Taine și minuni la Schitul Darvari - De vorbă cu Părintele Stareț GHELASIE IORGA

"Suntem dumnezei mici, care trebuie să ajungem dumnezei mari"

Mânăstirea Darvari se află pe o stradă veche din București. Nu există indica­toare spre ea și nici nu trebuie să exis­te. Locul iradiază o pace profundă și bună, care bate până departe, așa că n-ai nevoie de călăuză ca să ajungi la poarta vechiului schit. Iar acolo minunea continuă. Liniștea izvorăște de peste tot. Nu-ți vine să crezi că ești în plin București și că tocmai ai ieșit din vacarmul lumii de fier. În curte, călugării se mișcă ușor, ca o adiere de primăvară. Intri în biserică, printre sfin­ții frumoși și înțelepți. Chiar lângă intrare, se află un catastif. Îl deschizi și citești: "Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui. Trebuie să pleci bine urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi". M-am supus îndemnului și vă spun povestea acestei gingașe bi­juterii de ortodoxie româ­neas­că, rostită de starețul ei, Părintele Ghelasie Iorga.

Împărăția liniștii

- Părinte Stareț, vă în­treb mai întâi despre liniș­tea neobișnuită care ira­diază așa de intens aici, la Schitul Darvari. Ai zice că timpul se oprește în loc.

- Se oprește. Am simțit asta, de cum am ajuns aici. Când am venit pentru prima dată la Schitul Darvari aveam 17 ani. Dar nu venisem ca să rămân, venisem să vizitez. Îl cunoșteam pe starețul de atunci, Părintele Ambrozie Meleacă, venit de la Mânăstirea Crasna din Prahova. Acum, e episcop de Giurgiu. Și din prima clipă în care am pășit la Schitul Darvari, m-am îndrăgostit de el. Îi spusesem mai demult Părintelui Ambrozie că vreau să merg la mânăstire. "Când te vei decide, să mă cauți oriun­de voi fi, să te trimit la o mânăstire bună" - mi-a spus. Nu am mai terminat liceul, am plecat la mâ­năs­tire, și mai târziu m-am întors la Schitul Darvari. Și iată că acum, eu sunt starețul schitului. Da, timpul stă în loc aici. Pentru mine este aceeași clipă de atunci, de la 17 ani. Și foarte mulți oameni care vin aici spun că se regăsesc în curtea schitului ca în curtea bunicilor, se simt de parcă ar fi departe de București. Timpul stă în loc la Schitul Darvari. Este lucrarea lui Dumnezeu.

- Cum v-ați apropiat de călugărie, Părinte Sta­reț?

- Eu mergeam la biserică de mic copil. Și în sat la noi, la Vulcănești, și la Mânăstirea Crasna. La Crasna erau călugări bătrâni care mi-au fost chipuri de urmat. Nu pot să vă răspund cum m-am apropiat de călugărie, pentru că este un dat și o chemare. Nu ține doar de rațiune ca s-o putem explica. Așa cum un alpinist are atâta bucurie să escaladeze stâncile cu risc și osteneală, tot așa și monahul. Când îi vine che­marea, puțini îl înțeleg. E greu, dar așa cum alpinistul se bucură când a atins un pisc, și bucuria monahului e fără margini atunci când înțelege lu­crarea lui Dumnezeu în inima lui. Și mai ales când o revarsă asupra oamenilor.

- Cum s-a întâmplat minunea asta: o mânăs­tire, în plin centrul Bucureș­tiului?

- Pe la 1800, aici era o mahala a orașului, plină de bălți, și un teren liber. Familia Darvari, urmași ai boierilor Buzești, și-au dorit, după rânduiala vre­mii, să facă o biserică de familie. Și au făcut. La 1834, prima biserică a fost din lemn, cu hramul "Învierea lui Lazăr". Și la noi în biserică avem o frescă: "Învierea lui Lazăr", care nu există și în alte bise­rici. O avem spre amintirea primului hram, ce nu s-a mai păstrat. Apoi, în 1934, după o sută de ani, strănepotul pri­mului ctitor, generalul Mi­hail Darvari, ridică biserica ac­tuală, din cărămidă, cu turle și pridvor. Încă dinainte de această schimbare, biserica fusese închinată părinților prodromiți, călugării aro­mâni de la Muntele Athos, care veneau în țară periodic să strângă ajutoare. Și fa­mi­lia Darvari i-a primit la schit, pentru că fiind și ei aromâni, s-au simțit mai apropiați. Cel mai bun stareț al schitului a fost Simeon Ciumandra. Pe vremea aceea, chiliile erau clădiri din bârne și paiantă și așa au fost până de curând, până în 2000, când ajunseseră niște ruine mâncate de igrasie, încât a trebuit să fie refăcute din temelii. Dar chiliile ni s-au stricat și pentru că sub comuniști au urmat vremuri grele pentru Schitul Darvari. În 1959, schitul a fost închis (cu nenorocitul decret 410). Un decret în două etape. Întâi au trebuit să iasă cei fără studii din mânăstiri, apoi aproape toți călugării. Foarte multe mânăstiri au fost desființate. Dar nu doar mânăstirile au suferit atunci, ci tot nea­mul românesc. Mâna lungă a comunismului se vede și acum. Pentru că nu există o punte în societate între vechile elite și cei de azi. Nici în mânăstiri nu e o punte de legătură în­tre marii Părinți du­hov­nicești și generația mea, care acum avem 40 de ani. O ruptură dure­roasă. Pe de altă parte, credința se întărește în suferință. Sfinții nu apar în vremuri de libertate, ci în vremuri de prigoană. Părintele Sofian Boghiu, după ce a ieșit din puș­că­rie, povestea că îi lipsea temnița și nu mai știa să se roage. În temniță se ru­gase încontinuu, iar nă­dejdea era că va scăpa din temniță și că se va mântui. Acuma, în libertate, rugăciunea era de mân­tuire, dar nu mai era arzătoare. Și totuși, Dumnezeu ne-a creat liberi, nu putem tânji după teroare.

Groapa cu sfinți neștiuți

- Părinte stareț, cum se păstrează spiritul mo­nahal la Darvari, în mijlocul unui mare oraș?

- Acolo unde vrea Dumnezeu, se biruiește rân­du­ia­la firii. Că nu-i firesc ca în mijlocul Capitalei să fie o mânăstire de călugări. Monahul se retrage în munte sau în pustie. Este mai greu pentru noi, dar avem o misiune. E ceea ce fac eu cu dvs. acum. Sun­tem prieteni, ca și cum am fi fost în mintea lui Dumnezeu, înainte de a ne naște. Asta face Schitul Darvari. Face din oameni - oameni buni, din necu­noscuți - prieteni. Duminica, veți vedea că oamenii se salută între ei, vorbesc între ei... Asta face comu­niune. Pentru că sunt mai multe duhuri care ne ocro­tesc. Primul duh este lucrarea lui Dumnezeu. Al doilea este Liturghia zilnică, ținută cu osârdie. Al treilea este duhul Părinților atoniți, duh rămas din perioada în care ei au fost aici. Al patrulea, care e de căpătâi, este că sub sfântul altar noi avem o groapă comună. Acolo sunt osemintele oamenilor secerați de epidemiile vremii, și sunt și oseminte ale soldaților care au murit pe front, în primul război mondial. "Anul 1932" scrie pe pecetea gropii. Aici a fost un cimitir cândva, prin urmare, locul acesta este o așezare duhovnicească. De aceea, toți care intră aici se simt bine și se odihnesc. Aceste osemin­te sunt relicve. Chiar dacă nu sunt moaște, ele ră­mân o taină și vor lucra pentru fiecare. Duhov­ni­cește, am putea să le numim, cel mai frumos, odoa­re. Odoare și relicve, pentru că amintesc de trecutul înaintașilor, dar acolo pot fi și sfinți neștiuți. Iar eu sunt sigur că sunt. Gândiți-vă la cei care au suferit. Și-au dus crucea fără să cârtească, ei sunt sfinți. Sau la cei care și-au apărat țara. Au fost credincioși și au murit eroi, și îi pomenim la toate sfintele Litur­ghii.

- Schitul Darvari reprezintă un punct fierbinte pentru bucureșteni. Vin aici ca atrași de-un mag­net. Cum sunt simțiți de aproape?

- Credincioșii care vin aici au, cei mai mulți, 40 de ani. Sunt tineri. Și vin cu pruncii la slujbă. Eu văd în ei lumina, viitorul. Pentru că acești copii vor crește lângă biserică, lângă un părinte duhovnic și lângă părinții lor, care iubesc adevărul.

- La Sfânta Liturghie de duminică nu mai încape lumea în biserică!

- Asta mă ține pe mine la Schitul Darvari. Eu tânjesc după un loc retras, dar văzându-le chipurile frumoase, văzându-i atât de dispuși să lase copiilor un testament duhovnicesc - am înțeles că asta e mi­siunea noastră în București. Să lucrăm cu tinerii. Iar lucrul cu ei e frumos, și pentru că acești credincioși citesc și cărți pe lângă internet, mai răsfoiesc și o carte de rugăciune. Duminica, la Schitul Darvari, veți vedea oameni deosebit de frumoși. Sunt pro­fesori universitari, medici renumiți, judecători, procurori, avocați, chiar și politicieni renumiți. Îi vedem pe toți îmbrăcați simplu. Abia pe urmă înțelegi cine sunt. Și eu îi văd înfocați întru credință. Eu, Părintele lor de la schit, Părintele duhovnicesc, îi cunosc, stăm de vorbă, mie îmi spun cine sunt. Altminteri, stau în biserică în colțul lor, liniștiți, mo­dești și discreți. Cât despre oamenii de cultură, cu ei avem o tradiție veche, aici. Am avut mereu actori, scriitori, academicieni, care veneau să se închine la Schitul Darvari. Imediat după război, veneau aici poetul Tudor Arghezi și sculptorul Gheorghe An­ghel. Părintele Simeon Ciumandra, starețul de atunci, era considerat un om de cultură al vremii și un om duhovnicesc arzător și profund, și intelectualii, care erau deja prigoniți pe atunci, veneau la el ca să găsească sfat și alinare. Dar mai venea la Schitul Darvari, la Părintele Ciumandra, și PF Patriarh Teoc­tist, care pe atunci era vicar patriarhal. Și Părintele îl mai miluia cu câte ceva. Căci erau săraci, în vremuri grele!

- Părinte Stareț, oamenii care vin la sfinția voastră sunt diferiți?

- Sunt credincioși care vin la biserică din când în când și se roagă pentru ceva anume, și sunt cre­dincioși care vin tot timpul, au duhovnic și rân­du­ială în rugăciune. Mulți credincioși sunt luați de valul secularizării. Ei vor lucruri palpabile: un loc de muncă, ajutor să se căsătorească. Și dacă se poa­te, să se împlinească mâine. Dar sunt și credincioși care văd în veșnicie. Ei se roagă pentru iertare de păcate, pentru sănătate, pentru pace în familie și în țară. Ei sunt cei profunzi.

Lacrima pocăinței

- Tinerii au probleme aparte față de adulți?

- Foarte mulți dintre tinerii care vin la noi au consumat droguri, iar majoritatea lor s-au vindecat venind aici. Au găsit drumul. Dar nu sunt doar ei. Bi­blia ne vorbește și despre femei desfrânate care s-au pocăit. Iar asta se întâmplă și azi. Ca duhovnic, am văzut multe păcătoase, dar am simțit pocăință la ele. Sunt fete frumoase, tinere și deștepte. Să nu cre­deți că desfrânate sunt numai cele de pe stradă, îm­brăcate sumar, retardate și drogate. E trist că Ro­mânia a ajuns așa. Dar eu am văzut pocăință la ele, totuși. Le-am spovedit. M-am bucurat că au venit la biserică. Sunt fie studente, fie foste studente, care au renunțat la facultate din pricina acestui păcat. Le-am văzut lacrimile. Odată, spovedeam, și fata a început să plângă în hohote. I-am văzut lacrimile cum au curs și au căzut pe podea și am simțit sfințe­nia în lacrimile acelea. O durea crunt păcatul ei. Și m-am mutat din locul unde stăteam în biserică, pentru că nu voiam să calce cineva acolo. Voiam ca după ce termin spovedania, să iau lacrimile acelea și să le ard. Așa cum ardem lucrurile care au căzut pe jos și sunt sfinte: aghiazma sau anafura. Le ardem și le îngropăm, să nu ajungă batjocură.

Sufletul trebuie dus la biserică

- Pildele sunt tot mai rare în zilele noastre. Oame­nii sunt pragmatici și egoiști. Înstrăinați sufletește. Cum vă adaptați predicile pentru a vă face înțeles?

- Le vorbesc foarte sim­plu. Ca vocație, eu sunt preot, nu sunt teolog. Sunt călugăr, și atunci vorbesc simplu, pen­tru că așa sunt și eu. Vorbesc din inima mea. Și nu-mi pre­gătesc predicile. Vorbesc pe firul Evangheliei, dar îmi adap­tez spusa la zilele noas­tre. Și oricât de tehnicizați ar fi credincioșii noștri, ei își do­resc odihnă când vin la biseri­că. Când trupul e obosit, îți faci un duș, te hrănești și dormi. Când su­fletul nu mai poate, du-l la bise­rică, odihnește-l!

- Există un secret al atragerii credincioșilor spre biserică?

- În primul rând, preotul trebuie să fie sincer. Atunci omul te simte. Oamenii s-au săturat de vorbire prețioasă și de fățărnicie. Mântuitorul Iisus Hristos spune simplu: "Eu Sunt cel ce Sunt." Dacă toți preoții ar fi așa, ar fi în re­gu­lă. Desigur, în plus, trebuie să ai strategie. Este vorba de expe­rien­ță, de lucrul cu omul. Unii spun: "E un preot cu har mare". Dar harul e la fel pentru toți preoții. Dar harismele apar în funcție de cât te rogi, cât te ne­voiești, cât iubești, câtă milos­tenie faci. Ele apar în funcție de calitățile sufle­tești ale preotului. Și atunci Dom­nul pune în tine har. Și dumneavoastră aveți har, numai că la mine, ceea ce am primit se numește har sfințitor. Toți ne naștem cu har. Noi sun­tem parte din Dumnezeu. Dum­nezeu, când a rânduit să ne naș­tem, a pus o parte din El acolo. Suntem dum­nezei mici, care trebuie să ajun­gem dumnezei mari. Și Dumne­zeu nu o să se supere, că El de aceea a zis: "Fiți buni precum Tatăl Nostru". Și atunci, El nu se supără că noi vrem să fim ca El, cu smerenia cuvenită.

Sfaturi gingașe și înțelepte

- Ca preot, luați asupra dvs. multe din păcatele credincioșilor când îi spovediți?

- În timpul spovedaniei, de multe ori eu nici nu știu ce sfaturi dau!... Și sunt în deplinătatea facul­tă­ților mintale, sunt un om echilibrat și știu ce în­seamnă preoție, și apreciez omul care vine să se măr­­turisească și-l primesc cu dragoste. Dar au fost situații în care, cu omul pe care l-am mărturisit de mai multe ori, am devenit apropiat. Trecea prin perioade grele ale vieții și mi-a spus: "Părinte, dvs. când m-ați mărturisit mai demult, mi-ați spus cuvintele astea". Și m-a uimit câtă gingășie și înțe­lep­­ciune era în sfatul meu. Încât mi-am dat seama că acele cuvinte nu erau de la mine. Erau de la Dum­­nezeu. Dar noi nu ne murdă­rim când spove­dim. Nu ne încăr­căm și nici nu ne protejăm. Acolo e lucrarea harică. Preotul este va­sul pe care l-a ales Dumnezeu ca să pună harul în el, iar credincio­sul este fiul rătăcitor ce se în­toarce la Tatăl. O lucrare pe care nu o vei putea tâlcui nicio­dată. Pentru că fiecare credincios are altă trăire. Dar preotul trebuie ca, după ce a spovedit, să pună totul într-un "mor­mânt", să-i zic așa. Altfel, măr­turisirile și păca­tele credincioșilor îl vor chinui. Mie mi-a ajutat Dumne­zeu prin mila Lui, că am spovedit, și acolo au rămas. Noi nu trebuie să luăm cu noi mărturisirile oamenilor, în chilia noastră. Putem numai să avem grijă de acele suflete. Trebuie să rămânem în trăire cu ei. Iar noi, preoții, nu suntem funcționari publici, o facem din dragoste. Și atunci, lucrarea vine. Dar trebuie să reușești să ai acel "mormânt", să pui acolo tot și să spui: Hristoase, l-ai trimis la mine, eu sunt lu­cră­torul Tău, în via Ta, de acum ai Tu grijă, te rog. Să vă mai spun pildă, ca să înțelegeți mai bine ce se întâmplă cu noi, preoții, după spovedanie. Se zice că demult, tare demult, doi că­lu­gări se întorceau la mânăstire. Și aproape de mânăstire era un sat. Treceai prin el și mai sus era mânăstirea. Și cei doi călu­gări ajung la un râu pe care tre­buiau să îl treacă. Și râul era mare și iute, de te dărâma, pen­tru că plouase. La marginea lui, era o fată frumoasă și tânără, care voia să treacă și ea râul, și să ajungă în sat. Primul dintre că­lugări nici nu s-a uitat la ea, a intrat în apă și a trecut. Celălalt și-a așezat pe mână haina, ca să nu pună mâna pe trupul fetei, a luat fata în brațe, i-a spus să se țină de gâtul lui, a trecut-o râul, a lăsat-o pe mal și și-a văzut de drum. Acuma, celălalt, care nici nu s-a uitat la ea și nu l-a inte­re­sat, a rămas tăcut până la poar­ta mânăstirii. Abia acolo a spus: "Se cuvine nouă, călu­gări, să luăm în brațe o femeie?". "Frate, eu am trecut-o râul și am lăsat-o acolo. Tu o porți cu tine până în mânăstire". Așa și noi, când spovedim, nu luăm cu noi în chilie păcate mărturisite de oameni, că s-ar putea să nu știm să le ducem.

Pumnul sfinților

- Părinte, se întâmplă și minuni la Schitul Dar­vari?

- Da, s-a întâmplat una cu un necredincios. Cu un an în urmă, se declara ateu. Soția lui era mai credincioasă, și într-un concediu, l-a rugat să o ducă la mânăstirile din Ardeal. Au fost și la Prislop, la părintele Arsenie Boca. Și el: "Lasă-mă cu popii și cu oasele tale îngropate!". Dar la Prislop, bărbatul a avut o trăire. Și acasă, și-a zis: "Ce mă costă să cercetez un pic unde este adevărul?". Și cercetând, și-a dat seama că dacă nu crezi, îl pierzi pe Hristos, pierzi raiul, iar dacă crezi, nu pierzi nimic. Ești doar om bun. Și după ce a devenit mai credincios, omul a început să vină și el, destul de des, la slujbe. Îi părea rău că trăise departe de Dumnezeu, mi-a zis că de acum nu mai este ateu. Și au trecut zilele, au trecut lunile, după care a avut o problemă mai delicată la locul de muncă, și și-a zis: "Mă duc iar la schit să mă rog moaștelor din raclă". Uitase că, nu demult, le spunea oase. Și se pune omul să se roage în genunchi, în fața raclei, unde noi avem mai mulți sfinți. Și, dintr-odată, pe nevăzute, îl lovește racla cu un pumn. Chiar așa! Nu știm care sfânt a fost. Că avem 16 moaște în raclă. Sfinții i-au tras un pumn! Și omul a venit la mine: "Dacă vă spun, vă smintiți să mă credeți? Uitați, am primit un pumn". "Cum, cine v-a lovit?". "Nu e nimic, nu m-am tul­burat, am înțeles. Acum, am venit să mă rog la sfinți. Dar înainte... De acum voi spune tutu­ror că sfinții trăiesc și sunt cu noi". Omul avea și semn de la lovitură. Sfinții i-au lăsat semn. Altfel, cine l-ar fi crezut? Soția lui știe că nu era învinețit la ochi. Și eu l-am văzut. Se întâmplă minuni și azi.