Am primit-o în dar de la bunicul. Am citit-o şi răscitit-o până am făcut-o ferfeniţă. Am şi învăţat din ea unele proverbe şi anecdote, ca să pot da replica, atunci când întâlneam fapte şi lucruri nelalocul lor. Apoi au urmat o mulţime de volume pe care le primeam când se încheia anul şcolar şi, alături de diplomele de merit, plecam acasă cu braţele pline de cărţi. Când am aflat că poţi cumpăra ce vrei de la Biblioteca pentru toţi, livrate la comandă prin poştă, nu m-am mai oprit, până nu mi-am luat tot ce constituia lectura obligatorie pentru şcoală.
De ziua mea, cărţile erau cadoul preferat. Le primeam bine împachetate în hârtie lucioasă, legate cu fundiţe multicolore. Apoi, umpleam cu ele rafturile bibliotecii, pentru mine fiind adevărate minunăţii. Le iubeam ca pe nişte fiinţe, le vorbeam şi, ferit-a sfântul să fi scris ceva pe ele. Cu timpul, au devenit o adevărată colecţie de amintiri. Pe prima pagină era scris anul când le-am cumpărat sau le-am primit drept dar, ori - ca răsplată pentru meritele mele la şcoală şi la concursuri. Uneori, le mai împrumutam la prietene. Mai întâi le făceam instructajul, trebuiau să aibă mare grijă de cărticele, ba le mai îmbrăcam şi într-o hârtie albă, ca să rămână coperţile intacte.
Când m-am căsătorit, mi-am adus zestrea şi am umplut rafturile casei până în tavan. Nu era ceva neobişnuit. Biblioteci până în tavan găseam la toate rudele noastre, dar şi la prietenii pe care-i aveam atunci. Nu concepeai o sufragerie fără bibliotecă, în care tronau dicţionare, cărţi de autori români şi străini, colecţii de reviste şi almanahuri, atlase geografice, globul pământesc - cel mai mare posibil - iar pe pereţi erau înşirate mai multe hărţi decât tablouri. Pe o măsuţă mică stătea o cutie cu piesele de şah, pe care-o deschideam cu nerăbdare, ca să-ncepem o bătălie cu câte-un prieten care ne vizita.
Pe atunci, înainte de valul schimbărilor, garniturile de mobilă de sufragerie cuprindeau, obligatoriu, şi acea piesă cu rafturi, numită Bibliotecă. Acum nu mai există o astfel de componentă, ori nu ne-o mai achiziţionăm, găsind-o inutilă, din moment ce nu mai cumpărăm cărţi (nu toţi, dar nici puţini). Fabricile de mobilă s-au adaptat şi ele noilor tendinţe. Biblioteca a fost înlocuită cu nişte etajere, câteva scânduri bine lustruite, agăţate direct în perete. La unii le-am văzut goale, la alţii umplute cu chiciuri, cu imitaţii de cărţi făcute din plastic, tot felul de maimuţoi, flori artificiale şi o mulţime de nimicuri. Se asortează bine cu frigiderele ticsite pe din afară cu zeci de magneţi.
În ultimele săptămâni, am fost ocupată să-mi achiziţionez un apartament. Până acum n-am reuşit, dar tot vizitând case, am intrat în intimitatea locativă a oamenilor. Căutam din priviri mai ales colţul cu cărţi, aşa, de curiozitate, ca să înţeleg ce fel de oameni trăiesc acolo. Dintre toate locuinţele vizitate, una singură era dotată cu bibliotecă, şi ce credeţi, se afla în casa unor romi. Aveau doi copii. Cărţile aranjate cu grijă, sortate după mărime, ca să dea bine estetic, mi-au atras în mod special atenţia şi n-am rezistat să zăbovesc câteva minute în faţa lor.
Nu demult, am trăit o întâmplare care m-a blocat. Ieşisem la cumpărături. M-am întâlnit în faţa magazinului de pâine cu o verişoară îndepărtată, pe care n-o mai văzusem de zece ani. Amândouă cu ochelari, cu căciulile îndesate pe frunte, mai maturizate decât atunci când ne văzuserăm ultima dată, aproape că nu ne-am mai recunoscut. Eram sigură că-mi va spune, aşa cum a devenit printre femei proverbială expresia: "Vai, dar ce mult te-ai trecut", sau "Arăţi rău. Eşti bolnavă?". Nu s-a întâmplat aşa, a fost şi mai rău. M-a întrebat: "Ce faci? Cu ce-ţi umpli timpul, te pomeneşti că citeşti?!". Am privit-o buimacă. Dar vara mea se prezenta foarte bine, nici vorbă de vreo scleroză, cum îmi trecuse prin cap. Nu ştiam ce să-i răspund. M-a scos tot ea din încurcătură: "Eu nu mai citesc. M-am săturat de cărţi. Sunt plicticoase. Mai bine stau la un serial. Doar şi ăla este literatură. Cărţi cu actori". Mărturisesc că la atâta subtilitate nu mă aşteptam. Dar n-a fost nimic pe lângă ce s-a întâmplat săptămâna trecută. Fără să vreau, m-am intersectat pe casa scărilor de la bloc, cu muncitorii care renovau apartamentul unei vecine. Tânăra îl moştenise de la bunicii ei. Ca să-i dea o faţă modernă, în afară că a spart vreo două ziduri despărţitoare, a aruncat absolut tot din casă, în frunte cu cărţile. Bătrânii fuseseră mari iubitori de lectură. Pereţii casei gemeau de rafturi cu cărţi. Aveau şi o scară specială, ca să poată urca până la rafturile de sus. El era ceasornicar, iar soţia, croitoreasă. După ce ieşiseră la pensie, citeau tot timpul. Nu se gândiseră să-şi doneze unei biblioteci comoara, o lăsaseră nepoatei, moştenire de preţ. Am fost prezentă când sacii cu cărţi au fost aruncaţi lângă tomberoanele de gunoi, iar nişte oameni nevoiaşi luaseră câteva pentru a face focul cu ele. Au şi aprins câteva, să-şi încălzească mâinile îngheţate. Am stat ţintuită în loc. Nu-mi venea să cred că ce văd este adevărat. În mintea mea, cărţile care ardeau erau cărţile mele, cărţile alături de care crescusem "om". În revolta care mă stăpânea, mi-am imaginat personajele puse pe rug, ca în anii groaznici ai inchiziţiei. În lumea de dincolo, bătrânul ceasornicar şi doamna croitoreasă le primeau sufletele de fum.
NIŢU EUGENIA - Călăraşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
