FORMULA AS ÎN MUNŢII CIBINULUI - Ultimii păstori din Jina

- După două mii de ani de istorie, cea mai veche îndeletnicire a românilor se apropie de sfârşit -

În noaptea de dinaintea plecării, satul Jina era scufundat într-o tăcere plină de nelinişte. Un freamăt stins, ca o ameninţare îndepăr­tată, răzbătea pe uliţele pustii. Dacă îţi apropiai faţa de ferestrele caselor, înţelegeai ce se întâm­plă. Odăile erau luminate doar de o candelă sub care se ruga câte o măicuţă bătrână, bărbaţii stăteau lângă vatra focului, privind când în jar, când la femeile casei ce umblau grăbite, cu ultimele pregătiri. Desagii erau la uşă. Cu mălai, slană, pită, haine, şi tot ce mai tre­buia pentru lunga călătorie pentru care se pregăteau. În "grăjdiuţ" caii şi măgarii erau în­şeuaţi. Şi-apoi cânta cocoşul prima oară şi totul ră­mânea nemişcat. Femei­le îşi întorceau privirea către bărbaţi, măicu­ţele închideau ochii fără să se oprească din rugă­ciu­ne, bărbaţii se ridicau în pi­cioa­re. Era timpul. Dan Constantin, zis Dan a lu Costea, s-a uitat roată prin cameră: la desagi, la masă, la pat şi la sobă. Apoi a făcut un pas către femeia lui şi i-a vorbit rar: "La 6 luni m-a luat mama în spate şi m-a dus 70 de km la stână, într-o straiţă. M-a agăţat pe oblâncu măga­rului şi am mărs sus la munte. De-atunci, numai cu oile îs. Numa cătă­nia mi-a luat din ciobănie un an şi opt luni... Am mai fost cu oile dus şi m-am întors. O să mă întorc şi acum. Aşa-i pita noastră aici. Dacă nu-ţi trimit vorbă, înseamnă că sunt bine".Şi, luân­du-şi desa­gii, i-a pus pe cai şi pe măgari şi a ieşit în drum. De la toate casele ieşeau bărbaţii şi cu toţii porneau către marginea satului, la locul nu­mit Dealul Doru­lui, unde îi aşteptau turmele pre­gătite de drum. Un cortegiu ciudat se îngroşa pe uliţele din Jina, în acea dimineaţă de octombrie, cu bărbaţii mergând la pas, pe lângă animalele de povară şi în urma lor venind un lung şir de femei. Când prima rază a dimineţii începea să risipească ceţurile toamnei, erau cu toţii sus, în dunga dealu­lui. Se auzea sunetul talăngilor, zbieretele oilor şi for­năi­tul cailor care călcau pe loc pământul mo­cirlos. Cineva a fluierat o dată, ascuţit, şi câinii au început să alerge roată, să latre şi să despartă ani­malele. Ma­rea turmă a satului se desfă­cea în fu­ioare albe, ce începeau să curgă către câmpie, ur­mându-şi cio­banii spre Banat, Satu Mare, Babadag, Călăraşi, Tulcea, Buzău şi Galaţi. Plecau într-o călătorie de şapte-opt luni, de sute, poate mii de kilometri, în căutarea locurilor cu iarnă mai blândă şi mâncare pentru turme. Trebuiau să înfrun­te dru­murile, oa­me­nii, sălbăticiunile şi vremea, doar cu ce aveau pe ei şi în desagi. Nu ştiau dacă ei sau oile lor se vor mai întoarce. Femeile rămâneau pe Dea­lul Dorului, până îi pierdeau din priviri, acope­rindu-şi gura cu colţul năframei, neîndrăznind să plângă, pentru a nu se arăta slabe. Unele rămâneau cu şapte, opt copii în grijă, altele cu toată casa de ţinut în mână, cu vitele mari şi grădinile. Altele, mai tinere, cu sin­gurătatea şi gândurile. Aşa în­cepea marea trans­humanţă a ciobanilor din Munţii Cibinului. 
Dan Constantin are acum 72 de ani. Este unul dintre ultimii ciobani din Jina care au apucat Ma­rea Transhumanţă: "Erau ani în care te duceai la loc cunoscut. De exemplu, dacă mergeam la locul meu de lângă Satu Mare, ştiam că până acolo trec prin 56 de comune şi ştiam exact pe unde să merg. Dar erau ani în care ne hotăram, câte doi-trei, să încer­căm către Ţara Turcească, adică spre Dobrogea şi Babadag. Nu cunoş­teai drumul, nu mai fusesem niciodată, meream pe orientare, fără har­tă. De pe un deal vedeai cam 10-20 de kilo­metri, puteai să îţi faci o socoteală. Când ajun­geam dincolo de munţi, pe loc drept, era mai greu. Eram tot cu ochii pe câmpuri, să calculăm, să ne gândim pe unde putem să o luăm". Ca regulă gene­rală, ciobanii nu treceau niciodată cu oile prin sate. Căutau mereu căile ocolitoare, şi numai dacă nu se putea altfel hotărau să treacă prin sat noaptea sau în zori, când localnicii dormeau. Cu cât ştiau mai pu­ţini de prezenţa lor, cu atât era mai bine. Pentru că în munţi sunt lupi şi urşi, dar există pericole şi mai mari: oamenii.
"Oamenii pot fi mai răi ca sălbăticiunile, de-aia noi, ciobanii, ne ferim de ei. Au venit odată nişte miliţieni, şi noi eram trei ciobani, cinci câini şi aveam zece pâini. Le aveam toate în desagi, cu tot cu mălaiul de mămăligă, că noi, pe măgari avem cantina. Ne-au confiscat pâinea şi ne-au anchetat că de unde o avem, că e raţionalizare şi noi am în­căl­cat legea. Mă, omu lu Dumne­zău, ce-am păţit cu ei... că de ne ţineau în loc trei-patru zile cu ancheta, şi mu­reau mioarele de foame! Altădată eram spre Timi­şoara, unde a­veau elicopter şi ne vedeau şi a­nun­ţau inginerii agronomi unde suntem. Veneau ăia cu terenul, mai întâi luau o remorcă de oi de la noi. După aia începea bătaia, şi ori îi băteam, ori ne băteau. Venea inginerul cu cei mai mari droj­dieri din sat, care pentru o ju­ma de şliboviţă, pu­neau mâna pe bâte. Noi ne apăram, da era greu, că dacă ne loveau, noi nu ştiam nici unde e spitalu. Bă, unde duci oile? întreba câte unu beat. La Ba­badag. Da ce bă, acolo e moşia lu tac-tu? Nu, da am aranjat să mă primească... Da? Şi dăi! Ne bă­team... uite, aici am toate decoraţiile!", îmi spu­ne bătrânul Dan şi îmi arată chelia plină de cicatrici. Scăpaţi de frica urşilor şi a lupilor din munţi, în câmpie, erau nevoiţi să fie atenţi la alte pericole: hoţii, beţivii, oamenii mânaţi doar de răutate sau de lăcomie. Dormeau pe rând, câte două ore, şi se stră­duiau să înainteze cât mai mult spre sud, cu iarna pe urmele lor, căutând adăposturi pentru oi şi locuri unde să aibă ce mânca. "Zici că eram cei mai mari partizani, aşa umblam, cu ochii în toate părţile, că nu ştiai cine ce vrea. Până şi oile se învăţaseră, că dacă se apropia vreun tractor sau o remorcă se în­ghesuiau unele în altele, ca de frica lupului", îşi aminteşte bătrânul. Apoi venea iarna şi viscolul. În Bărăgan e bine pentru oi, că au mirişti nesfârşite ca să mănânce, însă în câmp deschis, nu ai unde să te ascunzi din faţa vis­colului. Într-un an, Dan Con­stantin s-a gân­dit să se tragă cu oile la adăpostul dea­lurilor, spre Buzău. A desco­perit că este cel mai rău loc pentru cio­bani, dacă vine iar­na. "La Buzău, la Pa­dina, ăla e un loc foarte pe­riculos pen­tru cio­bani! Da eu nu ştiam, şi m-a prins acolo viscolul. M-am retras într-o pădure, c-am zis că trece. Opt zile am stat în pă­du­rea aia, de-am zis că şi mu­rim acolo în vis­col şi în ză­pa­dă! Ţi­neam de cojoc şi vis­colu tot băga zăpadă în sân, firea-ar al dra­cu!Oile nu mâncau ni­mic, numa mer­geam printre ele şi le mişcam să nu moară. Că le omeţea, se pu­nea pe ele omăt şi nu mai ieşeau de acolo, şi a­tunci noi le miş­cam, să nu stea în loc. Mai mer­geau doi metri, iar se aşezau. Noi eram patru-cinci oameni şi erau cam 1200 de oi, multe ca naiba! Or mân­cat oile, care or mai putut mân­ca, scoarţă de salcâm. Când o venit păduraru, a găsit 40 de co­paci jupuiţi cât or ajuns oile să mănânce. Şi ne-a făcut proces. Am luat adeverinţă de la in­stitutul meteorologic că a fost calamitate şi ca să supra­vieţuim am făcut pagubă, că altfel ne băgau în puşcărie. Aşe ne-o iertat".
Ciobanii nu aveau duminică, nu aveau sărbă­toare. Nu puteau merge la bise­rică pentru că hainele şi le schimbau o dată la lună sau când se rupeau de tot. Erau nişte sălbă­ticiuni, în cojoacele lor groase, dormind direct pe pământ. De Crăciun, auzeau colindătorii în sate şi atunci îşi făceau şi ei un foc mare şi începeau să cânte colin­dele ştiute de acasă, sau ziceau cu dor la fluier. Dar cel mai dificil mo­ment rămânea când oile trebuiau să fete. Cio­banii îşi calculau: dacă au băgat berbecii la ele pe 22 sau 25 septembrie, în 20-21 februarie, cel târziu, tre­buiau să aibă deja un loc bun pentru fătatul mieilor. Se trăgeau cu oile către bălţi, căutau un loc mai adâncit în pământ, ca să fie mai ferit de vânt, dar era bun şi numai un gard de spini: orice, numai să protejeze locul un pic de ploaia cu vânt, de zăpadă sau de îngheţ. "A fost de-au murit şi 500 de miei într-o noapte! Că dacă fătau oile pe 25 februarie şi venea viscolul pe 1 martie, era prăpăd. Dacă te prindea în câmp, ăla erai! Te bucurai că ai adus înapoi oile vii, nu moarte. Că puteai să le aduci moarte în remorcă, să le iei doar pieile şi atât", povesteşte Dan a lu Cos­tea.
Când primăvara se apropia şi ză­pezile începeau să se topească, era sem­nalul că şi ciobanii trebuie să în­ceapă drumul înapoi, către casă. În noaptea de 1 Mai, dormeau pe treptele primăriei din Jina. Di­mineaţa ieşea primarul la "strigarea poruncilor", obi­cei vechi, prin care mai marele satului iese să dis­cute direct cu oamenii, pro­blemele im­portante. De 1 Mai, primarul ieşea să anunţe "împărţirea mun­telui" între ciobani. După datina străveche, fiecare primea o bucată din munte, unde să îşi ducă oile pe timp de vară.

 Cele trei haturi ale Raiului

Jina are Hatul de jos, Hatul de sus şi Muntele. Trei ţinuturi ca trei lumi dife­rite, dintr-o poveste fantastică. Fie­care ţinut are ho­tare nevăzute şi anu­­mite legi nespuse, moştenite din bă­trâni, pe care nimeni nu ar în­drăzni să le încalce.
Doamna Ileana Morariu este acum la pensie şi se ocupă de sin­gurul muzeu al păstorilor din satul Jina. Ne plimbam îm­preună prin sălile lui, printre obiectele şi foto­grafiile vechi ale ciobanilor jineni şi ea îşi aminteşte rânduiala strictă a celor trei ţinuturi: "Hatul de jos era pământul din jurul satului Jina. În 15 mai, Hatul de jos se oprea, adică nimeni nu mai avea voie să ţină animale lângă sat, pentru că tere­nu­rile deveneau gră­dini sau erau semănate cu nutreţ pentru iarnă. Toa­tă lumea din sat pleca în Hatul de sus". Ne oprim în dreptul unui tablou, făcut numai din fotografii vechi, şi în acele imagini desluşesc ce însemna plecarea la Ha­tul de sus. Dacă plecarea ciobanilor în trans­hu­manţă semăna mai degrabă cu un corte­giu fu­ne­rar, întoarce­rea lor şi ple­ca­rea către Ha­tul de sus şi către Munte, primă­va­ra, semăna cu ala­iul unei nunţi regale. Tot satul era îmbrăcat în haine tradiţio­nale, şi părea că pleacă spre o mare sărbătoare. Oa­menii se adunau după familii, năşii sau prietenii, puneau în căruţe tot ce era mai important, agăţau co­piii în straiţe, de şeile cai­lor, şi mergeau spre mun­te, în cântece de fluier şi chiuituri.Casele erau îm­po­dobite cu flori sau crengi de mesteacăn. Câ­teo­­dată, căruţele deveneau adevărate care alegorice ale primăverii, şi oamenii erau fericiţi: femeile - că au din nou soţii lângă ele, bărbaţii - că şi-au regăsit familiile, după trans­humanţa lungă şi grea. "Nimeni nu ră­mânea în sat", îşi aminteşte doam­na Ileana. "Oamenii îşi duceau în Hatul de sus şi vitele. Satul avea peste trei sute de perechi de boi pe atunci, caii, porcii, cam tot ce aveau în gos­podărie. Viaţa lor se muta cu totul acolo sus, «La colibe», cum spuneam noi. Locurile de colibe erau la Prihodişte, în Dealul Popii, la Măgura sau, cum aveam noi, la Tomnatec. Făceam până acolo o zi întreagă de mers pe cai, dar unii se duceau şi mai departe, la 70 sau 80 de kilometri de sat. Acolo aveau voie să stea cu oile doar până în 15 iunie, şi de la acea dată, ciobanii erau obligaţi să pără­sească Hatul de sus şi să meargă în Munte, unde îşi făceau stânele. De fapt, erau opt munţi şi fiecare mergea la locul de păşunat dat de primărie. Femeile şi co­piii rămâneau cu vitele la colibele din Ha­tul de sus, dar tot era bine, că îşi vedeau mai des bărbaţii. Era ca în Rai acolo, în acele poieni ocolite de păduri de brad, că ne ştiam toţi, ne ajutam între noi şi oamenii erau buni şi frumoşi. Muntele era casa noastră şi nu exista alta mai frumoasă!".
Nimeni nu cobora din Hatul de sus şi din Munte până nu se "slo­bozea" Hatul de jos, în oc­tombrie. Nici copiii nu mergeau la şcoală mai devreme, stăteau acolo cu părinţii, pentru că acolo se făcea cea mai bună brânză şi era mult de muncă. Oile mâncau iarba măruntă, de sub păduri, o iarbă verde-vineţie, amestecată cu lăstari de brad, şi asta făcea ca brânza să fie altfel: pusă în ciubere din lemn de brad, telemeaua căpăta un fel de dospeală, făcea găuri şi "goci", şi la mijloc se îngălbenea şi se îndulcea.Acolo se făcea şi ade­vărata brânză de bur­duf, sfărâmată de femei pe crestău şi pusă bine la păstrare. Femeile şi fetele, "băci" sau "băciţe", după cum le spuneau, mul­geau oile şi făceau brânza. Băieţii stăteau mai mult pe lângă taţii lor şi învăţau, aşa cum şi părinţii lor învăţaseră de la bătrâni să recunoască plantele, să înţeleagă sem­nele naturii sau să îngrijească anima­lele cu ceea ce au la îndemână. De mici copiii ştiau că dacă oaia începe să facă albeaţă la ochi şi să or­bească, trebuie să îşi taie o şuviţă de păr, să o ungă cu scuipat şi să o bage în ac. Apoi acul îl treceau prin vâna de la jumătatea urechii la oaia bolnavă, şi îi lăsau acolo şuviţa de păr. Ca prin mi­ra­col, se făcea bine ani­malul! Sau dacă vedeau rană de la şa, la caii "glo­biţi" de atâtea ciubere căra­te, mergeau şi prindeau imediat o broască. O frigeau în jar, apoi o tăvă­leau în untură de porc până se curăţa scrumul de pe ea. Cu acea alifie ungeau caii la răni şi caii se făceau bine. Ştiau să recunoască spân­zul şi să îl pună în pieptul sau în coada oilor, după cum erau bolnave, şi învă­ţau să facă leacuri deopotrivă pentru animale şi pentru oameni. Aşa era viaţa sus, în Munte, când seara se strângeau în jurul focului şi cântau la fluier, şi ciobanii ţineau în braţe câte o băciţă.
"Au fost vremuri nespus de fru­moase", îmi mărturiseşte doamna Morariu în faţa celei mai vechi ii din muzeu, o bluză "în culorile câm­pului", model colorat, de dinainte de 1850, când Asociaţia ASTRA din Sibiu a decis ca toate costumele populare din zonă să fie doar în alb şi negru. "Am urcat mai încoace, la colibe, şi când am văzut cum arată locul acum, m-am umflat de plâns. Toate s-au pustiit... Nu mai e nimic din ce era odată la Tomnatec şi în cioaca jinarilor". Ne plimbăm încet printre obiectele vechilor ciobani - bote încrustate, şei, desagi, ciubere, opinci şi un­tariţe, puse în expo­ziţie pe rafturi sau agăţate pe câte un perete. Ne uităm la ele, şi parcă şi ele ne întorc aceeaşi privire, uitân­du-se cu mirare tăcută la noi şi la lumea în care au ajuns să fie simple ex­ponate.

Astăzi

"De ce nu se mai face transhumanţă, mo­şule?", îl întreb pe-un bătrân care vine agale pe uliţă. "Păi dacă tineretul azi nu se mai uită la oi, se uită ori în bordul măşinii, ori în telefon, uita-s-ar dracu în capu lor!", îmi răspunde cu năduf. O explicaţie calmă la întrebarea mea mi-a dat Dumitru Bebe­şe­lea, unul dintre ti­nerii care ţin as­tăzi oi în Jina: "Eu am început la 15 ani cu nouă oi, acum am 89. Nu se mai face trans­humanţă, pentru că nu mai merită efortul... Eu, de exem­plu, vara, în loc să merg cu oile, mă duc şi mun­cesc în străină­tate câteva luni, că altfel nu pot să îmi ţân familia. Oamenii ţâneau îna­inte hăl mai mult o sută de oi, cât aveau ei ne­voie pentru familia lor, şi vindeau brânză, lână sau miei, doar din ceea ce aveau în plus. Azi e pe dos. Oile sunt ţinute, în primul rând, pentru comerţ, şi abia apoi pentru familie. Or, ca să faci afa­cere din oi trebuie să ţii o mie, două mii, ceva de negândit pentru bătrânii noştri, înainte! N-ai cum să mai faci transhumanţă cu două mii de oi şi pentru că îs prea multe, şi pen­tru că în ziua de azi, tere­nurile sunt private, nu mai poţi să treci cu tur­ma pe unde vrei, că îţi dă omu în cap, că i-ai stricat ogoru".
Jinenii sunt astăzi răspândiţi prin toată ţara, din Banat şi Satu Mare, până în Bărăgan. Au cumpă­rat sute de hectare de pământ ori l-au luat în arendă şi au construit acolo stâne mo­derne. Dacă înainte mergeau în trans­humanţă pentru că nu aveau ce să le dea oilor să mănânce pe lângă sat, astăzi s-au instalat în mijlocul unor domenii destul de întinse, cât să le permită să aibă hrană pentru turme şi iarna, şi vara. Din cauza asta, nimeni nu mai doarme pe treptele primăriei din Jina, când se împarte Muntele. Din cauza asta, munţii s-au pustiit.Sigur că nici laptele oilor şi nici brânza nu mai au aceeaşi calitate ca pe vremea când păşunau pe sub poienile din munţi. Dar supermar­ket-urile nu mai vor as­tăzi calitate. Ciobanii s-au adaptat vre­mu­rilor: ţin mii de oi la şes, ca să poată livra cantitate. Vin acasă, în Jina, în jeep-uri luxoase, doar ca să îşi vadă din când în când părinţii şi buni­cii. "Noi, ăştia care am rămas aici şi avem mai puţine oi, ne luptăm cu inter­mediarii şi samsarii din pieţe. Noi nu avem can­tităţi mari şi suntem la mâna lor şi a celor ce au uşile deschise la su­per­market-uri. Iau brânza de la noi cu 10 lei kilogramul şi o duc în Bucu­reşti, unde pun un clop pe tarabă şi vând «brân­ză de Jina» cu 25 de lei kilogra­mul. Da nimeni nu îi întreabă unde le sunt animalele sau dacă ei au făcut brân­za. Lâna nu ţi-o ia ni­meni, mieii nu mai au preţ... supravieţuim cum pu­tem...", îmi mai spune cu amă­răciune Dumitru, şi mă invită la el să gust o bu­cată de brân­ză adevărată, scoasă di­rect din pu­tină.

 Fluierul

Moş Stroe are aproape 90 de ani. Toată viaţa a umblat cu oile, a făcut şi transhu­manţa mare, prin ţară, şi pe cea mică, până în împre­jurimile Mărginimii Sibiului. Acum locu­ieşte singur. Soţia a murit, co­piii sunt ri­sipiţi în lume. Câ­teo­dată, noap­tea, când doarme, i se pare că cineva e în cameră şi se uită la el. Sau i se pare că cineva îl stri­gă. Se tre­zeşte şi se ridică în capul oase­lor. Pipăie prin întu­ne­ric, acolo un­de ştie că a lăsat fluierul. "În nopţile în care mă trezesc, am aşa, ca un dor ce mă arde. Nu ştiu să îţi spui că cum e. Da îmi vin toate în min­te: şi oile, şi locu­rile pe unde am um­blat, şi Poia­na Muie­rii de sus, din mun­­te, unde ne strân­jeam de Sânzene... În nopţi de-as­tea, mă duc şi deschid uşa la so­biţă, să văd jarul cum arde, aşe cum ardea noaptea la stâna me, când dor­meam sub cerul liber. Şi mă pui colea pe scău­nel, în faţa lui, şi îi zic la fluieră până în zori. Şi doine, şi învârtite, după cum cred că le-ar plăcea oilor...".

Fotografii cu transhumanţa de odinioară: Arhiva personală Constantin Sufana