Taine şi minuni la Schitul Darvari - De vorbă cu Părintele Stareţ GHELASIE IORGA

"Suntem dumnezei mici, care trebuie să ajungem dumnezei mari"

Mânăstirea Darvari se află pe o stradă veche din Bucureşti. Nu există indica­toare spre ea şi nici nu trebuie să exis­te. Locul iradiază o pace profundă şi bună, care bate până departe, aşa că n-ai nevoie de călăuză ca să ajungi la poarta vechiului schit. Iar acolo minunea continuă. Liniştea izvorăşte de peste tot. Nu-ţi vine să crezi că eşti în plin Bucureşti şi că tocmai ai ieşit din vacarmul lumii de fier. În curte, călugării se mişcă uşor, ca o adiere de primăvară. Intri în biserică, printre sfin­ţii frumoşi şi înţelepţi. Chiar lângă intrare, se află un catastif. Îl deschizi şi citeşti: "Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui. Trebuie să pleci bine urechea ca s-o auzi şi trebuie un gram de iubire ca s-o înţelegi". M-am supus îndemnului şi vă spun povestea acestei gingaşe bi­juterii de ortodoxie româ­neas­că, rostită de stareţul ei, Părintele Ghelasie Iorga.

Împărăţia liniştii

- Părinte Stareţ, vă în­treb mai întâi despre liniş­tea neobişnuită care ira­diază aşa de intens aici, la Schitul Darvari. Ai zice că timpul se opreşte în loc.

- Se opreşte. Am simţit asta, de cum am ajuns aici. Când am venit pentru prima dată la Schitul Darvari aveam 17 ani. Dar nu venisem ca să rămân, venisem să vizitez. Îl cunoşteam pe stareţul de atunci, Părintele Ambrozie Meleacă, venit de la Mânăstirea Crasna din Prahova. Acum, e episcop de Giurgiu. Şi din prima clipă în care am păşit la Schitul Darvari, m-am îndrăgostit de el. Îi spusesem mai demult Părintelui Ambrozie că vreau să merg la mânăstire. "Când te vei decide, să mă cauţi oriun­de voi fi, să te trimit la o mânăstire bună" - mi-a spus. Nu am mai terminat liceul, am plecat la mâ­năs­tire, şi mai târziu m-am întors la Schitul Darvari. Şi iată că acum, eu sunt stareţul schitului. Da, timpul stă în loc aici. Pentru mine este aceeaşi clipă de atunci, de la 17 ani. Şi foarte mulţi oameni care vin aici spun că se regăsesc în curtea schitului ca în curtea bunicilor, se simt de parcă ar fi departe de Bucureşti. Timpul stă în loc la Schitul Darvari. Este lucrarea lui Dumnezeu.

- Cum v-aţi apropiat de călugărie, Părinte Sta­reţ?

- Eu mergeam la biserică de mic copil. Şi în sat la noi, la Vulcăneşti, şi la Mânăstirea Crasna. La Crasna erau călugări bătrâni care mi-au fost chipuri de urmat. Nu pot să vă răspund cum m-am apropiat de călugărie, pentru că este un dat şi o chemare. Nu ţine doar de raţiune ca s-o putem explica. Aşa cum un alpinist are atâta bucurie să escaladeze stâncile cu risc şi osteneală, tot aşa şi monahul. Când îi vine che­marea, puţini îl înţeleg. E greu, dar aşa cum alpinistul se bucură când a atins un pisc, şi bucuria monahului e fără margini atunci când înţelege lu­crarea lui Dumnezeu în inima lui. Şi mai ales când o revarsă asupra oamenilor.

- Cum s-a întâmplat minunea asta: o mânăs­tire, în plin centrul Bucureş­tiului?

- Pe la 1800, aici era o mahala a oraşului, plină de bălţi, şi un teren liber. Familia Darvari, urmaşi ai boierilor Buzeşti, şi-au dorit, după rânduiala vre­mii, să facă o biserică de familie. Şi au făcut. La 1834, prima biserică a fost din lemn, cu hramul "Învierea lui Lazăr". Şi la noi în biserică avem o frescă: "Învierea lui Lazăr", care nu există şi în alte bise­rici. O avem spre amintirea primului hram, ce nu s-a mai păstrat. Apoi, în 1934, după o sută de ani, strănepotul pri­mului ctitor, generalul Mi­hail Darvari, ridică biserica ac­tuală, din cărămidă, cu turle şi pridvor. Încă dinainte de această schimbare, biserica fusese închinată părinţilor prodromiţi, călugării aro­mâni de la Muntele Athos, care veneau în ţară periodic să strângă ajutoare. Şi fa­mi­lia Darvari i-a primit la schit, pentru că fiind şi ei aromâni, s-au simţit mai apropiaţi. Cel mai bun stareţ al schitului a fost Simeon Ciumandra. Pe vremea aceea, chiliile erau clădiri din bârne şi paiantă şi aşa au fost până de curând, până în 2000, când ajunseseră nişte ruine mâncate de igrasie, încât a trebuit să fie refăcute din temelii. Dar chiliile ni s-au stricat şi pentru că sub comunişti au urmat vremuri grele pentru Schitul Darvari. În 1959, schitul a fost închis (cu nenorocitul decret 410). Un decret în două etape. Întâi au trebuit să iasă cei fără studii din mânăstiri, apoi aproape toţi călugării. Foarte multe mânăstiri au fost desfiinţate. Dar nu doar mânăstirile au suferit atunci, ci tot nea­mul românesc. Mâna lungă a comunismului se vede şi acum. Pentru că nu există o punte în societate între vechile elite şi cei de azi. Nici în mânăstiri nu e o punte de legătură în­tre marii Părinţi du­hov­niceşti şi generaţia mea, care acum avem 40 de ani. O ruptură dure­roasă. Pe de altă parte, credinţa se întăreşte în suferinţă. Sfinţii nu apar în vremuri de libertate, ci în vremuri de prigoană. Părintele Sofian Boghiu, după ce a ieşit din puş­că­rie, povestea că îi lipsea temniţa şi nu mai ştia să se roage. În temniţă se ru­gase încontinuu, iar nă­dejdea era că va scăpa din temniţă şi că se va mântui. Acuma, în libertate, rugăciunea era de mân­tuire, dar nu mai era arzătoare. Şi totuşi, Dumnezeu ne-a creat liberi, nu putem tânji după teroare.

Groapa cu sfinţi neştiuţi

- Părinte stareţ, cum se păstrează spiritul mo­nahal la Darvari, în mijlocul unui mare oraş?

- Acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieşte rân­du­ia­la firii. Că nu-i firesc ca în mijlocul Capitalei să fie o mânăstire de călugări. Monahul se retrage în munte sau în pustie. Este mai greu pentru noi, dar avem o misiune. E ceea ce fac eu cu dvs. acum. Sun­tem prieteni, ca şi cum am fi fost în mintea lui Dumnezeu, înainte de a ne naşte. Asta face Schitul Darvari. Face din oameni - oameni buni, din necu­noscuţi - prieteni. Duminica, veţi vedea că oamenii se salută între ei, vorbesc între ei... Asta face comu­niune. Pentru că sunt mai multe duhuri care ne ocro­tesc. Primul duh este lucrarea lui Dumnezeu. Al doilea este Liturghia zilnică, ţinută cu osârdie. Al treilea este duhul Părinţilor atoniţi, duh rămas din perioada în care ei au fost aici. Al patrulea, care e de căpătâi, este că sub sfântul altar noi avem o groapă comună. Acolo sunt osemintele oamenilor seceraţi de epidemiile vremii, şi sunt şi oseminte ale soldaţilor care au murit pe front, în primul război mondial. "Anul 1932" scrie pe pecetea gropii. Aici a fost un cimitir cândva, prin urmare, locul acesta este o aşezare duhovnicească. De aceea, toţi care intră aici se simt bine şi se odihnesc. Aceste osemin­te sunt relicve. Chiar dacă nu sunt moaşte, ele ră­mân o taină şi vor lucra pentru fiecare. Duhov­ni­ceşte, am putea să le numim, cel mai frumos, odoa­re. Odoare şi relicve, pentru că amintesc de trecutul înaintaşilor, dar acolo pot fi şi sfinţi neştiuţi. Iar eu sunt sigur că sunt. Gândiţi-vă la cei care au suferit. Şi-au dus crucea fără să cârtească, ei sunt sfinţi. Sau la cei care şi-au apărat ţara. Au fost credincioşi şi au murit eroi, şi îi pomenim la toate sfintele Litur­ghii.

- Schitul Darvari reprezintă un punct fierbinte pentru bucureşteni. Vin aici ca atraşi de-un mag­net. Cum sunt simţiţi de aproape?

- Credincioşii care vin aici au, cei mai mulţi, 40 de ani. Sunt tineri. Şi vin cu pruncii la slujbă. Eu văd în ei lumina, viitorul. Pentru că aceşti copii vor creşte lângă biserică, lângă un părinte duhovnic şi lângă părinţii lor, care iubesc adevărul.

- La Sfânta Liturghie de duminică nu mai încape lumea în biserică!

- Asta mă ţine pe mine la Schitul Darvari. Eu tânjesc după un loc retras, dar văzându-le chipurile frumoase, văzându-i atât de dispuşi să lase copiilor un testament duhovnicesc - am înţeles că asta e mi­siunea noastră în Bucureşti. Să lucrăm cu tinerii. Iar lucrul cu ei e frumos, şi pentru că aceşti credincioşi citesc şi cărţi pe lângă internet, mai răsfoiesc şi o carte de rugăciune. Duminica, la Schitul Darvari, veţi vedea oameni deosebit de frumoşi. Sunt pro­fesori universitari, medici renumiţi, judecători, procurori, avocaţi, chiar şi politicieni renumiţi. Îi vedem pe toţi îmbrăcaţi simplu. Abia pe urmă înţelegi cine sunt. Şi eu îi văd înfocaţi întru credinţă. Eu, Părintele lor de la schit, Părintele duhovnicesc, îi cunosc, stăm de vorbă, mie îmi spun cine sunt. Altminteri, stau în biserică în colţul lor, liniştiţi, mo­deşti şi discreţi. Cât despre oamenii de cultură, cu ei avem o tradiţie veche, aici. Am avut mereu actori, scriitori, academicieni, care veneau să se închine la Schitul Darvari. Imediat după război, veneau aici poetul Tudor Arghezi şi sculptorul Gheorghe An­ghel. Părintele Simeon Ciumandra, stareţul de atunci, era considerat un om de cultură al vremii şi un om duhovnicesc arzător şi profund, şi intelectualii, care erau deja prigoniţi pe atunci, veneau la el ca să găsească sfat şi alinare. Dar mai venea la Schitul Darvari, la Părintele Ciumandra, şi PF Patriarh Teoc­tist, care pe atunci era vicar patriarhal. Şi Părintele îl mai miluia cu câte ceva. Căci erau săraci, în vremuri grele!

- Părinte Stareţ, oamenii care vin la sfinţia voastră sunt diferiţi?

- Sunt credincioşi care vin la biserică din când în când şi se roagă pentru ceva anume, şi sunt cre­dincioşi care vin tot timpul, au duhovnic şi rân­du­ială în rugăciune. Mulţi credincioşi sunt luaţi de valul secularizării. Ei vor lucruri palpabile: un loc de muncă, ajutor să se căsătorească. Şi dacă se poa­te, să se împlinească mâine. Dar sunt şi credincioşi care văd în veşnicie. Ei se roagă pentru iertare de păcate, pentru sănătate, pentru pace în familie şi în ţară. Ei sunt cei profunzi.

Lacrima pocăinţei

- Tinerii au probleme aparte faţă de adulţi?

- Foarte mulţi dintre tinerii care vin la noi au consumat droguri, iar majoritatea lor s-au vindecat venind aici. Au găsit drumul. Dar nu sunt doar ei. Bi­blia ne vorbeşte şi despre femei desfrânate care s-au pocăit. Iar asta se întâmplă şi azi. Ca duhovnic, am văzut multe păcătoase, dar am simţit pocăinţă la ele. Sunt fete frumoase, tinere şi deştepte. Să nu cre­deţi că desfrânate sunt numai cele de pe stradă, îm­brăcate sumar, retardate şi drogate. E trist că Ro­mânia a ajuns aşa. Dar eu am văzut pocăinţă la ele, totuşi. Le-am spovedit. M-am bucurat că au venit la biserică. Sunt fie studente, fie foste studente, care au renunţat la facultate din pricina acestui păcat. Le-am văzut lacrimile. Odată, spovedeam, şi fata a început să plângă în hohote. I-am văzut lacrimile cum au curs şi au căzut pe podea şi am simţit sfinţe­nia în lacrimile acelea. O durea crunt păcatul ei. Şi m-am mutat din locul unde stăteam în biserică, pentru că nu voiam să calce cineva acolo. Voiam ca după ce termin spovedania, să iau lacrimile acelea şi să le ard. Aşa cum ardem lucrurile care au căzut pe jos şi sunt sfinte: aghiazma sau anafura. Le ardem şi le îngropăm, să nu ajungă batjocură.

Sufletul trebuie dus la biserică

- Pildele sunt tot mai rare în zilele noastre. Oame­nii sunt pragmatici şi egoişti. Înstrăinaţi sufleteşte. Cum vă adaptaţi predicile pentru a vă face înţeles?

- Le vorbesc foarte sim­plu. Ca vocaţie, eu sunt preot, nu sunt teolog. Sunt călugăr, şi atunci vorbesc simplu, pen­tru că aşa sunt şi eu. Vorbesc din inima mea. Şi nu-mi pre­gătesc predicile. Vorbesc pe firul Evangheliei, dar îmi adap­tez spusa la zilele noas­tre. Şi oricât de tehnicizaţi ar fi credincioşii noştri, ei îşi do­resc odihnă când vin la biseri­că. Când trupul e obosit, îţi faci un duş, te hrăneşti şi dormi. Când su­fletul nu mai poate, du-l la bise­rică, odihneşte-l!

- Există un secret al atragerii credincioşilor spre biserică?

- În primul rând, preotul trebuie să fie sincer. Atunci omul te simte. Oamenii s-au săturat de vorbire preţioasă şi de făţărnicie. Mântuitorul Iisus Hristos spune simplu: "Eu Sunt cel ce Sunt." Dacă toţi preoţii ar fi aşa, ar fi în re­gu­lă. Desigur, în plus, trebuie să ai strategie. Este vorba de expe­rien­ţă, de lucrul cu omul. Unii spun: "E un preot cu har mare". Dar harul e la fel pentru toţi preoţii. Dar harismele apar în funcţie de cât te rogi, cât te ne­voieşti, cât iubeşti, câtă milos­tenie faci. Ele apar în funcţie de calităţile sufle­teşti ale preotului. Şi atunci Dom­nul pune în tine har. Şi dumneavoastră aveţi har, numai că la mine, ceea ce am primit se numeşte har sfinţitor. Toţi ne naştem cu har. Noi sun­tem parte din Dumnezeu. Dum­nezeu, când a rânduit să ne naş­tem, a pus o parte din El acolo. Suntem dum­nezei mici, care trebuie să ajun­gem dumnezei mari. Şi Dumne­zeu nu o să se supere, că El de aceea a zis: "Fiţi buni precum Tatăl Nostru". Şi atunci, El nu se supără că noi vrem să fim ca El, cu smerenia cuvenită.

Sfaturi gingaşe şi înţelepte

- Ca preot, luaţi asupra dvs. multe din păcatele credincioşilor când îi spovediţi?

- În timpul spovedaniei, de multe ori eu nici nu ştiu ce sfaturi dau!... Şi sunt în deplinătatea facul­tă­ţilor mintale, sunt un om echilibrat şi ştiu ce în­seamnă preoţie, şi apreciez omul care vine să se măr­­turisească şi-l primesc cu dragoste. Dar au fost situaţii în care, cu omul pe care l-am mărturisit de mai multe ori, am devenit apropiat. Trecea prin perioade grele ale vieţii şi mi-a spus: "Părinte, dvs. când m-aţi mărturisit mai demult, mi-aţi spus cuvintele astea". Şi m-a uimit câtă gingăşie şi înţe­lep­­ciune era în sfatul meu. Încât mi-am dat seama că acele cuvinte nu erau de la mine. Erau de la Dum­­nezeu. Dar noi nu ne murdă­rim când spove­dim. Nu ne încăr­căm şi nici nu ne protejăm. Acolo e lucrarea harică. Preotul este va­sul pe care l-a ales Dumnezeu ca să pună harul în el, iar credincio­sul este fiul rătăcitor ce se în­toarce la Tatăl. O lucrare pe care nu o vei putea tâlcui nicio­dată. Pentru că fiecare credincios are altă trăire. Dar preotul trebuie ca, după ce a spovedit, să pună totul într-un "mor­mânt", să-i zic aşa. Altfel, măr­turisirile şi păca­tele credincioşilor îl vor chinui. Mie mi-a ajutat Dumne­zeu prin mila Lui, că am spovedit, şi acolo au rămas. Noi nu trebuie să luăm cu noi mărturisirile oamenilor, în chilia noastră. Putem numai să avem grijă de acele suflete. Trebuie să rămânem în trăire cu ei. Iar noi, preoţii, nu suntem funcţionari publici, o facem din dragoste. Şi atunci, lucrarea vine. Dar trebuie să reuşeşti să ai acel "mormânt", să pui acolo tot şi să spui: Hristoase, l-ai trimis la mine, eu sunt lu­cră­torul Tău, în via Ta, de acum ai Tu grijă, te rog. Să vă mai spun pildă, ca să înţelegeţi mai bine ce se întâmplă cu noi, preoţii, după spovedanie. Se zice că demult, tare demult, doi că­lu­gări se întorceau la mânăstire. Şi aproape de mânăstire era un sat. Treceai prin el şi mai sus era mânăstirea. Şi cei doi călu­gări ajung la un râu pe care tre­buiau să îl treacă. Şi râul era mare şi iute, de te dărâma, pen­tru că plouase. La marginea lui, era o fată frumoasă şi tânără, care voia să treacă şi ea râul, şi să ajungă în sat. Primul dintre că­lugări nici nu s-a uitat la ea, a intrat în apă şi a trecut. Celălalt şi-a aşezat pe mână haina, ca să nu pună mâna pe trupul fetei, a luat fata în braţe, i-a spus să se ţină de gâtul lui, a trecut-o râul, a lăsat-o pe mal şi şi-a văzut de drum. Acuma, celălalt, care nici nu s-a uitat la ea şi nu l-a inte­re­sat, a rămas tăcut până la poar­ta mânăstirii. Abia acolo a spus: "Se cuvine nouă, călu­gări, să luăm în braţe o femeie?". "Frate, eu am trecut-o râul şi am lăsat-o acolo. Tu o porţi cu tine până în mânăstire". Aşa şi noi, când spovedim, nu luăm cu noi în chilie păcate mărturisite de oameni, că s-ar putea să nu ştim să le ducem.

Pumnul sfinţilor

- Părinte, se întâmplă şi minuni la Schitul Dar­vari?

- Da, s-a întâmplat una cu un necredincios. Cu un an în urmă, se declara ateu. Soţia lui era mai credincioasă, şi într-un concediu, l-a rugat să o ducă la mânăstirile din Ardeal. Au fost şi la Prislop, la părintele Arsenie Boca. Şi el: "Lasă-mă cu popii şi cu oasele tale îngropate!". Dar la Prislop, bărbatul a avut o trăire. Şi acasă, şi-a zis: "Ce mă costă să cercetez un pic unde este adevărul?". Şi cercetând, şi-a dat seama că dacă nu crezi, îl pierzi pe Hristos, pierzi raiul, iar dacă crezi, nu pierzi nimic. Eşti doar om bun. Şi după ce a devenit mai credincios, omul a început să vină şi el, destul de des, la slujbe. Îi părea rău că trăise departe de Dumnezeu, mi-a zis că de acum nu mai este ateu. Şi au trecut zilele, au trecut lunile, după care a avut o problemă mai delicată la locul de muncă, şi şi-a zis: "Mă duc iar la schit să mă rog moaştelor din raclă". Uitase că, nu demult, le spunea oase. Şi se pune omul să se roage în genunchi, în faţa raclei, unde noi avem mai mulţi sfinţi. Şi, dintr-odată, pe nevăzute, îl loveşte racla cu un pumn. Chiar aşa! Nu ştim care sfânt a fost. Că avem 16 moaşte în raclă. Sfinţii i-au tras un pumn! Şi omul a venit la mine: "Dacă vă spun, vă smintiţi să mă credeţi? Uitaţi, am primit un pumn". "Cum, cine v-a lovit?". "Nu e nimic, nu m-am tul­burat, am înţeles. Acum, am venit să mă rog la sfinţi. Dar înainte... De acum voi spune tutu­ror că sfinţii trăiesc şi sunt cu noi". Omul avea şi semn de la lovitură. Sfinţii i-au lăsat semn. Altfel, cine l-ar fi crezut? Soţia lui ştie că nu era învineţit la ochi. Şi eu l-am văzut. Se întâmplă minuni şi azi.