tare și-o deranjează. Câtăva vreme, nu i-am mai făcut Paulei nici un fel de reproșuri. Eram anesteziat, pur și simplu, incapabil să iau vreo decizie. Ba, undeva, în adâncul inimii mele încolțise speranța că lucrurile vor reveni la normal. Nu m-am gândit nici o clipă că mă umilesc, că am devenit o jerpelitură de bărbat, care își acceptă coarnele fără să crâcnească. La o nuntă în familie, la care am fost invitați, preotul a vorbit în biserică despre răul și binele din viață, despre faptul că binele învinge întotdeauna, dacă e ajutat. Mi-am simțit ochii umezi și i-am strâns mâna Paulei. Ea nu mi-a răspuns.
"Ia-ți lucrurile și dispari!". Într-o dimineață, m-am trezit cu fraza asta în minte. A venit probabil din subconștient, pentru că mi-am luat, ca teleghidat, telefonul, și i-am transmis-o, ca mesaj, Paulei. Paharul umilinței se umpluse până la vârf. Trecuseră șase luni de când nu mai trăiam împreună, iar la regimul acesta fizic, pe care îl înduram cu greu (am doar 46 de ani), se adăugase și grozăvia unei mizerabile urmăriri. Da! Pur și simplu, într-o seară, m-am furișat ca un hoț și mi-am urmărit nevasta, în timp ce mergea la amantul ei. Detaliile pe care le aflasem nu-mi mai ieșeau din cap. Cred că Paula se îndrăgostise de-un nimeni. Individul locuia într-un bloc destul de sordid, aflat chiar pe marginea unui drum circulat, un bloc de nefamiliști, ca pe vremuri, fără balcoane și fără lift. Era prea de tot! Scârbit de gradul de decădere în care ajunsesem, dar împăcat, cumva, sufletește, de opțiunea de-a dreptul mizeră a Paulei, am hotărât să pun punct mocirlei care începuse să mă înghită. De fapt, ce vroiam? În cazul când Paula s-ar fi decis pentru mine, aș fi iertat-o cu adevărat? Pentru cât timp? Umilințele îndurate nu s-ar fi transformat în dorință de răzbunare? N-aș fi încercat să plătesc cu aceeași monedă, înșelând și eu? "Nu poți să mă dai afară așa de simplu!", a replicat Paula mesajului meu. "Ba pot!", i-am răspuns. "Cine a încălcat legământul căsătoriei și persistă în viciu? Nu eu! Te iubesc, dar nu pot să mă scufund în mocirlă. Așa că, draga mea, ia-ți bagajul și valea!". N-a plâns, dar s-a albit la obraz ca un mort. Mi-a spus că se va muta câteva zile la sora ei, timp în care să-i explic eu băiatului nostru ce s-a întâmplat. Am refuzat categoric. Să-i spună ea. Să-i explice cum se poate face praf o familie, construită în zece ani.
Pentru prima dată de când eram împreună cu Paula, am simțit că o urăsc. Se înșela amarnic crezând că-l poate lua pe Andrei la țiitorul ei, din blocul de nefamiliști. Copilul trebuia să rămână în locul ocrotit în care crescuse. Acasă la noi. La mine. Oricum, lumea lui fericită se prăbușise. Mă înduioșa până la lacrimi când îl vedeam cum se străduiește să nu greșească, să ne intre în voie, privindu-ne cu ochi speriați. Avea 10 ani. O vârstă la care înțelegea ce se întâmplă și, în felul lui, era disperat.
În zilele cât Paula a plecat de acasă la sora ei, am început să-mi fac curățenie în viață. Mi-am sunat socrii și le-am spus, direct și simplu, că Paula m-a înșelat. Că am încercat să o aduc pe calea cea bună, dar n-am reușit. Bieții oameni au rămas fără glas, se scuzau ca niște școlari. Am închis telefonul. Apoi am expediat un e-mail către prietenii noștri apropiați. "Paula ne-a abandonat". Iar într-o zi, l-am luat pe Andrei de la școală și ne-am plimbat prin parc. M-am gândit că acolo îmi va fi mai ușor să îi spun că de-acum înainte vom trăi doar noi doi împreună. "Nu vreau! Nu vreau!", a strigat și a luat-o la fugă plângând. "Iart-o, te rog, iart-o! E mama mea!". Peste scurt timp, diriginta lui m-a sunat să mă întrebe ce se întâmplă, ultimele note ale băiatului erau mizerabile. I-am promis că voi discuta cu el. N-am discutat. Suferința lui m-a impresionat foarte tare și m-am întrebat dacă am dreptul să-i frâng viața, făcându-mi mie dreptate. Puteam eu să-i ofer iubirea maternă de care-l privam? Și-apoi, Andrei era tot ce mai rămăsese "al meu" pe pământ, pentru ce fericire îl pregăteam?
Pe scurt, i-am propus Paulei să ne mai dăm o ultimă șansă și să mergem la psiholog. Spre mirarea mea a acceptat. Fusese influențată, probabil, de sora ei. Din fericire, am nimerit o psiholoagă pricepută în meserie, care ne-a ajutat să recapitulăm cei zece ani petrecuți împreună, cu frumosul și urâtul lor, cu emoția primilor ani de iubire adevărată, cu dezamăgirile și eșecul care au urmat. La îndemnul ei, am plecat în vacanță împreună. O simplă iluzie! Speranța a murit în clipa când am intrat în camera de hotel. Femeia din fața mea părea o străină. Am încercat, totuși, să ridic brațele către ea, dar mi-au căzut. Atracția extraordinară pe care o simțisem mereu pentru ea dispăruse. I-am luat mâna, i-am sărutat-o, i-am cerut iertare pentru câte greșisem, m-am întors pe călcâie și-am plecat.
Acum, Paula și-a găsit o locuință undeva în apropiere. Andrei pendulează între noi și pare să-și fi regăsit, cumva, echilibrul. Sper să se întâmple la fel și cu mine. Aștept cu răbdare ziua în care-mi voi redobândi liniștea sufletească, deși magia primei mele iubiri nu se va mai repeta niciodată. A fost târâtă în noroi.
ADRIAN T. - Brașov