Satul cu academicieni - SĂLIŞTE

- "Capitală" a Mărginimii Sibiului, satul de oieri aşezat la poale de munţi a dat României şase academicieni! Academicieni cu părinţi ciobani! Lupta săliştenilor pentru şcoală şi pentru cartea românească e un caz nemaipomenit în istoria României -

Jurământul ciobanilor

Vuiet ca-n ziua aceea nu cunoscuse Săliştea nici pe vremea tătarilor! Chemaţi cu buciumele de pe pla­iuri, toţi oierii din Mărgini­mea Sibiului au pornit spre va­tra satului, pâlcuri, pâlcuri, că­trăniţi de parcă s-ar fi dus în vreo bătălie. Dar ce altceva era răvaşul de la "comânduire", dacă nu o declaraţie de război? Grămăticul cel blând şi iubit din Sălişte, Dumitru, care se căznea să-i înveţe slova, în tinda bise­ricii, pe copiii oierilor, era che­mat la oaste, de mai marii saşi ai Sibiului! Suntem la 1616, la nu­mai câţiva ani după ce Mihai "Valahul" cucerise Ardealul, în­tr-o vreme de mare suferinţă pen­­tru românii transilvăneni aflaţi mereu sub stăpânire străi­nă. Dar ciobanii sălişteni nu a­veau frică de nimeni şi de ni­mic, când era vorba despre drep­­­turile lor. Iar dorinţa cea mai mare era ca pruncii să ştie carte, să fie mai lu­minaţi, să se poată descurca pe unde or ajunge prin lume, să ştie să se apere cu legea în mână, când alţii or vrea să le-o calce, şi, mai cu seamă, să ţină vii dati­na şi limba românească. Nu bine au ajuns cio­banii în mij­locul satului, că peste larma furiei lor au tunat vo­cile mai-marilor obştii. În jurul lor s-a strâns toată ciobănimea Săliştei, curioasă să afle răspunsul aşternut în scrisoarea pe care, a doua zi, la crăpatul zilei, o va duce o delegaţie a satului la scau­nul să­sesc din Sibiu. "S-a hotărât unanim, de către în­treaga comună, ca de acum înainte, nici numitul Dumitru Popa, cât va fi slujitorul nostru la biserică, nici alţii care l-or urma în funcţie, să nu fie forţaţi de a pleca la armată. Asta dăm să se consemneze în protocolul scaunului, spre amintire veşnică, în numele întregii comune, şi jurăm să res­pectăm aceas­ta în mod ferm şi neabătut". "Jurăm!" au stri­gat într-un singur glas oamenii adunaţi în curtea bi­sericii. Unul dintre multele jurăminte de ne­supunere ale ciobanilor sălişteni.

"Barem un pic de şcoală"

Cópii ale protocolului depus la 1616 de străve­chii oieri către scaunul săsesc există înrămate, ca nişte icoane, peste tot prin Sălişte. Nu e om să nu ştie povestea asta veche, de la începutul "şcoalelor", în Mărginimea Sibiului. Unii ţi-o spun savant, îm­pă­nată cu date şi cu personaje de-acum legendare, alţii ţi-o spun fierbinte, pătrunşi de emoţie. Aşa mi-o spune şi badea Ioan, de cum ajung în Sălişte, în timp ce mă îndrumă către biserica în care a fiinţat una dintre cele mai vechi şcoli româneşti din Ar­deal. Bătrânul oier e prins cu ceva treabă la oraş, îl aşteaptă feciorul într-o maşină de teren, că ar mai fi stat să-mi zică şi alte poveşti. Dar tot nu se lasă dus, până nu îmi dă tâlcul întâmplării petrecute în urmă cu sute de ani. "Săliştenii nu s-o rugat de nimeni să le deie dreptul ca învăţătorul lor să nu facă armata. Înţă­legi? Ei nu s-o dus la saşi cu scri­soarea să-i îndu­plece să nu le ia învăţătorul de la biserică. Nu! Ei s-or dus ca nişte oameni liberi şi le-or spus saşilor ce-or hotărât. «Nu trimitem grămăticul la oaste! Haideţi de-ţi putea voi după el, la noi în sat!». Atâ­ta, fără alte co­mentarii. Aşe or fost săliştenii de când lumea!", spune mândru badea Ioan. "Îţi place aci, la noi, în Mărginime?", mă întreabă la despăr­ţire, potrivindu-şi clopul, în timp ce priveşte spre clădirile impo­zante, demne de o staţiune turistică austriacă, de pe cele două maluri ale vălişoarei ce taie Săliştea în două. "Fără şcoa­la aia din tinda bisericii, nu aveam nimic din ce vezi aci! Degeaba aveam oi, degeaba a­veam pământuri, degeaba aveam bani, dacă nu aveam barăm un pic de şcoală...", îmi mai spune omul, şi-apoi se duce la ale lui.

Marele sat valah

Mă aflu în Piaţa Junilor, lo­cul de unde începe "Aleea Aca­demicienilor", impresionanta galerie de busturi a marilor per­sonalităţi din istoria Săliştei. Merg pe alee şi mă opresc în faţa fiecărei statui în parte. Nu­mele de pe socluri te ţintuiesc, uimit, în loc: Dr. Ioan Lupaş, protopop, profesor universitar, istoric, ministru, academician, Dr. Onisifor Ghibu, profesor de pedagogie, mi­nis­tru, acade­mi­cian, D. D. Roşca, filozof, pro­fesor uni­versitar, academician, Dionisie Romano, episcop, cărturar, traducător, aca­demician... Toţi au făcut şcoala aici, în Să­lişte, şi toţi au ajuns, pes­te ani, membri ai Aca­de­miei Române!
"Magna Villa Va­la­chicalis"! "Marele Sat al Valahilor", îi zi­ceau, cu respect a­mes­­­tecat cu teamă, un­­gurii şi saşii, în Evul Mediu. Un sat de oieri români în­stă­riţi, care a reuşit să dea ţării nu mai pu­ţin de şase academi­cieni! "O enig­mă isto­rică", îmi zic. "O altă enig­mă, ca atâtea alte­le din istoria Româ­niei. Cuvântul pare, poa­te, exagerat, dar de un­de vine încă­pă­ţâ­narea a­ceasta îm­pie­­tri­tă, de unde curajul nebun, de unde dragul acesta de carte al unor cio­bani, cu mai bine de trei veacuri înainte ca şcoala să prindă ră­dă­cini în satele ro­mâ­neşti?". Cu gându­rile astea în minte, şi spe­rând că voi dezlega enig­ma, am pornit, la pas, prin Săliştea Si­biu­lui...

"Un ţăran cu bibliotecă"

Crescuţi în cultul cărţii, săliştenii te trimit "la sursă", indiferent ce-i întrebi. Şi până la urmă, toate drumurile duc la profesorul Vasile Ursan. Ca să ajung la casa respectatului dascăl, bat pe jos, din Piaţa Junilor, toată Săliştea, până la ieşirea înspre satul Galeş. Un şir lung de case frumoase, zidite una într-alta, cu porţi înalte, taman ca-n satele săseşti cu care concurau, acum 200-300 de ani, mândrii ciobani sibieni. Profesorul Ursan e o enciclopedie vie a Săliştei. A scris tratate despre onomastica Măr­ginimii Sibiului, a cercetat graiul locului, ştie toată istoria locului şi, mai ales, a prins poveştile cio­banilor vechi ai Mărginimii, care au bătut lumea în lung şi în lat, cu oile lor. "Sunt şi eu, acolo, un ţăran cu bibliotecă, cum li s-a dus faima săliştenilor", glu­­meşte, hâtru, profesorul. Se ridică de la masa de lucru şi, bine flancat de rafturile bibliotecii, se pune, temeinic, ardeleneşte, să mă lămurească de unde vine forţa de rezistenţă şi lipsa aceasta de complexe a săliştenilor faţă de stăpânirile ce s-au tot succedat prin Ardeal, de-a lungul secolelor.
"Săliştenii au ţinut, de la bun început, de Ţara Românească. Satele de aici erau posesiuni ale pri­milor domni munteni. De aia le zice mărgineni, pentru că erau marginea Ţării Româneşti. La ve­nirea ungurilor, aici erau obşti săteşti puternice, nu glumă! Mărginenii se trag direct din daci. S-a şi gă­sit o cetate dacică aici la noi, la Tilişca, care ar fi aparţinut, iniţial, tatălui lui Burebista. Chiar şi nu­mele ei e dacic: vine de la «tilişcă», «iarba vrăji­toarei», o buruiană cunoscută printre plantele me­dicinale antice chiar cu acest nume. Şi în curtea şcolii din sus s-au găsit urme dacice. Acolo a fost prima biserică de piatră din Mărginime. În jurul ei sunt urme de întărituri, căci Săliştea a fost centrul unui cnezat românesc", spune profesorul.
"Oamenii de pe aici erau toţi oieri. Mer­gând ei cu oile la păşunat în Ţara Ro­mâ­nească, du­pă cum le era înţelege­rea cu domnii munteni, ve­neau de acolo cu cărţi, cu idei, cu idealuri. Ei au ţinut vie flacăra cre­dinţei în Transil­vania. Chiar înainte de 1300, mărginenii s-au revoltat împotri­va saşilor, de a trebuit să se bage ar­ma­ta re­gală să-i poto­leas­că. Au venit atunci şi nea­murile mărgine­ni­lor din Muntenia să-i aju­te pe ai noştri la lup­tă! Şi ungurii au tot încercat să se impună aici, dar nu prea le-a ieşit. Şi nici saşii n-au putut face ma­re lucru. Veneau, îşi luau taxele şi plecau".

Totul pentru şcoală

Cu cât talpa ungu­reas­că şi cea săsească au apăsat mai tare în Ar­deal, curajul sălişte­ni­lor faţă de stăpânire a cres­cut. Când au venit saşii şi li s-a luat săliştenilor din munţi, s-au mutat cu păşunatul în Ţara Românească şi, mai departe, spre Dobrogea turcită sau, mai înco­lo, spre Crimeea rusească. Când au venit austriecii să-i convertească la catolicism şi le-au luat biserica cea falnică din sat, au ridicat, în vreo 50 de ani, alte două lăcaşe or­to­doxe, numai ca să arate cine sunt adevăraţii stă­pâni în Mărginime. Nu s-au sfiit să ia drumul Vie­nei, de câte ori şi-au simţit drepturile încălcate, şi au ridicat vocea atât de tare prin capi­tala Imperiului, încât cei mai vrednici dintre ei au avut de tras, ca nişte mucenici, zeci de ani în temni­ţele grele ale Mariei Tereza. Dar asta i-a oţelit încă şi mai tare pe sălişteni! Iar atunci când au hotărât ca pruncii lor să facă şcoală româ­nească, apoi au avut grijă ca şcoala să fie şcoală, în ciuda tuturor piedi­cilor! Le-au chemat grămăticul în cătănie? S-au răsculat de s-a cutre­murat Sibiul! Nu s-au oprit aici: de unde, la început, copiii învă­ţau în tinda bisericii, să­liştenii au pus mână de la mână şi-au închiriat case în centrul satului, ca să aibă copiii condiţii bune de buchisit. Le-au ridicat un etaj de şcoală, iar dacă n-au mai fost bani de ţiglă, şi-a vândut popa din sat carul şi boii, ca să termine lucrarea cât mai repede. Apoi au mai ridicat un etaj, au mai făcut un corp de clădire şi, până în capăt, ca să fie totul ca la carte, cum văzuseră cei mai citiţi şi mai umblaţi prin lume, au făcut şi o sală de festivităţi, cum numai în marile săli de concerte din Ardeal mai po­meneai. Doar nu de­geaba l-au arvunit chiar pe arhi­tectul care decorase Sala Mare a Teatrului din Cluj...
Păşesc pe culoarele vechii şcoli ridicate de să­lişteni, cu ani buni înainte de Marea Unire. De peste tot, de pe pereţi, din imagini de epocă, zâmbesc copii îmbrăcaţi în costum popular, cu cartea sub­suoa­ră. Nu era mândrie mai mare pentru oierii Să­liştei decât să-şi gătească copiii în portul lor drag şi să-i trimită la şcoală, şi-apoi, la sfârşit de an, să asiste, cum era obiceiul, la examinare, să vadă pe ce s-or dus creiţarii lor, să se asigure că învăţătorii şi-au dat silinţa cu cei mici.

"De hramul şcolii, numele donatorilor erau citite în faţa satului"

Doamna Maria Hanzu, fosta directoare a şcolii din Sălişte, a scris un tom uriaş despre istoria de secole a învăţământului în Mărginime.

- Doamnă profesoară, cum au reuşit săliştenii să ridice aşa mândreţe de şcoală încă înainte de 1900?

- La Sălişte, tot timpul biserica a susţinut şcoala. Biserica avea un buget pentru şcoală, ea alegea şi plătea învăţătorii, iar mai-marii bisericii aveau func­ţia de inspectori şcolari. Apoi, şcoala era ajutată cu foarte multe donaţii. De hramul şcolii, numele tu­turor donatorilor erau citite în faţa satului întreg. Era o fală pentru toată lumea! Mai mult: în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, la biserică era un disc (o farfurie n.n.) cu donaţii pentru şcoală. Peste tot prin bisericile noastre se merge cu un singur disc pentru donaţii. Ei, la Sălişte să mergea cu două discuri, iar al doilea disc era exclusiv pentru şcoală. Niciodată discul ăsta nu a fost gol! Banii erau bine drămuiţi, să ajungă pentru toate trebuinţele şcolii. Mai târziu, săliştenii l-au convins pe împăratul Fer­dinand I al Austriei ca taxele luate pe marile târguri din sat să fie date şcolii.

- Pe vremuri, copiii ţăranilor erau forţă de muncă în vatra casei. Cum de au reuşit săliştenii să-şi dea copiii la şcoală?

- Oamenii de aici au înţeles cât de importantă e şcoala. Cartea era şi o necesitate: pentru nişte oieri şi negustori ca ei, era important să ştie să-şi ţină evidenţa turme­lor sau contabili­tatea negoţului. Şi în cercetările mele am obser­vat că şcoala se axa foarte mult pe nevoile prac­tice. Copiii învă­ţau o contabili­tate simplă, învă­ţau să facă un calcul de rentabi­litate a afacerii, de mici au învă­ţat astea şi, uite că aşa au reuşit să dezvolte afaceri prospere...

Zece oi pe o carte

Cu anii, dragul de carte al să­liştenilor a depăşit cu mult sim­plele nevoi negustoreşti. Cărţile erau scumpe, puteau costa mai bine de zece oi, dar ciobanii să­lişteni prinseseră drag să citească şi ţineau morţiş să-şi ştie cărţile aranjate frumos, în biblioteci, aşa cum aveau marii cărturari pe vre­mea aceea. Nu era casă din care să lipsească cărţile de rugăciuni, dar cei mai de seamă sălişteni au ajuns să strângă cărţi rare, de mare preţ, şi să-şi facă biblioteci serioase. Nicolae Iorga găsise la Sălişte un exemplar din "Caza­nia" lui Varlaam, tiparită la 1643. Oierii îşi luau cărţile cu ei, în desagi, pe drumurile transhu­man­ţei, şi citeau din ele când aveau o clipă de răgaz. "Bi­blio­teci călătoare", pornite în trans­hu­manţă cu tur­mele săliştenilor, spre Ţara Românească şi Dobro­gea. Droaie de documente vor­besc despre "traficul cu carte" al săliştenilor. Chirilă Lupea din Să­lişte, simplu cioban simbriaş, trecea cu el în Dobrogea un "Ceaslov". Ion Roşca, alt săliştean, ducea cu el o "Psaltire". La 1840, tur­ma de 3.000 de oi a lui Savu Borcea era însoţită de 11 ciobani, care aveau cu ei vreo 20 de cărţi. Docu­mentele "Astrei" spun că la 1900, în Sălişte erau 12 biblio­teci cu peste 7.000 de volume! Iar anul 1907, anul răscoalei ţă­răneşti, îi găseşte pe sălişteni cu şcoală nouă, cu etaj, şi cu 20 de biblioteci...
"Ciobanii noştri ce făceau? Mergeau în trans­hu­manţă, aduceau cărţi de dincolo şi duceau cărţi de aici. Cum Ţara Românească era sub stăpânire turcească, nu se prea tipărea carte românească. Dar saşii din Sibiu aveau tiparniţe foarte bune şi tipăreau şi cărţi româneşti. Oierii le duceau prin Dobrogea şi prin Muntenia, peste tot. Se ştiu po­veştile cu Badea Cârţan, care căra cărţi cu desaga. El a fost unul singur, săracul, dar mărginenii noştri duceau cărţi cu căruţa, nu cu desaga! Iar când, de la o vreme, controalele vamale şi cenzura deveni­seră tot mai aspre, legau cărţile sub burţile oilor şi tot le treceau dintr-o parte în alta!", aflu, uimit, de la profesorul Ursan.

Moş Ghibu, apostolul Basarabiei

Săliştenii au un cult pentru personalităţile pe care le-a dat locul. Vezi asta nu doar din simpla trecere pe "Aleea Academicienilor", ci şi observând casele cu plăcuţe pe la porţi. Poţi umple o bibliotecă numai cu poveştile care s-au scris despre Sălişte şi despre sălişteni. Dar niciuna dintre poveşti nu e mai frumoasă decât povestea lui Moş Ghibu...
Ca mulţi mărgineni, Moş Dumitru Ghibu făcea comerţ ambulant, cum era moda după 1800. Îşi în­cărca trăsura cu piep­teni pentru lână, clopoţei, foar­feci de tuns oi, calendare, cărţi de rugăciuni sau de literatură luate din Sibiu, şi por­nea cu ele spre "Ţară". Desfă­cea ce desfăcea pe drum, lua alte fierătanii, mai afla ceasloave, mi­nee şi psaltiri, şi trecea cu ele în Ba­sarabia, la Chişinău. Afacerile-i mergeau strună, dar, de la un timp, cărţile îi erau oprite, ba la vămi, ba la cenzură, la Odessa. Asta îl mâh­nea amarnic pe Moş Ghibu, căci moldovenii, aflaţi sub stăpâ­nire rusească, "ascultau în ge­nunchi pe cei cari citeau în limba lor". Când bătrâneţile nu l-au mai lăsat să se ţină de contraban­da cu cărţi româneşti, Moş Ghibu şi-a închis pră­vă­lia şi s-a întors, amărât, la Sălişte. Povestea lui s-ar fi pierdut în negura ani­lor, dacă marele episcop Dio­nisie al Cetăţii Albe nu l-ar fi pomenit, în anul Marii Uniri, printre apostolii românismului din Basarabia. "Totdeauna în port ro­mânesc, colinda Basarabia, răspândind lumina ştiin­ţii prin cărţile sale. Toţi îl ştiau de Moş Du­mi­tru «Mocanu» pe acest mărgi­nean care-şi împlinea rolul apostolic prin întuneri­cul grozav ce domnea pe la noi. Avea o mică prăvălie, în care vindea felurite lucruri în vederea tuturora. Dar sub măsuţă ţinea ascunse duhovni­ceşti comori, cărţi şi gazete aduse pe căi cari le ştiau unul Dumnezeu şi el. În ziua învierii neamului nostru, am socotit de cuviinţă a pune la arătare faptele lui măreţe, ca ale unui luptător pentru a răspândi lumina printre fraţii săi, ce zăceau în cel mai mare întunerec. Mică i-a fost ştiinţa, dar mă­reţe i-au fost faptele!".

Ora de "bucoavnă"

Multe dintre cărţile de valoare ale vechilor să­lişteni s-au prăpădit. Unele au fost donate, altele stau prin te miri ce arhive, în schimb, cele pe care oamenii le-au dat bisericilor pot fi văzute în muzeul Protopopiatului din Sălişte. Îl întreb pe profesorul Ursan unde aş putea găsi şi eu o veche carte de bu­coavnă, dintre cele pe care au învăţat copiii Mărgi­nimii. Văd cum i se luminează faţa. A moştenit el însuşi câteva cărţi din biblioteca casei vechi, bătrâ­neşti. "Bucoavnă pentru pruncii cei româneşti, trăi­tori în marele principat al Ardealului - Sibiu, 1838" e cartea pe care mi-o arată, emoţionat, profe­sorul. O cărţulie de-o palmă, cu pagini îngălbenite şi aspre. O ating şi simt fibra zgrunţuroasă a lem­nu­lui. Bâjbâi ca un ţânc de clasa I, printre carac­terele chirilice ale bucoavnei, profesorul Ursan mă îndru­mă, cu glas aspru, de catedră, ca un veritabil grămă­tic şi, la ceasul întunecat al după-amiezei, biroul de lucru de la marginea Săliştei se transformă într-un ungher de bisericuţă, la vremea primelor lecţii ale românilor din Mărginime. Cartea îmi miroase a fum de lumânare, iar liniştea înfioară şi mai mult mo­men­tul. "Gazda lotrilor", "Tot ce este peste măsură nu este sănătos", "Pruncul cel min­cinos", "Leul şi măgariul", "Fata cea înţeleaptă"... Nu ratez o filă a cărţuliei, până când termin, istovit, dar mândru, ca un pui de săliştean, prima mea oră de bucoavnă.


Cei şase academicieni de la Sălişte

Mărginimea nu înseamnă, toată, decât vreo 18 sate. Dar nu există colţ de ţară atât de mic, în care vigoarea româ­nească să se simtă mai puternic, după cum nu s-a pomenit nicăieri ca un pâlc de sate să dea ţării un număr atât de mare de personalităţi de prim rang.

Dr. Ioan Lupaş

Se naşte în 1880 la Sălişte, unde face clasele primare. Bursier "Gojdu", urmează studii uni­versitare la Budapesta şi Berlin. Doctor în Filo­sofie în 1905, apoi profesor de istorie bise­ricească la Sibiu. Din cauza îndârjirii cu care apără cauza românilor din Austro-Ungaria, e "avansat" protopop la Sălişte, condamnat la 3 luni de închisoare în 1907, iar apoi întem­niţat la Soporn, în 1917.
Participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918, ca membru în Marele Sfat, apoi e secretar ge­neral în Consiliul Dirigent. Este unul din­tre fondatorii Uni­versităţii din Cluj, unde predă Istoria Românilor şi Istoria Transil­vaniei. Ministru în Guvernele Averescu şi Goga. În 1950, e arestat de comunişti şi întemniţat la Sighet timp de un an, apoi pedeapsa îi e ma­jorată la 60 de luni. E reabilitat şi numit "pro­fesor emerit" abia în 1967, cu doar câteva zile înainte de moarte.

Dr. Onisifor Ghibu

Se naşte în 1883 şi urmează şcoala primară în Sălişte. În casa părin­tească găseşte "mai întâi toate cărţile sfinte necesare unui creştin", apoi "cărţile de literatură populară şi minunata gazetă «Foaia Poporului», o gazetă enciclopedică populară", pe care o citea cu glas tare, cu emoţie, în admiraţia tuturor, părinţi, fraţi, ucenici şi calfe, în atelierul ce se trans­forma într-o adevărată sală de lectură. Face liceul la Sibiu şi Braşov, studii superioare la Sibiu, Bucureşti, Budapesta, Strasbourg şi Jena, cu docto­rate în Filosofie şi Pedagogie. E secretar al secţiei şcolare în cadrul "As­trei". În 1918, se înrolează în Garda Naţională din Sălişte, care păzeşte calea ferată ce duce spre Alba Iulia. După 1 decembrie 1918, e secretar general în Consiliul Dirigent. Un an mai târziu, e numit la conducerea Uni­versităţii din Cluj şi tot atunci e ales membru corespondent al Aca­demiei. Face mai mulţi ani de închisoare în timpul regimului comunist.

Dionisie Romano

Născut în 1806, în Sălişte, unde urmează cursu­rile şcolii prima­re. Se călugăreşte la Mâ­năs­tirea Neamţ, sub numele de Dionisie, în 1823. Director şi pro­fe­sor la Seminarul din Bu­cu­reşti (1843-1848), e înlăturat după parti­ciparea la Revoluţia din 1848. E stareţ la Mâ­năstirea Neamţ, un­de înfiinţează o şcoa­­lă primară şi un gimna­ziu. Înlăturat şi din stă­reţie, se stabi­leş­te la Iaşi, unde luptă pentru unirea Principa­te­lor. Face prima do­na­ţie de carte Socie­tăţii Acade­mice Ro­mâ­ne, fapt pentru care e ales membru de onoare în 1868, al doilea mem­bru după Prin­cipele Ca­rol. După moarte, biblioteca sa, cuprin­zând pes­te 150 de manu­scri­se româneşti, sla­vone, gre­ceşti, turceşti, arabe şi peste 7.000 de cărţi în diferite limbi, unele rarităţi, intră în patri­moniul Academiei Române.

Nicolae Ivan

Născut în 1855, în Aciliu, comuna Sălişte. Absolvă liceul şi Seminarul Teologic la Sibiu. E numit învăţător în Sălişte, unde predă până în 1884. În 1881, e delegatul învăţătorilor ro­mâni la Congresul Extraordinar al Învăţătorilor de la Budapesta. Face parte din mişcarea me­moran­distă. E întâiul Episcop al Vadului, Fe­leacului şi Clujului, în 1921, ctitor a peste 200 de biserici în zonă. Este unul dintre cei care pun la cale cum­părarea terenului din Sibiu pe care s-a construit Ca­tedrala Me­tropolitană ortodoxă. Cum românii nu puteau să cum­pere terenuri în Sibiu, Ivan, care ţinea banii bise­ricii, cumpără, prin­tr-un in­terpus maghiar, la supra­preţ, o stradă întreagă aproa­pe în centrul Sibiu­lui! În 1934 e ales membru de onoare al Academiei Ro­mâne. Trece la cele veş­nice în 1936.

Dumitru D. Roşca

Se naşte în 1895, la Sălişte, unde urmează pri­mele patru clase la şcoala primară. Absolvă liceul de stat din Sibiu, iar din clasa a VI-a, trece la liceul ro­mânesc din Braşov. Ur­mea­ză Institutul Teologic din Sibiu, se înscrie la Fa­cul­tatea de Filosofie a Uni­versităţii din Viena în 1917, iar după 1918, ur­mează cursurile universi­tă­ţii de Filo­sofie din Bu­cu­reşti. Îşi ia licenţa în 1922, la Sor­bonna, şi apoi doctoratul, în 1928. Între 1929 şi 1965, este profesor de Istoria Fi­losofiei la Universitatea din Cluj. Membru corespondent al Academiei Române din 1963 şi membru titular din 1974. A fost prieten încă din liceu cu Lucian Blaga, cu care a petrecut multe veri la Sălişte.

Axente Banciu

Se naşte în 1875 şi urmează şcoala primară la Sălişte. Face primele şase clase de liceu la Sibiu, iar următoarele două la Braşov. Bursier al Facul­tăţii de Litere şi Filosofie al Univer­si­tăţii din Bu­dapesta, obţine diploma de profesor de Română şi Maghiară. În 1907, devine pro­fesor de Română şi Ma­ghia­ră la şcoala româ­neas­că din Braşov. În 1931, este ales Senator în Parla­men­tul ţării.
Pe lângă activitatea de la catedră, desfăşoară o bogată activitate pu­bli­cis­tică, în paginile "Ga­zetei Transilvaniei" şi în cele ale "Ţării Bârsei". În 1948, e ales membru de onoare al Academiei Ro­mâne.