La începutul anilor 2000, un creştin evlavios a vrut să ridice o mânăstire în Poiana Braşov, pentru ca turiştii să poată avea parte de liturghie duminica şi în zilele de sărbătoare. Duhovnicul i-a spus să facă un mic ritual, pentru a găsi un loc plăcut lui Dumnezeu; să lipească douăsprezece lumânări în formă de cruce, pe o bucată de lemn, apoi să le aprindă şi să meargă cu ele acolo unde s-a gândit să ctitorească schitul. Dacă lumânările se vor stinge, înseamnă că Domnul nu iubeşte locul, iar dacă ele rămân aprinse, atunci se poate apuca de construit. Creştinul a bătut culmile Postăvarului, dar lumânările s-au stins de fiecare dată. Dezamăgit, s-a gândit că Hristos nu vrea să ridice un loc de rugăciune în calea turiştilor şi a plecat spre casă. Dar, înainte de a coborî din Poiana Braşov, i-a atras atenţia un loc aflat foarte aproape de centrul staţiunii. A coborât din maşină, a aprins lumânările, iar flacăra lor nu s-a clintit. Chiar acolo a ridicat o bisericuţă maramureşană, care are la subsol câteva chilii pentru mica obşte: schitul Sfântul Ioan Botezătorul.
Nu e un loc liniştit, e în calea tuturor turiştilor şi, de câţiva ani, aici s-a făcut o pârtie de schi pentru începători. Aşa că, în timpul iernii, vacarmul e, mai ales la sfârşit de săptămână, în toi. Însă pe stareţul schitului, părintele arhimandrit Hristofor Bucur, nici muzicile care urlă din megafoane, nici schiorii care intră cu clăpari în biserică nu îl tulbură. Micuţ de statură şi foarte slab, cu un trup străveziu, îţi pare că nu e de pe pământ. Parcă pluteşte pe o mare de linişte, pe care o simţi atunci când îi stai mai mult în preajmă. Ochii săi, de un verde adâncit de pădurile de brazi care dau ocol schitului, privesc mereu zarea, conturul unui orizont nedefinit. Nu e însă un visător. Aş zice că, dimpotrivă, părintele este foarte prezent, e numai aici şi e numai acum, doar că, în acest aici şi acum poartă o taină în adâncul inimii, o lumină care îl ocroteşte şi îl absoarbe cu totul. De aceea cred că nu a căutat niciodată, aşa cum face orice monah, liniştea din afară. Pentru că a reuşit să ajungă la cea dinlăuntru. Liniştea lui Hristos, ţelul oricărui om credincios.
- Părinte Hristofor Bucur, Poiana Braşov este capitala sporturilor de iarnă din România, iar mânăstirea dvs. se află chiar în mijlocul ei. Cu toată larma din jur, liniştea sfinţiei voastre e neclintită. Ceva cu totul aparte în isteria în care trăim. Vă aflaţi de mult în călugărie?
- Cărarea mea spre biserică a fost lungă. A început după ce am împlinit 20 de ani, ca o căutare de umplere a unui gol. Crescut în plin comunism, simţeam, totuşi, că ceva nu e în regulă, că nu sunt împlinit, că nu mă mulţumeşte starea de inginer angajat în fabrică, cu mersul acesta de acasă la serviciu şi înapoi, şi oarecare distracţie, din când în când. Ştiam că ce mi se întâmplă nu e ceea ce trebuie, nu e suficient pentru mine, ca să mă simt împlinit, să simt că sunt un om întreg. Apoi, cum apăruseră tot felul de alternative spirituale, am citit şi chiar am practicat, ca un începător, diferite tehnici orientale de meditaţie. Tot atunci am experimentat şi diverse regimuri alimentare. Le-am practicat pe propria-mi piele, cu rezultate mai mult sau mai puţin fericite. Speram ca prin ele să pot ajunge să depăşesc planul acesta strict terestru, să ating performanţe pe alte planuri, fiind convins că ceea ce mănânci te şi face, într-o anumită măsură. Copilării... dar asta cred că e caracteristic tinereţii, să caute. Cât priveşte biserica, am ajuns la ea doar pentru a vizita nişte monumente istorice, şi nu căutându-L pe Dumnezeu, dar spre norocul meu, am avut colegi credincioşi, care m-au dus la mari duhovnici şi am fost impresionat de statura lor morală. Am constatat că în mânăstire, în special, găseşti modele de viaţă. Am înţeles că mânăstirile nu sunt doar monumente istorice de diverse categorii, ci locuri în care te poţi înălţa sufleteşte şi în care merită să trăieşti pentru totdeauna, pentru că acolo poţi să ajungi să simţi că există şi o altă realitate, care merită să fie căutată. Şi cine caută până la urmă găseşte. Dacă are sinceritate şi perseverenţă, poate ajunge la ţelul final.
Părintele Ghelasie de la Frăsinei
- Da, i-am cunoscut pe cei mai vestiţi dintre ei, părinţii Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Rafail Noica, Iustin Pârvu... Erau foarte diferiţi unul de celălalt - unii erau aprigi şi luptători, mai ales cei care făcuseră închisoare, alţii erau foarte blânzi, cum era părintele Sofian, mulţi dintre ei erau foarte citiţi şi reuşeau să atragă şi prin cultura lor, dublată de trăire duhovnicească. Dar ceea ce îi unea era o credinţă neclintită, adevărul Evangheliei şi convingerea că omul poate trăi după sfaturile lui Hristos. Ei nu cunoşteau doar la nivel teoretic Sfânta Scriptură, ci o puneau în practică. Erau, într-adevăr, trăitori ai lui Hristos. De câte ori îl întâlneam pe unul dintre ei, mă întorceam împlinit. Atunci, cărămidă cu cărămidă, s-a zidit ceva ce m-a făcut să-mi schimb complet viaţa.
- V-aţi apropiat, în mod special, de unul dintre ei?
- Eu mi-am găsit modelul, părintele duhovnicesc (avva, cum spunem noi, monahii), într-un om care am simţit că mă poate duce mai departe. După mai multe căutări, m-am oprit la Mânăstirea Frăsinei, unde erau mai mulţi părinţi cu har, dar "alesul" meu, încă de la început, a fost părintele Ghelasie Gheorghe. Era un om care ştia să vorbească şi să se coboare la nivelul unor începători în ale credinţei, cărora nu le impunea canoane grele. Ne-a cucerit prin felul său însufleţit de a ne vorbi şi, într-un fel, actualizat, folosind un limbaj pe înţelesul nostru.
Schitul Sfântul Ioan Botezătorul din Poiana Braşov
- Într-adevăr, pentru cine nu apuca să-l cunoască cu adevărat, era un călugăr atipic în toate cele, inclusiv în înfăţişare, foarte slab, doar cu o adiere de barbă. Simţeai, în schimb, că are dragoste pentru om, şi reuşea să te facă să te simţi în largul tău. Nu mai existau ziduri despărţitoare. Uneori era suficient să-l asculţi. Tu veneai cu setul de întrebări, puse pe hârtie, ca să ai ce vorbi, dar era mai bine doar să-l asculţi, că învăţai multe. L-am iubit atât de mult încât, în inconştienţa mea, mergeam la mânăstire pentru a mă întâlni cu părintele Ghelasie, nu cu Dumnezeu. Dumnezeu era ceva vag, nedefinit, departe de mine. L-am cunoscut tot cu ajutorul părintelui, ceea ce e firesc, pentru că pe Hristos îl cunoşti prin oameni, de cele mai multe ori. Dacă pui în practică ceea ce astfel de oameni îţi spun, dacă începi şi tu să te rogi, să posteşti, să participi la slujbe, chiar dacă ţi se par plictisitoare sau te doare spatele, dacă depui un efort, atunci încet, încet, te apropii de Dumnezeu. Trebuie însă să porneşti din toate direcţiile: şi cu rugăciunea în biserică, şi cu rugăciunea personală, şi cu postul, şi cu deschiderea faţă de ceilalţi, şi cu fapte bune. Toate acestea te schimbă şi, la urmă, te transformă în altcineva.
- Când aţi venit aici, la Poiana Braşov, părintele Ghelasie mai trăia?
- Îndemnul său a fost decisiv. Părintele Ghelasie a văzut, probabil, că nu sunt în stare să trăiesc pustniceşte, şi m-a îndrumat spre mânăstiri mai circulate. Am fost călugărit la Piatra Scrisă, o mânăstire de pe şoseaua dintre Caransebeş şi Severin, apoi am venit aici, la schitul din Poiana Braşov. Eu sunt orăşean, m-am născut la Sibiu. A văzut părintele ce a văzut la mine, ştia cum îmi este firea şi ce pot să fac mai bine. Şi să ştiţi că n-am regretat niciodată că am mers în aceste două mânăstiri, chiar dacă mi-a fost greu uneori. Tocmai fiindcă vin mulţi oameni la noi, aici în Poiana Braşov, mă obligă să fiu tot timpul în stare de veghe duhovnicească, să nu lenevesc, să mă pregătesc, prin rugăciune, dar şi prin lectură, pentru a le răspunde cât mai bine nelămuririlor.
Un pic de rai, în huietul lumii
- Cum vă dobândiţi liniştea monahală, având în vedere că pe cea din afară n-o prea aveţi?
- În chilie, în biserică şi pe munte. Nu-mi place să ies afară în apropierea mânăstirii, pentru că, într-adevăr, mă tulbură muzica şi gălăgia de pe pârtiile din jur. Dar mă pot retrage liniştit în chilia mea, unde pot să mă rog. Mă bucur, de asemenea, de frumuseţea naturii, făcând plimbări mai sus, în munte. Acolo, în pădure, simt că sunt, într-un fel, înrudit cu natura, având acelaşi Creator. Natura tot Dumnezeu a creat-o şi de aceea ea ne vorbeşte de El. E o bucurie când vezi frumuseţea pe care Dumnezeu a sădit-o în cele mai neînsemnate făpturi. O păpădie, un fluture, un copac, o stâncă sau un pârâu... Nu trebuie să căutăm Marele Canion al Americii sau Aurora Boreală pentru a rămâne extaziaţi de harul prezent şi în natură. Frumosul îl observi şi în ninsoarea care cade şi în mirosul pământului reavăn. Toate au frumuseţea lor! Aşa cum într-un om, chiar dacă e bătrân sau infirm, poţi descoperi frumuseţea sufletului unui sfânt. Noi, oamenii, suntem capabili să redevenim fiii lui Dumnezeu, să ajungem la starea lui Adam, cel de dinainte de cădere, pentru care Raiul era o grădină a frumuseţilor, în care el se integra cu desăvârşire.
- Vă rugaţi, în plimbările dumneavoastră prin păduri?
- Da, dar nu neapărat prin cuvinte. Pur şi simplu, e o stare care se creează uneori, o stare de bucurie, când vezi cât de minunată poate fi lumea, dacă ai ochi s-o vezi aşa. Dar dacă vezi în ea numai urâtul, atunci te urâţeşti şi tu, sau eşti deja urât, eşti deja stricat. Dar putem ieşi din asta.
- Dar noi, cei ai vieţii obişnuite, ce să facem ca să ne ţinem departe de urâtul lumii?
În iarna muntelui
*
După interviu, când am ieşit afară, ningea. O ninsoare de munte, albă şi grea. Pe pârtii, urla o muzică săltăreaţă. Am avut impulsul să intru din nou în biserică, să mă ascund. Liniştea m-a lovit ca un zid. Părintele Hristofor se ruga în altar. Pacea lumii se coborâse în micul lăcaş de lemn. Se auzea cum cad fulgii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
