În noaptea de dinaintea plecării, satul Jina era scufundat într-o tăcere plină de neliniște. Un freamăt stins, ca o amenințare îndepărtată, răzbătea pe ulițele pustii. Dacă îți apropiai fața de ferestrele caselor, înțelegeai ce se întâmplă. Odăile erau luminate doar de o candelă sub care se ruga câte o măicuță bătrână, bărbații stăteau lângă vatra focului, privind când în jar, când la femeile casei ce umblau grăbite, cu ultimele pregătiri. Desagii erau la ușă. Cu mălai, slană, pită, haine, și tot ce mai trebuia pentru lunga călătorie pentru care se pregăteau. În "grăjdiuț" caii și măgarii erau înșeuați. Și-apoi cânta cocoșul prima oară și totul rămânea nemișcat. Femeile își întorceau privirea către bărbați, măicuțele închideau ochii fără să se oprească din rugăciune, bărbații se ridicau în picioare. Era timpul. Dan Constantin, zis Dan a lu Costea, s-a uitat roată prin cameră: la desagi, la masă, la pat și la sobă. Apoi a făcut un pas către femeia lui și i-a vorbit rar: "La 6 luni m-a luat mama în spate și m-a dus 70 de km la stână, într-o straiță. M-a agățat pe oblâncu măgarului și am mărs sus la munte. De-atunci, numai cu oile îs. Numa cătănia mi-a luat din ciobănie un an și opt luni... Am mai fost cu oile dus și m-am întors. O să mă întorc și acum. Așa-i pita noastră aici. Dacă nu-ți trimit vorbă, înseamnă că sunt bine". Și, luându-și desagii, i-a pus pe cai și pe măgari și a ieșit în drum. De la toate casele ieșeau bărbații și cu toții porneau către marginea satului, la locul numit Dealul Dorului, unde îi așteptau turmele pregătite de drum. Un cortegiu ciudat se îngroșa pe ulițele din Jina, în acea dimineață de octombrie, cu bărbații mergând la pas, pe lângă animalele de povară și în urma lor venind un lung șir de femei. Când prima rază a dimineții începea să risipească cețurile toamnei, erau cu toții sus, în dunga dealului. Se auzea sunetul talăngilor, zbieretele oilor și fornăitul cailor care călcau pe loc pământul mocirlos. Cineva a fluierat o dată, ascuțit, și câinii au început să alerge roată, să latre și să despartă animalele. Marea turmă a satului se desfăcea în fuioare albe, ce începeau să curgă către câmpie, urmându-și ciobanii spre Banat, Satu Mare, Babadag, Călărași, Tulcea, Buzău și Galați. Plecau într-o călătorie de șapte-opt luni, de sute, poate mii de kilometri, în căutarea locurilor cu iarnă mai blândă și mâncare pentru turme. Trebuiau să înfrunte drumurile, oamenii, sălbăticiunile și vremea, doar cu ce aveau pe ei și în desagi. Nu știau dacă ei sau oile lor se vor mai întoarce. Femeile rămâneau pe Dealul Dorului, până îi pierdeau din priviri, acoperindu-și gura cu colțul năframei, neîndrăznind să plângă, pentru a nu se arăta slabe. Unele rămâneau cu șapte, opt copii în grijă, altele cu toată casa de ținut în mână, cu vitele mari și grădinile. Altele, mai tinere, cu singurătatea și gândurile. Așa începea marea transhumanță a ciobanilor din Munții Cibinului.
Dan Constantin are acum 72 de ani. Este unul dintre ultimii ciobani din Jina care au apucat Marea Transhumanță: "Erau ani în care te duceai la loc cunoscut. De exemplu, dacă mergeam la locul meu de lângă Satu Mare, știam că până acolo trec prin 56 de comune și știam exact pe unde să merg. Dar erau ani în care ne hotăram, câte doi-trei, să încercăm către Țara Turcească, adică spre Dobrogea și Babadag. Nu cunoșteai drumul, nu mai fusesem niciodată, meream pe orientare, fără hartă. De pe un deal vedeai cam 10-20 de kilometri, puteai să îți faci o socoteală. Când ajungeam dincolo de munți, pe loc drept, era mai greu. Eram tot cu ochii pe câmpuri, să calculăm, să ne gândim pe unde putem să o luăm". Ca regulă generală, ciobanii nu treceau niciodată cu oile prin sate. Căutau mereu căile ocolitoare, și numai dacă nu se putea altfel hotărau să treacă prin sat noaptea sau în zori, când localnicii dormeau. Cu cât știau mai puțini de prezența lor, cu atât era mai bine. Pentru că în munți sunt lupi și urși, dar există pericole și mai mari: oamenii.
"Oamenii pot fi mai răi ca sălbăticiunile, de-aia noi, ciobanii, ne ferim de ei. Au venit odată niște milițieni, și noi eram trei ciobani, cinci câini și aveam zece pâini. Le aveam toate în desagi, cu tot cu mălaiul de mămăligă, că noi, pe măgari avem cantina. Ne-au confiscat pâinea și ne-au anchetat că de unde o avem, că e raționalizare și noi am încălcat legea. Mă, omu lu Dumnezău, ce-am pățit cu ei... că de ne țineau în loc trei-patru zile cu ancheta, și mureau mioarele de foame! Altădată eram spre Timișoara, unde aveau elicopter și ne vedeau și anunțau inginerii agronomi unde suntem. Veneau ăia cu terenul, mai întâi luau o remorcă de oi de la noi. După aia începea bătaia, și ori îi băteam, ori ne băteau. Venea inginerul cu cei mai mari drojdieri din sat, care pentru o juma de șliboviță, puneau mâna pe bâte. Noi ne apăram, da era greu, că dacă ne loveau, noi nu știam nici unde e spitalu. Bă, unde duci oile? întreba câte unu beat. La Babadag. Da ce bă, acolo e moșia lu tac-tu? Nu, da am aranjat să mă primească... Da? Și dăi! Ne băteam... uite, aici am toate decorațiile!", îmi spune bătrânul Dan și îmi arată chelia plină de cicatrici. Scăpați de frica urșilor și a lupilor din munți, în câmpie, erau nevoiți să fie atenți la alte pericole: hoții, bețivii, oamenii mânați doar de răutate sau de lăcomie. Dormeau pe rând, câte două ore, și se străduiau să înainteze cât mai mult spre sud, cu iarna pe urmele lor, căutând adăposturi pentru oi și locuri unde să aibă ce mânca. "Zici că eram cei mai mari partizani, așa umblam, cu ochii în toate părțile, că nu știai cine ce vrea. Până și oile se învățaseră, că dacă se apropia vreun tractor sau o remorcă se înghesuiau unele în altele, ca de frica lupului", își amintește bătrânul. Apoi venea iarna și viscolul. În Bărăgan e bine pentru oi, că au miriști nesfârșite ca să mănânce, însă în câmp deschis, nu ai unde să te ascunzi din fața viscolului. Într-un an, Dan Constantin s-a gândit să se tragă cu oile la adăpostul dealurilor, spre Buzău. A descoperit că este cel mai rău loc pentru ciobani, dacă vine iarna. "La Buzău, la Padina, ăla e un loc foarte periculos pentru ciobani! Da eu nu știam, și m-a prins acolo viscolul. M-am retras într-o pădure, c-am zis că trece. Opt zile am stat în pădurea aia, de-am zis că și murim acolo în viscol și în zăpadă! Țineam de cojoc și viscolu tot băga zăpadă în sân, firea-ar al dracu! Oile nu mâncau nimic, numa mergeam printre ele și le mișcam să nu moară. Că le omețea, se punea pe ele omăt și nu mai ieșeau de acolo, și atunci noi le mișcam, să nu stea în loc. Mai mergeau doi metri, iar se așezau. Noi eram patru-cinci oameni și erau cam 1200 de oi, multe ca naiba! Or mâncat oile, care or mai putut mânca, scoarță de salcâm. Când o venit păduraru, a găsit 40 de copaci jupuiți cât or ajuns oile să mănânce. Și ne-a făcut proces. Am luat adeverință de la institutul meteorologic că a fost calamitate și ca să supraviețuim am făcut pagubă, că altfel ne băgau în pușcărie. Așe ne-o iertat".
Ciobanii nu aveau duminică, nu aveau sărbătoare. Nu puteau merge la biserică pentru că hainele și le schimbau o dată la lună sau când se rupeau de tot. Erau niște sălbăticiuni, în cojoacele lor groase, dormind direct pe pământ. De Crăciun, auzeau colindătorii în sate și atunci își făceau și ei un foc mare și începeau să cânte colindele știute de acasă, sau ziceau cu dor la fluier. Dar cel mai dificil moment rămânea când oile trebuiau să fete. Ciobanii își calculau: dacă au băgat berbecii la ele pe 22 sau 25 septembrie, în 20-21 februarie, cel târziu, trebuiau să aibă deja un loc bun pentru fătatul mieilor. Se trăgeau cu oile către bălți, căutau un loc mai adâncit în pământ, ca să fie mai ferit de vânt, dar era bun și numai un gard de spini: orice, numai să protejeze locul un pic de ploaia cu vânt, de zăpadă sau de îngheț. "A fost de-au murit și 500 de miei într-o noapte! Că dacă fătau oile pe 25 februarie și venea viscolul pe 1 martie, era prăpăd. Dacă te prindea în câmp, ăla erai! Te bucurai că ai adus înapoi oile vii, nu moarte. Că puteai să le aduci moarte în remorcă, să le iei doar pieile și atât", povestește Dan a lu Costea.
Când primăvara se apropia și zăpezile începeau să se topească, era semnalul că și ciobanii trebuie să înceapă drumul înapoi, către casă. În noaptea de 1 Mai, dormeau pe treptele primăriei din Jina. Dimineața ieșea primarul la "strigarea poruncilor", obicei vechi, prin care mai marele satului iese să discute direct cu oamenii, problemele importante. De 1 Mai, primarul ieșea să anunțe "împărțirea muntelui" între ciobani. După datina străveche, fiecare primea o bucată din munte, unde să își ducă oile pe timp de vară.
Cele trei haturi ale Raiului
Jina are Hatul de jos, Hatul de sus și Muntele. Trei ținuturi ca trei lumi diferite, dintr-o poveste fantastică. Fiecare ținut are hotare nevăzute și anumite legi nespuse, moștenite din bătrâni, pe care nimeni nu ar îndrăzni să le încalce.
Doamna Ileana Morariu este acum la pensie și se ocupă de singurul muzeu al păstorilor din satul Jina. Ne plimbam împreună prin sălile lui, printre obiectele și fotografiile vechi ale ciobanilor jineni și ea își amintește rânduiala strictă a celor trei ținuturi: "Hatul de jos era pământul din jurul satului Jina. În 15 mai, Hatul de jos se oprea, adică nimeni nu mai avea voie să țină animale lângă sat, pentru că terenurile deveneau grădini sau erau semănate cu nutreț pentru iarnă. Toată lumea din sat pleca în Hatul de sus". Ne oprim în dreptul unui tablou, făcut numai din fotografii vechi, și în acele imagini deslușesc ce însemna plecarea la Hatul de sus. Dacă plecarea ciobanilor în transhumanță semăna mai degrabă cu un cortegiu funerar, întoarcerea lor și plecarea către Hatul de sus și către Munte, primăvara, semăna cu alaiul unei nunți regale. Tot satul era îmbrăcat în haine tradiționale, și părea că pleacă spre o mare sărbătoare. Oamenii se adunau după familii, nășii sau prietenii, puneau în căruțe tot ce era mai important, agățau copiii în straițe, de șeile cailor, și mergeau spre munte, în cântece de fluier și chiuituri. Casele erau împodobite cu flori sau crengi de mesteacăn. Câteodată, căruțele deveneau adevărate care alegorice ale primăverii, și oamenii erau fericiți: femeile - că au din nou soții lângă ele, bărbații - că și-au regăsit familiile, după transhumanța lungă și grea. "Nimeni nu rămânea în sat", își amintește doamna Ileana. "Oamenii își duceau în Hatul de sus și vitele. Satul avea peste trei sute de perechi de boi pe atunci, caii, porcii, cam tot ce aveau în gospodărie. Viața lor se muta cu totul acolo sus, «La colibe», cum spuneam noi. Locurile de colibe erau la Prihodiște, în Dealul Popii, la Măgura sau, cum aveam noi, la Tomnatec. Făceam până acolo o zi întreagă de mers pe cai, dar unii se duceau și mai departe, la 70 sau 80 de kilometri de sat. Acolo aveau voie să stea cu oile doar până în 15 iunie, și de la acea dată, ciobanii erau obligați să părăsească Hatul de sus și să meargă în Munte, unde își făceau stânele. De fapt, erau opt munți și fiecare mergea la locul de pășunat dat de primărie. Femeile și copiii rămâneau cu vitele la colibele din Hatul de sus, dar tot era bine, că își vedeau mai des bărbații. Era ca în Rai acolo, în acele poieni ocolite de păduri de brad, că ne știam toți, ne ajutam între noi și oamenii erau buni și frumoși. Muntele era casa noastră și nu exista alta mai frumoasă!".
Nimeni nu cobora din Hatul de sus și din Munte până nu se "slobozea" Hatul de jos, în octombrie. Nici copiii nu mergeau la școală mai devreme, stăteau acolo cu părinții, pentru că acolo se făcea cea mai bună brânză și era mult de muncă. Oile mâncau iarba măruntă, de sub păduri, o iarbă verde-vineție, amestecată cu lăstari de brad, și asta făcea ca brânza să fie altfel: pusă în ciubere din lemn de brad, telemeaua căpăta un fel de dospeală, făcea găuri și "goci", și la mijloc se îngălbenea și se îndulcea. Acolo se făcea și adevărata brânză de burduf, sfărâmată de femei pe crestău și pusă bine la păstrare. Femeile și fetele, "băci" sau "băcițe", după cum le spuneau, mulgeau oile și făceau brânza. Băieții stăteau mai mult pe lângă tații lor și învățau, așa cum și părinții lor învățaseră de la bătrâni să recunoască plantele, să înțeleagă semnele naturii sau să îngrijească animalele cu ceea ce au la îndemână. De mici copiii știau că dacă oaia începe să facă albeață la ochi și să orbească, trebuie să își taie o șuviță de păr, să o ungă cu scuipat și să o bage în ac. Apoi acul îl treceau prin vâna de la jumătatea urechii la oaia bolnavă, și îi lăsau acolo șuvița de păr. Ca prin miracol, se făcea bine animalul! Sau dacă vedeau rană de la șa, la caii "globiți" de atâtea ciubere cărate, mergeau și prindeau imediat o broască. O frigeau în jar, apoi o tăvăleau în untură de porc până se curăța scrumul de pe ea. Cu acea alifie ungeau caii la răni și caii se făceau bine. Știau să recunoască spânzul și să îl pună în pieptul sau în coada oilor, după cum erau bolnave, și învățau să facă leacuri deopotrivă pentru animale și pentru oameni. Așa era viața sus, în Munte, când seara se strângeau în jurul focului și cântau la fluier, și ciobanii țineau în brațe câte o băciță.
"Au fost vremuri nespus de frumoase", îmi mărturisește doamna Morariu în fața celei mai vechi ii din muzeu, o bluză "în culorile câmpului", model colorat, de dinainte de 1850, când Asociația ASTRA din Sibiu a decis ca toate costumele populare din zonă să fie doar în alb și negru. "Am urcat mai încoace, la colibe, și când am văzut cum arată locul acum, m-am umflat de plâns. Toate s-au pustiit... Nu mai e nimic din ce era odată la Tomnatec și în cioaca jinarilor". Ne plimbăm încet printre obiectele vechilor ciobani - bote încrustate, șei, desagi, ciubere, opinci și untarițe, puse în expoziție pe rafturi sau agățate pe câte un perete. Ne uităm la ele, și parcă și ele ne întorc aceeași privire, uitându-se cu mirare tăcută la noi și la lumea în care au ajuns să fie simple exponate.
Astăzi
"De ce nu se mai face transhumanță, moșule?", îl întreb pe-un bătrân care vine agale pe uliță. "Păi dacă tineretul azi nu se mai uită la oi, se uită ori în bordul mășinii, ori în telefon, uita-s-ar dracu în capu lor!", îmi răspunde cu năduf. O explicație calmă la întrebarea mea mi-a dat Dumitru Bebeșelea, unul dintre tinerii care țin astăzi oi în Jina: "Eu am început la 15 ani cu nouă oi, acum am 89. Nu se mai face transhumanță, pentru că nu mai merită efortul... Eu, de exemplu, vara, în loc să merg cu oile, mă duc și muncesc în străinătate câteva luni, că altfel nu pot să îmi țân familia. Oamenii țâneau înainte hăl mai mult o sută de oi, cât aveau ei nevoie pentru familia lor, și vindeau brânză, lână sau miei, doar din ceea ce aveau în plus. Azi e pe dos. Oile sunt ținute, în primul rând, pentru comerț, și abia apoi pentru familie. Or, ca să faci afacere din oi trebuie să ții o mie, două mii, ceva de negândit pentru bătrânii noștri, înainte! N-ai cum să mai faci transhumanță cu două mii de oi și pentru că îs prea multe, și pentru că în ziua de azi, terenurile sunt private, nu mai poți să treci cu turma pe unde vrei, că îți dă omu în cap, că i-ai stricat ogoru".
Jinenii sunt astăzi răspândiți prin toată țara, din Banat și Satu Mare, până în Bărăgan. Au cumpărat sute de hectare de pământ ori l-au luat în arendă și au construit acolo stâne moderne. Dacă înainte mergeau în transhumanță pentru că nu aveau ce să le dea oilor să mănânce pe lângă sat, astăzi s-au instalat în mijlocul unor domenii destul de întinse, cât să le permită să aibă hrană pentru turme și iarna, și vara. Din cauza asta, nimeni nu mai doarme pe treptele primăriei din Jina, când se împarte Muntele. Din cauza asta, munții s-au pustiit. Sigur că nici laptele oilor și nici brânza nu mai au aceeași calitate ca pe vremea când pășunau pe sub poienile din munți. Dar supermarket-urile nu mai vor astăzi calitate. Ciobanii s-au adaptat vremurilor: țin mii de oi la șes, ca să poată livra cantitate. Vin acasă, în Jina, în jeep-uri luxoase, doar ca să își vadă din când în când părinții și bunicii. "Noi, ăștia care am rămas aici și avem mai puține oi, ne luptăm cu intermediarii și samsarii din piețe. Noi nu avem cantități mari și suntem la mâna lor și a celor ce au ușile deschise la supermarket-uri. Iau brânza de la noi cu 10 lei kilogramul și o duc în București, unde pun un clop pe tarabă și vând «brânză de Jina» cu 25 de lei kilogramul. Da nimeni nu îi întreabă unde le sunt animalele sau dacă ei au făcut brânza. Lâna nu ți-o ia nimeni, mieii nu mai au preț... supraviețuim cum putem...", îmi mai spune cu amărăciune Dumitru, și mă invită la el să gust o bucată de brânză adevărată, scoasă direct din putină.
Fluierul
Moș Stroe are aproape 90 de ani. Toată viața a umblat cu oile, a făcut și transhumanța mare, prin țară, și pe cea mică, până în împrejurimile Mărginimii Sibiului. Acum locuiește singur. Soția a murit, copiii sunt risipiți în lume. Câteodată, noaptea, când doarme, i se pare că cineva e în cameră și se uită la el. Sau i se pare că cineva îl strigă. Se trezește și se ridică în capul oaselor. Pipăie prin întuneric, acolo unde știe că a lăsat fluierul. "În nopțile în care mă trezesc, am așa, ca un dor ce mă arde. Nu știu să îți spui că cum e. Da îmi vin toate în minte: și oile, și locurile pe unde am umblat, și Poiana Muierii de sus, din munte, unde ne strânjeam de Sânzene... În nopți de-astea, mă duc și deschid ușa la sobiță, să văd jarul cum arde, așe cum ardea noaptea la stâna me, când dormeam sub cerul liber. Și mă pui colea pe scăunel, în fața lui, și îi zic la fluieră până în zori. Și doine, și învârtite, după cum cred că le-ar plăcea oilor...".
Fotografii cu transhumanța de odinioară: Arhiva personală Constantin Sufana