De şapte ani citesc această revistă minunată, aproape de inima mea, aproape de cei care au mari necazuri sau mici bucurii. După ce am citit sute de reportaje despre durere şi deznădejde, despre oameni care au luptat pentru existenţă într-un fel sau altul, m-am decis să vă scriu despre marea mea încercare de a trăi, când nu mai erau speranţe. În toamna aceasta se împlinesc 33 de ani de la cea mai cumplită încercare a vieţii mele.
Aveam 28 ani, eram căsătorită şi aveam o fetiţă de 7 anişori, care era lumina ochilor mei. Lucram însă într-un mediu umed (încărcam sifoane), unde am contractat o boală groaznică pentru vremea aceea: defect septal interatrial! Analizele făcute la Fundeni arătau fără echivoc că trebuia intervenit de urgenţă printr-o operaţie pe cord deschis. Problemele de acasă, cumulate cu boala mea, mă aduseseră într-o stare fizică şi psihică precară. În ziua când trebuia să merg în sala de operaţie, am îndrăznit să-l întreb pe doctorul care urma să mă opereze ce şanse am. M-a mângâiat pe frunte şi mi-a spus aşa: "Mărioară dragă, ai 50% şanse de la noi şi 50% şanse de la Dumnezeu". Am înţeles că operaţia era foarte grea. Ştiam din explicaţiile dumnealui că o arteră era înfundată şi un perete al inimii fisurat! Toată noaptea nu am dormit, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi ajute şi am intrat la operaţie. A durat 8 ore şi jumătate! Apoi a început lupta pentru supravieţuire. Dar greul trecuse, fără ca eu să ştiu ce se întâmplase, cât durase operaţia. Mama mea (Dumnezeu s-o ocrotească!) a vorbit cu preotul din comună, pentru ziua când voi fi operată, să ţină o slujbă în biserică, împreună cu surorile mele şi cei mai apropiaţi mie, pentru a se ruga lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-mi ajute. Şi aşa, prin priceperea medicilor şi cu ajutorul Celui de Sus, am reuşit să scap din această cumpănă. În timp ce eu eram pe masa de operaţie, în biserica din comună răsunau rugile celor apropiaţi, iar preotul s-a întrecut pe sine, ţinând o slujbă minunată, care a stors lacrimi din ochii celor prezenţi. Acum, după 33 de ani, mă gândesc că, deşi nu aveam mari şanse de a trăi, bunul Dumnezeu a fost milostiv cu mine, chiar dacă rugăciunile au fost ale altora... Apoi am început încet, încet, să iau viaţa de la capăt. M-am ataşat de Biserică, unde îmi petrec o mare parte din timp. Ţin toate posturile de peste an şi mi-am aflat liniştea sufletească. Puterea lui Dumnezeu este mare! Acum simt că sunt fericită. O fericire aparte, care mă inundă ca o lumină venită de undeva de sus! Mulţumesc, Doamne, pentru tot ce-ai făcut pentru mine!
RADU MARIA - Câmpina
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
