- La cinci ani de la câştigarea Vocii României, când numele tău începuse să intre, cumva, în umbră, ai revenit în prim-plan, cu o piesă muzicală pe măsura vocii tale deosebite...
- Da, aşa e, în sfârşit... Sunt foarte, foarte încrezătoare, mulţumită şi fericită de noua mea piesă. Dar mai importantă decât ea este întâlnirea cu nişte băieţi extrem de talentaţi din Braşov, în frunte cu Vlad Isac, cel care-mi va fi producător de acum înainte. În urma acestei întâlniri fericite a apărut şi această piesă, care se numeşte "Want You To..." şi poate fi ascultată pe YouTube. Avem mai multe melodii în lucru, în sfârşit, am găsit pe cineva cu care să colaborez bine şi repede. Ne potrivim muzical extraordinar şi, dacă ne ajută bunul Dumnezeu, anul acesta scoatem şi un album. Va fi unul eclectic - un mix de stiluri, de la blues la acid jazz, de la pop la afro. Abia aştept. Sunt plină de energie, speranţă şi chef de muncă.
- Era şi timpul. De la câştigătorii "Vocii României" se aşteaptă cariere muzicale fulminante, ceea ce nu se prea întâmplă. De ce, oare?
- Ştiu că lumea are astfel de aşteptări, doar că publicul trebuie să înţeleagă un lucru: câştigătorii acestui concurs sunt votaţi de public. Ei bine, radiourile, casele de discuri şi alţii din industria muzicală nu fac parte dintre românii care votează, ci reprezintă o mână de oameni cu alte gusturi şi interese. Aici lucrurile se împotmolesc: publicul votant te consideră cea mai bună voce, dar industria muzicală, deşi nu-ţi contestă calităţile, nu te consideră cea mai potrivită... vedetă. Mie nu-mi place să cânt ceea ce radiourile cred că este muzica pe care o caută publicul. Gusturile noastre muzicale sunt mult mai evoluate decât cred ei, sunt educate şi diversificate. Iar dacă oamenii de radio nu înţeleg asta, e treaba lor. Am încercat şi eu să merg pe linia comercială, ascultând de "sfaturile" unora. Eşec total! Nu-mi place, nu mi se potriveşte deloc, aşadar, am hotărât să nu mă mai iau după gura lumii. Vin unii şi-mi spun că blues-ul sau funk-ul nu sunt potrivite pentru România... Părerile acestea te înfrânează, iar cântăreţii care ascultă de aceste opinii ajung să nu mai facă nimic. Am înţeles asta mai bine ca oricând în aceşti cinci ani, aşadar, eu am hotărât să cânt doar muzica care-mi place, care mă face fericită, şi observ că oamenii sunt fericiţi şi ei alături de mine. Eu sunt făcută pentru scenă, mai degrabă decât pentru studio, microfonul acela între patru pereţi de burete mă inhibă. Pe scenă sunt liberă, la fel este şi vocea mea. Pur şi simplu, am nevoie de public, ca să dau ce am eu mai bun...
- Sincer, nu mi se pare că vocea ta fenomenală ar putea fi inhibată de ceva...
- Ba este, pentru că am minusul unei şcoli de muzică. Eu am terminat facultatea de matematică- informatică. Resimt lipsa şcolii de muzică ca pe un mic handicap, am reţineri în studio, tocmai pentru că nu am studii muzicale. Sunt sinceră şi recunosc acest lucru. Dacă aş fi studiat teorie muzicală, dacă aş fi stăpânit un instrument, ar fi cu mult mai bine, aş fi mai relaxată. Chiar mă gândesc serios ca poate de la anul să mă apuc de studiu, eventual să mă înscriu la Conservator. Mă descurajează puţin faptul că am trecut de treizeci de ani, dar cred că greşesc punând vârsta în faţă drept scuză. Simt că ar trebui să mă ambiţionez şi să dărâm această barieră. În prezent, am noroc cu oamenii aceştia cu care lucrez. Există între noi o chimie extraordinară şi este pentru prima dată când parcă şi studioul a devenit prietenul meu.
- Încheiem capitolul muzical cu o ultimă întrebare: sfătuieşti tinerii să participe la concursuri gen "Vocea României"? Sunt ele experienţe necesare?
- Absolut că da. "Vocea României" este un concurs pe bune, iar oricine vrea să ştie cam unde se plasează printre vocile extraordinare ale acestei ţări trebuie să participe la el. În rest, nu sunt prea multe avantaje. Uite, viaţa mea nu s-a schimbat atât de mult pe cât s-ar crede, în aceşti cinci ani. Sigur, mă mai recunoaşte lumea pe stradă, ceea ce, accept, este extrem de plăcut. Dar altfel, nu am cu mult mai multă notorietate, nu câştig mai mulţi bani. Or fi onorariile mai mari, dar după ce las procentele cuvenite casei de discuri, după ce se împarte tot, eu acasă tot cu aceiaşi bani ajung. În concluzie, e bine ca tinerii să participe la concursuri, doar că trebuie să fie realişti în ceea ce priveşte aşteptările, să nu creadă că succesul şi banii vor veni buluc peste ei. Nicidecum! Un concurs e o experienţă, înveţi enorm de pe urma lui, lucrezi o bună bucată de timp într-un mod profesionist, cunoşti oameni care altfel ţi-ar fi inaccesibili, oameni cu care se pot lega prietenii şi colaborări în viitor. Uite, şi azi, Horia Brenciu este prietenul şi managerul meu. Acesta cred că trebuie să fie gândul cu care un tânăr talentat ar trebui să se înscrie într-un concurs: ca şi în viaţă, experienţa drumului este mult mai importantă decât destinaţia.
"Sunt îndrăgostită lulea"
A trădat matematica pentru muzică
- Ha! Ha! chiar l-am primit. Iubesc şi sunt iubită. Da, am slăbit peste treizeci de kilograme, sunt iar la silueta din liceu, dar nu vreau să vorbesc mai multe despre asta. Ştiu că nu e nicidecum cazul "Formulei AS", dar în alt fel de presă, când vreo vedetă slăbeşte, acest fapt devine subiectul numărul unu. Nimic nu mai interesează decât "cum ai slăbit?", ceea ce e deranjant. Recunosc că este un aspect important pentru mine, dar mai important în ecuaţia acestei stări de bine este faptul că sunt îndrăgostită lulea. Pe iubitul meu îl cheamă Mihai şi, deşi suntem de puţin timp împreună, parcă am fi dintotdeauna. De curând, am primit şi cel mai frumos cadou de la el, o căţeluşă, pe Sasha. Mi-am dorit dintotdeauna un câine şi acum sunt topită după ea. La fel mi-am dorit dintotdeauna şi liniştea minunată de acasă, pe care acuma o am. Mai important decât orice pentru mine este să iubesc, să simt că abia aştept să mă întorc acasă la cineva. Eu nu pot funcţiona altfel, pe mine doar iubirea de-acasă mă relaxează şi mă pregăteşte pentru "jungla" de afară. Sunt felul de om care acordă mult timp dragostei, deoarece cred, sincer, că îl merită. Mi se pare trist când mă uit în jur şi observ că în viteza zilelor moderne, oamenii grăbesc chiar şi iubirea. Sar etape, e o goană de neînţeles pentru mine. Oamenii preferă să-şi folosească timpul scriind mesaje reci, pe telefon, decât să stea la o cafea, să vorbească, să meargă de mână. Sunt cupluri care şi la masă stau cu telefoanele în mână. Eu nu pot aşa. Eu sunt de modă veche. Mie îmi place să se întâmple lucrurile ca-n filme: cu flori, cu scrisori, cu plimbări... Le-aş spune grăbiţilor de azi că lucrurile în viaţă au o rânduială, că fiecare are timpul lui, că iubirea nu trebuie dată deoparte pentru carieră, câştiguri, orgolii sau alte nimicuri. Daţi timp iubirii, oferiţi-i răbdare! Şi ce perioadă mai bună pentru asta, decât acum, primăvara?!... Sunt sigură că sunt atât de mulţumită profesional şi pentru că sunt atât de fericită acasă.
- În afară de Bucureşti, pentru tine mai există un "acasă", Iaşiul natal şi Congo, ţara tatălui tău. Reuşeşti să mai ajungi acolo?
- De obicei, fug iarna în Congo. Scap de zăpadă pentru vreo două luni, că nu-mi place frigul deloc. Îmi place să merg în Africa, îmi place că ne adunăm toată familia, bunici, unchi, verişori. Dar cu adevărat acasă pentru mine este România, aici mă simt cel mai bine, nu aş pleca pentru nimic în lume.
La mulţi ani, Julie!
Dezlănţuită total
- Ce mi-aş dori este ca lumea să realizeze că totul este muzică în jurul nostru. Dacă s-ar desprinde puţin de cotidian şi de ei înşişi, oamenii ar auzi muzica păsărilor, a apei, a vântului, a oraşului. Armonia aceasta merită timp, precum iubirea. Dacă i-am oferi un minim de răgaz, am fi mult mai uniţi, mult mai empatici, şi cred că şi mult "iubitele noastre cariere" ar merge mai bine. Da, îmi doresc ca muzica universului să ne aducă împreună.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
