Jurământul ciobanilor
Vuiet ca-n ziua aceea nu cunoscuse Săliștea nici pe vremea tătarilor! Chemați cu buciumele de pe plaiuri, toți oierii din Mărginimea Sibiului au pornit spre vatra satului, pâlcuri, pâlcuri, cătrăniți de parcă s-ar fi dus în vreo bătălie. Dar ce altceva era răvașul de la "comânduire", dacă nu o declarație de război? Grămăticul cel blând și iubit din Săliște, Dumitru, care se căznea să-i învețe slova, în tinda bisericii, pe copiii oierilor, era chemat la oaste, de mai marii sași ai Sibiului! Suntem la 1616, la numai câțiva ani după ce Mihai "Valahul" cucerise Ardealul, într-o vreme de mare suferință pentru românii transilvăneni aflați mereu sub stăpânire străină. Dar ciobanii sălișteni nu aveau frică de nimeni și de nimic, când era vorba despre drepturile lor. Iar dorința cea mai mare era ca pruncii să știe carte, să fie mai luminați, să se poată descurca pe unde or ajunge prin lume, să știe să se apere cu legea în mână, când alții or vrea să le-o calce, și, mai cu seamă, să țină vii datina și limba românească. Nu bine au ajuns ciobanii în mijlocul satului, că peste larma furiei lor au tunat vocile mai-marilor obștii. În jurul lor s-a strâns toată ciobănimea Săliștei, curioasă să afle răspunsul așternut în scrisoarea pe care, a doua zi, la crăpatul zilei, o va duce o delegație a satului la scaunul săsesc din Sibiu. "S-a hotărât unanim, de către întreaga comună, ca de acum înainte, nici numitul Dumitru Popa, cât va fi slujitorul nostru la biserică, nici alții care l-or urma în funcție, să nu fie forțați de a pleca la armată. Asta dăm să se consemneze în protocolul scaunului, spre amintire veșnică, în numele întregii comune, și jurăm să respectăm aceasta în mod ferm și neabătut". "Jurăm!" au strigat într-un singur glas oamenii adunați în curtea bisericii. Unul dintre multele jurăminte de nesupunere ale ciobanilor sălișteni.
"Barem un pic de școală"
Cópii ale protocolului depus la 1616 de străvechii oieri către scaunul săsesc există înrămate, ca niște icoane, peste tot prin Săliște. Nu e om să nu știe povestea asta veche, de la începutul "școalelor", în Mărginimea Sibiului. Unii ți-o spun savant, împănată cu date și cu personaje de-acum legendare, alții ți-o spun fierbinte, pătrunși de emoție. Așa mi-o spune și badea Ioan, de cum ajung în Săliște, în timp ce mă îndrumă către biserica în care a ființat una dintre cele mai vechi școli românești din Ardeal. Bătrânul oier e prins cu ceva treabă la oraș, îl așteaptă feciorul într-o mașină de teren, că ar mai fi stat să-mi zică și alte povești. Dar tot nu se lasă dus, până nu îmi dă tâlcul întâmplării petrecute în urmă cu sute de ani. "Săliștenii nu s-o rugat de nimeni să le deie dreptul ca învățătorul lor să nu facă armata. Înțălegi? Ei nu s-o dus la sași cu scrisoarea să-i înduplece să nu le ia învățătorul de la biserică. Nu! Ei s-or dus ca niște oameni liberi și le-or spus sașilor ce-or hotărât. «Nu trimitem grămăticul la oaste! Haideți de-ți putea voi după el, la noi în sat!». Atâta, fără alte comentarii. Așe or fost săliștenii de când lumea!", spune mândru badea Ioan. "Îți place aci, la noi, în Mărginime?", mă întreabă la despărțire, potrivindu-și clopul, în timp ce privește spre clădirile impozante, demne de o stațiune turistică austriacă, de pe cele două maluri ale vălișoarei ce taie Săliștea în două. "Fără școala aia din tinda bisericii, nu aveam nimic din ce vezi aci! Degeaba aveam oi, degeaba aveam pământuri, degeaba aveam bani, dacă nu aveam barăm un pic de școală...", îmi mai spune omul, și-apoi se duce la ale lui.
Marele sat valah
Mă aflu în Piața Junilor, locul de unde începe "Aleea Academicienilor", impresionanta galerie de busturi a marilor personalități din istoria Săliștei. Merg pe alee și mă opresc în fața fiecărei statui în parte. Numele de pe socluri te țintuiesc, uimit, în loc: Dr. Ioan Lupaș, protopop, profesor universitar, istoric, ministru, academician, Dr. Onisifor Ghibu, profesor de pedagogie, ministru, academician, D. D. Roșca, filozof, profesor universitar, academician, Dionisie Romano, episcop, cărturar, traducător, academician... Toți au făcut școala aici, în Săliște, și toți au ajuns, peste ani, membri ai Academiei Române!
"Magna Villa Valachicalis"! "Marele Sat al Valahilor", îi ziceau, cu respect amestecat cu teamă, ungurii și sașii, în Evul Mediu. Un sat de oieri români înstăriți, care a reușit să dea țării nu mai puțin de șase academicieni! "O enigmă istorică", îmi zic. "O altă enigmă, ca atâtea altele din istoria României. Cuvântul pare, poate, exagerat, dar de unde vine încăpățânarea aceasta împietrită, de unde curajul nebun, de unde dragul acesta de carte al unor ciobani, cu mai bine de trei veacuri înainte ca școala să prindă rădăcini în satele românești?". Cu gândurile astea în minte, și sperând că voi dezlega enigma, am pornit, la pas, prin Săliștea Sibiului...
"Un țăran cu bibliotecă"
Crescuți în cultul cărții, săliștenii te trimit "la sursă", indiferent ce-i întrebi. Și până la urmă, toate drumurile duc la profesorul Vasile Ursan. Ca să ajung la casa respectatului dascăl, bat pe jos, din Piața Junilor, toată Săliștea, până la ieșirea înspre satul Galeș. Un șir lung de case frumoase, zidite una într-alta, cu porți înalte, taman ca-n satele săsești cu care concurau, acum 200-300 de ani, mândrii ciobani sibieni. Profesorul Ursan e o enciclopedie vie a Săliștei. A scris tratate despre onomastica Mărginimii Sibiului, a cercetat graiul locului, știe toată istoria locului și, mai ales, a prins poveștile ciobanilor vechi ai Mărginimii, care au bătut lumea în lung și în lat, cu oile lor. "Sunt și eu, acolo, un țăran cu bibliotecă, cum li s-a dus faima săliștenilor", glumește, hâtru, profesorul. Se ridică de la masa de lucru și, bine flancat de rafturile bibliotecii, se pune, temeinic, ardelenește, să mă lămurească de unde vine forța de rezistență și lipsa aceasta de complexe a săliștenilor față de stăpânirile ce s-au tot succedat prin Ardeal, de-a lungul secolelor.
"Săliștenii au ținut, de la bun început, de Țara Românească. Satele de aici erau posesiuni ale primilor domni munteni. De aia le zice mărgineni, pentru că erau marginea Țării Românești. La venirea ungurilor, aici erau obști sătești puternice, nu glumă! Mărginenii se trag direct din daci. S-a și găsit o cetate dacică aici la noi, la Tilișca, care ar fi aparținut, inițial, tatălui lui Burebista. Chiar și numele ei e dacic: vine de la «tilișcă», «iarba vrăjitoarei», o buruiană cunoscută printre plantele medicinale antice chiar cu acest nume. Și în curtea școlii din sus s-au găsit urme dacice. Acolo a fost prima biserică de piatră din Mărginime. În jurul ei sunt urme de întărituri, căci Săliștea a fost centrul unui cnezat românesc", spune profesorul.
"Oamenii de pe aici erau toți oieri. Mergând ei cu oile la pășunat în Țara Românească, după cum le era înțelegerea cu domnii munteni, veneau de acolo cu cărți, cu idei, cu idealuri. Ei au ținut vie flacăra credinței în Transilvania. Chiar înainte de 1300, mărginenii s-au revoltat împotriva sașilor, de a trebuit să se bage armata regală să-i potolească. Au venit atunci și neamurile mărginenilor din Muntenia să-i ajute pe ai noștri la luptă! Și ungurii au tot încercat să se impună aici, dar nu prea le-a ieșit. Și nici sașii n-au putut face mare lucru. Veneau, își luau taxele și plecau".
Totul pentru școală
Cu cât talpa ungurească și cea săsească au apăsat mai tare în Ardeal, curajul săliștenilor față de stăpânire a crescut. Când au venit sașii și li s-a luat săliștenilor din munți, s-au mutat cu pășunatul în Țara Românească și, mai departe, spre Dobrogea turcită sau, mai încolo, spre Crimeea rusească. Când au venit austriecii să-i convertească la catolicism și le-au luat biserica cea falnică din sat, au ridicat, în vreo 50 de ani, alte două lăcașe ortodoxe, numai ca să arate cine sunt adevărații stăpâni în Mărginime. Nu s-au sfiit să ia drumul Vienei, de câte ori și-au simțit drepturile încălcate, și au ridicat vocea atât de tare prin capitala Imperiului, încât cei mai vrednici dintre ei au avut de tras, ca niște mucenici, zeci de ani în temnițele grele ale Mariei Tereza. Dar asta i-a oțelit încă și mai tare pe sălișteni! Iar atunci când au hotărât ca pruncii lor să facă școală românească, apoi au avut grijă ca școala să fie școală, în ciuda tuturor piedicilor! Le-au chemat grămăticul în cătănie? S-au răsculat de s-a cutremurat Sibiul! Nu s-au oprit aici: de unde, la început, copiii învățau în tinda bisericii, săliștenii au pus mână de la mână și-au închiriat case în centrul satului, ca să aibă copiii condiții bune de buchisit. Le-au ridicat un etaj de școală, iar dacă n-au mai fost bani de țiglă, și-a vândut popa din sat carul și boii, ca să termine lucrarea cât mai repede. Apoi au mai ridicat un etaj, au mai făcut un corp de clădire și, până în capăt, ca să fie totul ca la carte, cum văzuseră cei mai citiți și mai umblați prin lume, au făcut și o sală de festivități, cum numai în marile săli de concerte din Ardeal mai pomeneai. Doar nu degeaba l-au arvunit chiar pe arhitectul care decorase Sala Mare a Teatrului din Cluj...
Pășesc pe culoarele vechii școli ridicate de sălișteni, cu ani buni înainte de Marea Unire. De peste tot, de pe pereți, din imagini de epocă, zâmbesc copii îmbrăcați în costum popular, cu cartea subsuoară. Nu era mândrie mai mare pentru oierii Săliștei decât să-și gătească copiii în portul lor drag și să-i trimită la școală, și-apoi, la sfârșit de an, să asiste, cum era obiceiul, la examinare, să vadă pe ce s-or dus creițarii lor, să se asigure că învățătorii și-au dat silința cu cei mici.
"De hramul școlii, numele donatorilor erau citite în fața satului"
Doamna Maria Hanzu, fosta directoare a școlii din Săliște, a scris un tom uriaș despre istoria de secole a învățământului în Mărginime.
- Doamnă profesoară, cum au reușit săliștenii să ridice așa mândrețe de școală încă înainte de 1900?
- La Săliște, tot timpul biserica a susținut școala. Biserica avea un buget pentru școală, ea alegea și plătea învățătorii, iar mai-marii bisericii aveau funcția de inspectori școlari. Apoi, școala era ajutată cu foarte multe donații. De hramul școlii, numele tuturor donatorilor erau citite în fața satului întreg. Era o fală pentru toată lumea! Mai mult: în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, la biserică era un disc (o farfurie n.n.) cu donații pentru școală. Peste tot prin bisericile noastre se merge cu un singur disc pentru donații. Ei, la Săliște să mergea cu două discuri, iar al doilea disc era exclusiv pentru școală. Niciodată discul ăsta nu a fost gol! Banii erau bine drămuiți, să ajungă pentru toate trebuințele școlii. Mai târziu, săliștenii l-au convins pe împăratul Ferdinand I al Austriei ca taxele luate pe marile târguri din sat să fie date școlii.
- Pe vremuri, copiii țăranilor erau forță de muncă în vatra casei. Cum de au reușit săliștenii să-și dea copiii la școală?
- Oamenii de aici au înțeles cât de importantă e școala. Cartea era și o necesitate: pentru niște oieri și negustori ca ei, era important să știe să-și țină evidența turmelor sau contabilitatea negoțului. Și în cercetările mele am observat că școala se axa foarte mult pe nevoile practice. Copiii învățau o contabilitate simplă, învățau să facă un calcul de rentabilitate a afacerii, de mici au învățat astea și, uite că așa au reușit să dezvolte afaceri prospere...
Zece oi pe o carte
Cu anii, dragul de carte al săliștenilor a depășit cu mult simplele nevoi negustorești. Cărțile erau scumpe, puteau costa mai bine de zece oi, dar ciobanii sălișteni prinseseră drag să citească și țineau morțiș să-și știe cărțile aranjate frumos, în biblioteci, așa cum aveau marii cărturari pe vremea aceea. Nu era casă din care să lipsească cărțile de rugăciuni, dar cei mai de seamă sălișteni au ajuns să strângă cărți rare, de mare preț, și să-și facă biblioteci serioase. Nicolae Iorga găsise la Săliște un exemplar din "Cazania" lui Varlaam, tiparită la 1643. Oierii își luau cărțile cu ei, în desagi, pe drumurile transhumanței, și citeau din ele când aveau o clipă de răgaz. "Biblioteci călătoare", pornite în transhumanță cu turmele săliștenilor, spre Țara Românească și Dobrogea. Droaie de documente vorbesc despre "traficul cu carte" al săliștenilor. Chirilă Lupea din Săliște, simplu cioban simbriaș, trecea cu el în Dobrogea un "Ceaslov". Ion Roșca, alt săliștean, ducea cu el o "Psaltire". La 1840, turma de 3.000 de oi a lui Savu Borcea era însoțită de 11 ciobani, care aveau cu ei vreo 20 de cărți. Documentele "Astrei" spun că la 1900, în Săliște erau 12 biblioteci cu peste 7.000 de volume! Iar anul 1907, anul răscoalei țărănești, îi găsește pe sălișteni cu școală nouă, cu etaj, și cu 20 de biblioteci...
"Ciobanii noștri ce făceau? Mergeau în transhumanță, aduceau cărți de dincolo și duceau cărți de aici. Cum Țara Românească era sub stăpânire turcească, nu se prea tipărea carte românească. Dar sașii din Sibiu aveau tiparnițe foarte bune și tipăreau și cărți românești. Oierii le duceau prin Dobrogea și prin Muntenia, peste tot. Se știu poveștile cu Badea Cârțan, care căra cărți cu desaga. El a fost unul singur, săracul, dar mărginenii noștri duceau cărți cu căruța, nu cu desaga! Iar când, de la o vreme, controalele vamale și cenzura deveniseră tot mai aspre, legau cărțile sub burțile oilor și tot le treceau dintr-o parte în alta!", aflu, uimit, de la profesorul Ursan.
Moș Ghibu, apostolul Basarabiei
Săliștenii au un cult pentru personalitățile pe care le-a dat locul. Vezi asta nu doar din simpla trecere pe "Aleea Academicienilor", ci și observând casele cu plăcuțe pe la porți. Poți umple o bibliotecă numai cu poveștile care s-au scris despre Săliște și despre sălișteni. Dar niciuna dintre povești nu e mai frumoasă decât povestea lui Moș Ghibu...
Ca mulți mărgineni, Moș Dumitru Ghibu făcea comerț ambulant, cum era moda după 1800. Își încărca trăsura cu piepteni pentru lână, clopoței, foarfeci de tuns oi, calendare, cărți de rugăciuni sau de literatură luate din Sibiu, și pornea cu ele spre "Țară". Desfăcea ce desfăcea pe drum, lua alte fierătanii, mai afla ceasloave, minee și psaltiri, și trecea cu ele în Basarabia, la Chișinău. Afacerile-i mergeau strună, dar, de la un timp, cărțile îi erau oprite, ba la vămi, ba la cenzură, la Odessa. Asta îl mâhnea amarnic pe Moș Ghibu, căci moldovenii, aflați sub stăpânire rusească, "ascultau în genunchi pe cei cari citeau în limba lor". Când bătrânețile nu l-au mai lăsat să se țină de contrabanda cu cărți românești, Moș Ghibu și-a închis prăvălia și s-a întors, amărât, la Săliște. Povestea lui s-ar fi pierdut în negura anilor, dacă marele episcop Dionisie al Cetății Albe nu l-ar fi pomenit, în anul Marii Uniri, printre apostolii românismului din Basarabia. "Totdeauna în port românesc, colinda Basarabia, răspândind lumina științii prin cărțile sale. Toți îl știau de Moș Dumitru «Mocanu» pe acest mărginean care-și împlinea rolul apostolic prin întunericul grozav ce domnea pe la noi. Avea o mică prăvălie, în care vindea felurite lucruri în vederea tuturora. Dar sub măsuță ținea ascunse duhovnicești comori, cărți și gazete aduse pe căi cari le știau unul Dumnezeu și el. În ziua învierii neamului nostru, am socotit de cuviință a pune la arătare faptele lui mărețe, ca ale unui luptător pentru a răspândi lumina printre frații săi, ce zăceau în cel mai mare întunerec. Mică i-a fost știința, dar mărețe i-au fost faptele!".
Ora de "bucoavnă"
Multe dintre cărțile de valoare ale vechilor sălișteni s-au prăpădit. Unele au fost donate, altele stau prin te miri ce arhive, în schimb, cele pe care oamenii le-au dat bisericilor pot fi văzute în muzeul Protopopiatului din Săliște. Îl întreb pe profesorul Ursan unde aș putea găsi și eu o veche carte de bucoavnă, dintre cele pe care au învățat copiii Mărginimii. Văd cum i se luminează fața. A moștenit el însuși câteva cărți din biblioteca casei vechi, bătrânești. "Bucoavnă pentru pruncii cei românești, trăitori în marele principat al Ardealului - Sibiu, 1838" e cartea pe care mi-o arată, emoționat, profesorul. O cărțulie de-o palmă, cu pagini îngălbenite și aspre. O ating și simt fibra zgrunțuroasă a lemnului. Bâjbâi ca un țânc de clasa I, printre caracterele chirilice ale bucoavnei, profesorul Ursan mă îndrumă, cu glas aspru, de catedră, ca un veritabil grămătic și, la ceasul întunecat al după-amiezei, biroul de lucru de la marginea Săliștei se transformă într-un ungher de bisericuță, la vremea primelor lecții ale românilor din Mărginime. Cartea îmi miroase a fum de lumânare, iar liniștea înfioară și mai mult momentul. "Gazda lotrilor", "Tot ce este peste măsură nu este sănătos", "Pruncul cel mincinos", "Leul și măgariul", "Fata cea înțeleaptă"... Nu ratez o filă a cărțuliei, până când termin, istovit, dar mândru, ca un pui de săliștean, prima mea oră de bucoavnă.
Cei șase academicieni de la Săliște
Mărginimea nu înseamnă, toată, decât vreo 18 sate. Dar nu există colț de țară atât de mic, în care vigoarea românească să se simtă mai puternic, după cum nu s-a pomenit nicăieri ca un pâlc de sate să dea țării un număr atât de mare de personalități de prim rang.
Dr. Ioan Lupaș
Se naște în 1880 la Săliște, unde face clasele primare. Bursier "Gojdu", urmează studii universitare la Budapesta și Berlin. Doctor în Filosofie în 1905, apoi profesor de istorie bisericească la Sibiu. Din cauza îndârjirii cu care apără cauza românilor din Austro-Ungaria, e "avansat" protopop la Săliște, condamnat la 3 luni de închisoare în 1907, iar apoi întemnițat la Soporn, în 1917.
Participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1918, ca membru în Marele Sfat, apoi e secretar general în Consiliul Dirigent. Este unul dintre fondatorii Universității din Cluj, unde predă Istoria Românilor și Istoria Transilvaniei. Ministru în Guvernele Averescu și Goga. În 1950, e arestat de comuniști și întemnițat la Sighet timp de un an, apoi pedeapsa îi e majorată la 60 de luni. E reabilitat și numit "profesor emerit" abia în 1967, cu doar câteva zile înainte de moarte.
Dr. Onisifor Ghibu
Se naște în 1883 și urmează școala primară în Săliște. În casa părintească găsește "mai întâi toate cărțile sfinte necesare unui creștin", apoi "cărțile de literatură populară și minunata gazetă «Foaia Poporului», o gazetă enciclopedică populară", pe care o citea cu glas tare, cu emoție, în admirația tuturor, părinți, frați, ucenici și calfe, în atelierul ce se transforma într-o adevărată sală de lectură. Face liceul la Sibiu și Brașov, studii superioare la Sibiu, București, Budapesta, Strasbourg și Jena, cu doctorate în Filosofie și Pedagogie. E secretar al secției școlare în cadrul "Astrei". În 1918, se înrolează în Garda Națională din Săliște, care păzește calea ferată ce duce spre Alba Iulia. După 1 decembrie 1918, e secretar general în Consiliul Dirigent. Un an mai târziu, e numit la conducerea Universității din Cluj și tot atunci e ales membru corespondent al Academiei. Face mai mulți ani de închisoare în timpul regimului comunist.
Dionisie Romano
Născut în 1806, în Săliște, unde urmează cursurile școlii primare. Se călugărește la Mânăstirea Neamț, sub numele de Dionisie, în 1823. Director și profesor la Seminarul din București (1843-1848), e înlăturat după participarea la Revoluția din 1848. E stareț la Mânăstirea Neamț, unde înființează o școală primară și un gimnaziu. Înlăturat și din stăreție, se stabilește la Iași, unde luptă pentru unirea Principatelor. Face prima donație de carte Societății Academice Române, fapt pentru care e ales membru de onoare în 1868, al doilea membru după Principele Carol. După moarte, biblioteca sa, cuprinzând peste 150 de manuscrise românești, slavone, grecești, turcești, arabe și peste 7.000 de cărți în diferite limbi, unele rarități, intră în patrimoniul Academiei Române.
Nicolae Ivan
Născut în 1855, în Aciliu, comuna Săliște. Absolvă liceul și Seminarul Teologic la Sibiu. E numit învățător în Săliște, unde predă până în 1884. În 1881, e delegatul învățătorilor români la Congresul Extraordinar al Învățătorilor de la Budapesta. Face parte din mișcarea memorandistă. E întâiul Episcop al Vadului, Feleacului și Clujului, în 1921, ctitor a peste 200 de biserici în zonă. Este unul dintre cei care pun la cale cumpărarea terenului din Sibiu pe care s-a construit Catedrala Metropolitană ortodoxă. Cum românii nu puteau să cumpere terenuri în Sibiu, Ivan, care ținea banii bisericii, cumpără, printr-un interpus maghiar, la suprapreț, o stradă întreagă aproape în centrul Sibiului! În 1934 e ales membru de onoare al Academiei Române. Trece la cele veșnice în 1936.
Dumitru D. Roșca
Se naște în 1895, la Săliște, unde urmează primele patru clase la școala primară. Absolvă liceul de stat din Sibiu, iar din clasa a VI-a, trece la liceul românesc din Brașov. Urmează Institutul Teologic din Sibiu, se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universității din Viena în 1917, iar după 1918, urmează cursurile universității de Filosofie din București. Își ia licența în 1922, la Sorbonna, și apoi doctoratul, în 1928. Între 1929 și 1965, este profesor de Istoria Filosofiei la Universitatea din Cluj. Membru corespondent al Academiei Române din 1963 și membru titular din 1974. A fost prieten încă din liceu cu Lucian Blaga, cu care a petrecut multe veri la Săliște.
Axente Banciu
Se naște în 1875 și urmează școala primară la Săliște. Face primele șase clase de liceu la Sibiu, iar următoarele două la Brașov. Bursier al Facultății de Litere și Filosofie al Universității din Budapesta, obține diploma de profesor de Română și Maghiară. În 1907, devine profesor de Română și Maghiară la școala românească din Brașov. În 1931, este ales Senator în Parlamentul țării.
Pe lângă activitatea de la catedră, desfășoară o bogată activitate publicistică, în paginile "Gazetei Transilvaniei" și în cele ale "Țării Bârsei". În 1948, e ales membru de onoare al Academiei Române.