Mă bucur să vă recomand un roman a cărui lectură echivalează cu o drumeţie prin aerul curat al pădurilor alpine încă necolonizate de orăşeni. Faptul că anul trecut jurii exigente din Italia şi Franţa i-au dat Premiul Strega şi Médicis étranger, că într-un timp scurt a fost tradus în 20 de ţări e dovada că lumea mai ştie să aprecieze şi are nevoie de asemenea "detoxifieri" mentale. E o poveste despre oameni şi munţi, despre libertate, prietenie şi singurătate asumată, scrisă fără clişee şi artificii narative, pur şi simplu cu un talent ce dă efectul de real. Şi s-ar putea să fie chiar adevărată, de vreme ce naratorul are datele biografice ale autorului italian. Încă tânăr (e născut în 1978), îndrăgostit din copilărie de munţi (pasiune transmisă de părinţii montaniarzi, stabiliţi de nevoie la Milano), Paolo Cognetti a scris ghiduri de călătorie şi a făcut filme documentare până la 30 de ani, după care, în urma unei crize existenţiale, a întors spatele civilizaţiei urbane şi s-a stabilit într-o căsuţă izolată din Val d'Aosta, la peste 2000 de metri altitudine şi la câţiva kilometri de un cătun cu doar patru locuitori. Acolo, în singurătate, s-a putut consacra scrisului iar peisajele sălbatice din jur, cu particularităţile anotimpurilor, au intrat în priză directă în acest roman al lui. Alter-ego-ul narator, Pietro Guasti, îşi desfăşoară povestea între 1972, anul căsătoriei părinţilor lui, şi 2014, iar liantul celor trei părţi - Muntele copilăriei, Casa reconcilierii şi Iarna unui prieten - e pretenia (începută în vacanţele vârstelor mici din satul Grana, străjuit de masivul Monte Rosa) dintre copilul orăşean timid şi băiatul păstor taciturn Bruno. Doi singuratici pe care-i uneşte muntele - adevăratul protagonist al cărţii, cu pădurile, torentele, stâncile, lacurile şi gheţarii lui, cu animalele sălbatice, păsările, fermele părăsite, refugiile şi zăpezile veşnice de pe culmi. Unul vine şi pleacă din acele locuri ocolite de modernitate, celălalt trăieşte în osmoză cu ele, nu cunoaşte şi nici nu-şi doreşte alt mod de viaţă. De-a lungul romanului se conturează mai multe categorii de pasionaţi ai munţilor. Cei care vor să-i cucerească, dovedindu-şi forţa în înfruntarea cu ei, dornici de recorduri - alpiniştii, colecţionari de vârfuri escaladate. Cei care pornesc în ascensiuni doar pentru bucuria drumului şi a contemplării marilor spaţii care-i fac să-şi uite grijile şi constrângerile cotidiene - montaniarzii. Şi, în sfârşit, cei care locuiesc muntele din tată în fiu, îi ştiu părţile însorite şi cele de umbră - muntenii de altitudine, ciobanii, deprinşi cu viaţa aspră din mediul lor ("Voi, cei de la oraş, îi spuneţi natură. (...) Noi aici spunem pădure, păşune, torent, stâncă, lucruri care pot fi de folos. Dacă nu sunt de folos, nu le dăm nume, pentru că nu ajută la nimic", spune Bruno). Frăţia dintre cei doi copii din clase sociale diferite ajunşi bărbaţi, loialitatea reciprocă fără efuziuni, legătura pe viaţă între Pietro cel care călătoreşte prin lume pentru documentarele lui şi Bruno, fermierul sărac ce nu părăseşte niciodată coastele alpine se intersectează în povestire cu probleme majore ale lumii contemporane, sugerate fără ostentaţie. Rafinamentul literar cu care Paolo Cognetti creează raporturi între personaje şi peisaje, descrierile evocatoare şi scenele pline de emoţie transmisibilă fac să vibreze în orice cititor o fibră adâncă.
Selecţia "Formula AS"
* Paolo Cognetti, "Cei opt munţi", traducere de Cerasela Barbone, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 214 p.
Mă bucur să vă recomand un roman a cărui lectură echivalează cu o drumeţie prin aerul curat al pădurilor alpine încă necolonizate de orăşeni. Faptul că anul trecut jurii exigente din Italia şi Franţa i-au dat Premiul Strega şi Médicis étranger, că într-un timp scurt a fost tradus în 20 de ţări e dovada că lumea mai ştie să aprecieze şi are nevoie de asemenea "detoxifieri" mentale. E o poveste despre oameni şi munţi, despre libertate, prietenie şi singurătate asumată, scrisă fără clişee şi artificii narative, pur şi simplu cu un talent ce dă efectul de real. Şi s-ar putea să fie chiar adevărată, de vreme ce naratorul are datele biografice ale autorului italian. Încă tânăr (e născut în 1978), îndrăgostit din copilărie de munţi (pasiune transmisă de părinţii montaniarzi, stabiliţi de nevoie la Milano), Paolo Cognetti a scris ghiduri de călătorie şi a făcut filme documentare până la 30 de ani, după care, în urma unei crize existenţiale, a întors spatele civilizaţiei urbane şi s-a stabilit într-o căsuţă izolată din Val d'Aosta, la peste 2000 de metri altitudine şi la câţiva kilometri de un cătun cu doar patru locuitori. Acolo, în singurătate, s-a putut consacra scrisului iar peisajele sălbatice din jur, cu particularităţile anotimpurilor, au intrat în priză directă în acest roman al lui. Alter-ego-ul narator, Pietro Guasti, îşi desfăşoară povestea între 1972, anul căsătoriei părinţilor lui, şi 2014, iar liantul celor trei părţi - Muntele copilăriei, Casa reconcilierii şi Iarna unui prieten - e pretenia (începută în vacanţele vârstelor mici din satul Grana, străjuit de masivul Monte Rosa) dintre copilul orăşean timid şi băiatul păstor taciturn Bruno. Doi singuratici pe care-i uneşte muntele - adevăratul protagonist al cărţii, cu pădurile, torentele, stâncile, lacurile şi gheţarii lui, cu animalele sălbatice, păsările, fermele părăsite, refugiile şi zăpezile veşnice de pe culmi. Unul vine şi pleacă din acele locuri ocolite de modernitate, celălalt trăieşte în osmoză cu ele, nu cunoaşte şi nici nu-şi doreşte alt mod de viaţă. De-a lungul romanului se conturează mai multe categorii de pasionaţi ai munţilor. Cei care vor să-i cucerească, dovedindu-şi forţa în înfruntarea cu ei, dornici de recorduri - alpiniştii, colecţionari de vârfuri escaladate. Cei care pornesc în ascensiuni doar pentru bucuria drumului şi a contemplării marilor spaţii care-i fac să-şi uite grijile şi constrângerile cotidiene - montaniarzii. Şi, în sfârşit, cei care locuiesc muntele din tată în fiu, îi ştiu părţile însorite şi cele de umbră - muntenii de altitudine, ciobanii, deprinşi cu viaţa aspră din mediul lor ("Voi, cei de la oraş, îi spuneţi natură. (...) Noi aici spunem pădure, păşune, torent, stâncă, lucruri care pot fi de folos. Dacă nu sunt de folos, nu le dăm nume, pentru că nu ajută la nimic", spune Bruno). Frăţia dintre cei doi copii din clase sociale diferite ajunşi bărbaţi, loialitatea reciprocă fără efuziuni, legătura pe viaţă între Pietro cel care călătoreşte prin lume pentru documentarele lui şi Bruno, fermierul sărac ce nu părăseşte niciodată coastele alpine se intersectează în povestire cu probleme majore ale lumii contemporane, sugerate fără ostentaţie. Rafinamentul literar cu care Paolo Cognetti creează raporturi între personaje şi peisaje, descrierile evocatoare şi scenele pline de emoţie transmisibilă fac să vibreze în orice cititor o fibră adâncă.
Mă bucur să vă recomand un roman a cărui lectură echivalează cu o drumeţie prin aerul curat al pădurilor alpine încă necolonizate de orăşeni. Faptul că anul trecut jurii exigente din Italia şi Franţa i-au dat Premiul Strega şi Médicis étranger, că într-un timp scurt a fost tradus în 20 de ţări e dovada că lumea mai ştie să aprecieze şi are nevoie de asemenea "detoxifieri" mentale. E o poveste despre oameni şi munţi, despre libertate, prietenie şi singurătate asumată, scrisă fără clişee şi artificii narative, pur şi simplu cu un talent ce dă efectul de real. Şi s-ar putea să fie chiar adevărată, de vreme ce naratorul are datele biografice ale autorului italian. Încă tânăr (e născut în 1978), îndrăgostit din copilărie de munţi (pasiune transmisă de părinţii montaniarzi, stabiliţi de nevoie la Milano), Paolo Cognetti a scris ghiduri de călătorie şi a făcut filme documentare până la 30 de ani, după care, în urma unei crize existenţiale, a întors spatele civilizaţiei urbane şi s-a stabilit într-o căsuţă izolată din Val d'Aosta, la peste 2000 de metri altitudine şi la câţiva kilometri de un cătun cu doar patru locuitori. Acolo, în singurătate, s-a putut consacra scrisului iar peisajele sălbatice din jur, cu particularităţile anotimpurilor, au intrat în priză directă în acest roman al lui. Alter-ego-ul narator, Pietro Guasti, îşi desfăşoară povestea între 1972, anul căsătoriei părinţilor lui, şi 2014, iar liantul celor trei părţi - Muntele copilăriei, Casa reconcilierii şi Iarna unui prieten - e pretenia (începută în vacanţele vârstelor mici din satul Grana, străjuit de masivul Monte Rosa) dintre copilul orăşean timid şi băiatul păstor taciturn Bruno. Doi singuratici pe care-i uneşte muntele - adevăratul protagonist al cărţii, cu pădurile, torentele, stâncile, lacurile şi gheţarii lui, cu animalele sălbatice, păsările, fermele părăsite, refugiile şi zăpezile veşnice de pe culmi. Unul vine şi pleacă din acele locuri ocolite de modernitate, celălalt trăieşte în osmoză cu ele, nu cunoaşte şi nici nu-şi doreşte alt mod de viaţă. De-a lungul romanului se conturează mai multe categorii de pasionaţi ai munţilor. Cei care vor să-i cucerească, dovedindu-şi forţa în înfruntarea cu ei, dornici de recorduri - alpiniştii, colecţionari de vârfuri escaladate. Cei care pornesc în ascensiuni doar pentru bucuria drumului şi a contemplării marilor spaţii care-i fac să-şi uite grijile şi constrângerile cotidiene - montaniarzii. Şi, în sfârşit, cei care locuiesc muntele din tată în fiu, îi ştiu părţile însorite şi cele de umbră - muntenii de altitudine, ciobanii, deprinşi cu viaţa aspră din mediul lor ("Voi, cei de la oraş, îi spuneţi natură. (...) Noi aici spunem pădure, păşune, torent, stâncă, lucruri care pot fi de folos. Dacă nu sunt de folos, nu le dăm nume, pentru că nu ajută la nimic", spune Bruno). Frăţia dintre cei doi copii din clase sociale diferite ajunşi bărbaţi, loialitatea reciprocă fără efuziuni, legătura pe viaţă între Pietro cel care călătoreşte prin lume pentru documentarele lui şi Bruno, fermierul sărac ce nu părăseşte niciodată coastele alpine se intersectează în povestire cu probleme majore ale lumii contemporane, sugerate fără ostentaţie. Rafinamentul literar cu care Paolo Cognetti creează raporturi între personaje şi peisaje, descrierile evocatoare şi scenele pline de emoţie transmisibilă fac să vibreze în orice cititor o fibră adâncă.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
