Mă bucur să vă recomand un roman a cărui lectură echivalează cu o drumeție prin aerul curat al pădurilor alpine încă necolonizate de orășeni. Faptul că anul trecut jurii exigente din Italia și Franța i-au dat Premiul Strega și Médicis étranger, că într-un timp scurt a fost tradus în 20 de țări e dovada că lumea mai știe să aprecieze și are nevoie de asemenea "detoxifieri" mentale. E o poveste despre oameni și munți, despre libertate, prietenie și singurătate asumată, scrisă fără clișee și artificii narative, pur și simplu cu un talent ce dă efectul de real. Și s-ar putea să fie chiar adevărată, de vreme ce naratorul are datele biografice ale autorului italian. Încă tânăr (e născut în 1978), îndrăgostit din copilărie de munți (pasiune transmisă de părinții montaniarzi, stabiliți de nevoie la Milano), Paolo Cognetti a scris ghiduri de călătorie și a făcut filme documentare până la 30 de ani, după care, în urma unei crize existențiale, a întors spatele civilizației urbane și s-a stabilit într-o căsuță izolată din Val d'Aosta, la peste 2000 de metri altitudine și la câțiva kilometri de un cătun cu doar patru locuitori. Acolo, în singurătate, s-a putut consacra scrisului iar peisajele sălbatice din jur, cu particularitățile anotimpurilor, au intrat în priză directă în acest roman al lui. Alter-ego-ul narator, Pietro Guasti, își desfășoară povestea între 1972, anul căsătoriei părinților lui, și 2014, iar liantul celor trei părți - Muntele copilăriei, Casa reconcilierii și Iarna unui prieten - e pretenia (începută în vacanțele vârstelor mici din satul Grana, străjuit de masivul Monte Rosa) dintre copilul orășean timid și băiatul păstor taciturn Bruno. Doi singuratici pe care-i unește muntele - adevăratul protagonist al cărții, cu pădurile, torentele, stâncile, lacurile și ghețarii lui, cu animalele sălbatice, păsările, fermele părăsite, refugiile și zăpezile veșnice de pe culmi. Unul vine și pleacă din acele locuri ocolite de modernitate, celălalt trăiește în osmoză cu ele, nu cunoaște și nici nu-și dorește alt mod de viață. De-a lungul romanului se conturează mai multe categorii de pasionați ai munților. Cei care vor să-i cucerească, dovedindu-și forța în înfruntarea cu ei, dornici de recorduri - alpiniștii, colecționari de vârfuri escaladate. Cei care pornesc în ascensiuni doar pentru bucuria drumului și a contemplării marilor spații care-i fac să-și uite grijile și constrângerile cotidiene - montaniarzii. Și, în sfârșit, cei care locuiesc muntele din tată în fiu, îi știu părțile însorite și cele de umbră - muntenii de altitudine, ciobanii, deprinși cu viața aspră din mediul lor ("Voi, cei de la oraș, îi spuneți natură. (...) Noi aici spunem pădure, pășune, torent, stâncă, lucruri care pot fi de folos. Dacă nu sunt de folos, nu le dăm nume, pentru că nu ajută la nimic", spune Bruno). Frăția dintre cei doi copii din clase sociale diferite ajunși bărbați, loialitatea reciprocă fără efuziuni, legătura pe viață între Pietro cel care călătorește prin lume pentru documentarele lui și Bruno, fermierul sărac ce nu părăsește niciodată coastele alpine se intersectează în povestire cu probleme majore ale lumii contemporane, sugerate fără ostentație. Rafinamentul literar cu care Paolo Cognetti creează raporturi între personaje și peisaje, descrierile evocatoare și scenele pline de emoție transmisibilă fac să vibreze în orice cititor o fibră adâncă.