ISTVAN TEGLAS - "Mi-e greu să mă maturizez"

- Istvan Teglas este unul dintre cei mai reprezentativi actori ai tinerei generaţii. Iubitorii de teatru îl pot vedea în nu mai puţin de 11 producţii ale Teatrului Naţional din Bucureşti, dar şi în spaţiul independent. Actor şi dansator desăvârşit, Istvan este un artist complet, cu care toţi marii regizori şi coregrafi îşi doresc să lucreze. Despre cum a ajuns un tânăr maghiar din Secuime, vedetă a Naţionalului bucureştean, am aflat chiar de la Istvan Teglas -

- Istvan, ne poţi povesti cum ai ajuns actor?

- Mereu când vine vorba despre cum am ajuns actor tind să răspund scurt: întâmplător sau de ne­vo­ie. Mi-am dat seama după terminarea liceului că pe lângă faptul că nu mă interesează aparent ni­mic, nici nu mă pricep la ceva anume, şi atunci, sin­gura soluţie care a rămas a fost să dau la teatru. Arta, în general, m-a interesat mereu, ca mod de exprimare, şi încă de mic copil, cu cât eram mai frus­trat, cu atât eram mai creativ. Ridicam lumi pa­ra­lele din te miri ce şi tronam acolo în toată splen­doa­rea mea, creată din­tr-o imaginaţie bolnav de bogată. Desenam, scri­am, dansam, povesteam şi plângeam, într-un singur cuvânt, pregăteam "in­gre­dientele" din care - aveam să aflu abia mai târziu - se face teatru. Drumul însă până la a ajunge actor nu era mereu de partea mea. În fiecare an de facultate, şi încă mult timp după aceea, mă bătea gândul să renunţ, plus că nu su­por­tam eşecurile şi nici ideea de a o lua mereu de la ca­păt. Acum, când sunt obligat uneori să mă uit înapoi, văd multă singurătate şi tristeţe la începuturile vieţii mele de actor, sacrificii aduse pe altarul narcisis­mu­lui şi al egoismului pe care prefer însă să le accept ca fiind parte din traseul pe care îl parcurg, zi de zi, în drumul spre a deveni om, înainte de a fi artist.

- Eşti un maghiar din Secuime care, iată, a ajuns să joace la Teatrul Naţional din Bucureşti. O poveste de succes s-ar putea spune. Care a fost traseul tău artistic?

- Orice întâmplare care te costă mult, dar în urma căreia cumva reuşeşti să rezişti este con­si­derată po­veste de succes. Nu aveam de gând să vin în Bucu­reşti, nu aveam de gând să joc în limba ro­mână, de fapt, n-aveam niciun gând legat de nimic. Eram ca o coală de hârtie goală, gata să fie mâz­gă­lită cu prima ocazie. Norocul meu a fost că nu am ate­rizat în mâna oricui, iar starea aceea de la în­ceput, când nu ai aşteptări, dar eşti pregătit pentru orice, am păstrat-o până acum. Am convingerea că tot traseul meu artistic a contat mai mult pe plan uman. Întâlnirile mele artistice importante m-au învăţat mereu ceva bun sau rău despre viaţă.

- Spuneai că la 20 de ani, vorbeai foarte puţin româneşte, iar acum eşti perfect bilingv. Cum ai reuşit să te adaptezi la o nouă limbă şi la o nouă cultură?

- Maghiara este total diferită de limba română, nu au nimic în comun, iar eu trebuia să învăţ limba ro­­mână, ca să o pot vor­bi pe scenă. Ani de zile m-am sim­ţit pe scenă expus ca pe un ecran mare, în prim plan, unde toate greşelile mele se vedeau mărite de zece ori mai mult. Ulterior, a trebuit să recunosc că te­merile acestea au fost nu­mai în capul meu. Cât despre cul­tu­ră, mie nu mi se pare, trăind în aceeaşi ţară, că diferă foarte tare, mai mult mă îngrijorează că e pe cale de dispariţie cultura în general.

- Îţi aminteşti primele tale zile în Bucureşti?

- Îmi amintesc foarte bine primele mele zile în Bucureşti şi cred că nu o să le uit niciodată. Nu s-a întâmplat ni­mic ex­traordinar, de fapt. Mă sim­ţeam sin­gur, n-aveam bani şi eram liber. Nu cu­noş­team pe absolut ni­meni, nu ştiam ora­şul, stă­team în­tr-o că­mă­ruţă şi mă în­drăgostisem de ideea că voi face ceva cu viaţa mea.

- Regizorii folosesc mult talen­tul tău de dansator. Te simţi bine în spec­ta­co­lele de mişcare? Cu ce coregrafi ai co­laborat?

- Regizorii multă vreme nu au avut încotro, au fost nevoiţi să mă folosească în spectacole de mişcare, pentru că eram la fel de începător în limba română cât şi în ale actoriei. Odată cu în­văţatul limbii, am fost nevoit să mă re­des­copăr şi în scenă, şi astfel am avut norocul să întâlnesc câţiva regizori importanţi. Toate întâl­nirile m-au adus undeva, chiar dacă unele dintre proiecte au fost jalnice. Învăţ foarte repede, deşi nu pare, uneori reuşesc să fiu acolo cu totul, să devin exact ce mi se cere, poate chiar mai mult, apropo de coala goală de hârtie care se poate umple uşor. În spec­ta­co­lele de miş­care nu mă mai simt bine, de asta am şi renunţat la ele, pentru că nu îmi spun nimic şi nu mai cred în ele. Toţi core­grafii cu care am lucrat, însă, sunt oa­meni deosebiţi, mulţi dintre ei au ştiut cum să lucreze cu mine, au avut un rol im­por­tant în traseul meu şi m-au aju­tat să mă descopăr, toţi îmi sunt prieteni: Vava Ştefă­nes­cu, Adi­na Cezar, Răz­van Mazilu, An­dreea No­vac, Silvia Călin, An­dreea Du­ţă, Tunde Baczo, Ioana Marchidan, Arcadie Ru­su, Florin Fie­roiu, Gigi Căciu­lea­nu, asta este în or­dinea în ca­re m-am în­tâlnit cu ei. Am participat la cursuri de dans în copilărie, dar am avut no­ro­cul să nu fac balet, oricum, mă simt uneori pe scenă ca o păpuşă stricată.

- Ai un trup de invidiat. Faci ceva special ca să te menţii în for­mă?

- Din păcate, nu fac nimic ca să mă menţin în formă, fumez mult şi beau vin. Până când oare? Nu ştiu. Sunt genul de om care lasă lucrurile până în ultima clipă, trag de timp până începe să devină aproape prea târziu şi atunci, în ultima clipă, ac­ţionez. Mi-e greu să mă maturizez.

- Ce regizori te provoacă?

- Pentru mine nu prea există situaţie dată de un regizor în care nu aş intra, şi chiar dacă nu-mi iese, măcar încerc. Eu nu le văd ca pe nişte provocări, le-aş numi mai degrabă căutari şi soluţii, iar dacă ni­mereşti la câte-un regizor bun, poate să ajungă să fie plăceri. Aşa am lucrat cu Iris Spiridon, la "Psycho" şi la "Hedwig and the Angry Inch", care m-a condus pe un drum drept şi nu m-a lăsat să mă pierd sub greutatea conştiinţei personajelor.

- Joci mult şi în spaţiul in­de­pen­dent. Care este diferenţa din­tre actorul independent şi cel anga­jat?

- La început am luptat să nu fiu confundat ca independent cu ac­torul angajat. Nu ştiam prea multe, dar aveam păreri, şi cu toate că am avut şanse să colaborez cu teatrele din Bucureşti, am tot dezvoltat frustrări. Am refuzat multă vreme ideea de a mă angaja, pentru că îmi doream să fiu special, judecam prea mult şi făceam prea puţin. Din afară, vedeam exact unde şi care sunt hibele teatrului de stat şi mi se părea că am deja soluţii la ele, cele mai bune soluţii. Problema reală a apărut însă atunci când am ajuns eu în situa­ţii similare pe scenă şi, brusc, m-a lăsat total acest simţ justi­ţiar. Am devenit la fel de neaju­torat, într-un cuvânt la fel de prost ca şi colegul de di­naintea mea pe care îl jude­ca­sem fără milă. Constat cu plă­cere acum, de când m-am an­ga­jat, că, de fapt, între ac­torul independent şi cel angajat nu este nicio dife­renţă.

- Îţi place mai mult teatrul sau mai mult fil­mul?

- Nu îmi permit să îmi dau cu părerea, pentru că film nu prea am făcut, dar, atât cât am gustat din el până în acest mo­ment, îmi place. Nu atât de mult cât teatrul, dar îmi place.

- Ce pasiuni extra-teatru ai?

- În ultimul an, am redescoperit cititul, mă sperie cât de mult poate să îmi placă, uneori, pare că e singura chestie care îmi place pe bune.

- În ce spectacole te poate vedea publicul din Bucureşti?

- Publicul din Bucureşti mă poate vedea în spec­tacolele Teatrului Naţio­nal, unde lucrez de câţiva ani ca actor angajat şi am unsprezece spectacole în repertoriu. Printre ele se regăsesc două piese ale lui Shakespeare, "Re­ge­le Lear" şi "Furtuna", şi o pie­să a lui Cehov, "Livada de vişini", iar prin­tre cele cu texte contemporane, se află o piesă de Dorota Maslowska, "Între noi e totul bi­ne", în regia lui Radu Afrim, şi o piesă de Ivan Vyrypaev, "UFO". În afara Teatrului Naţional co­la­borez şi cu Arcub, iar în spaţiul independent se află cele mai dragi spectacole mie: "Hedwig and the Angry Inch", la Point şi "Psycho", la Apollo111, ambele re­gizate de incomparabila Iris Spiridon.

- Ce planuri ai pentru anul acesta?

- La începutul anului mi-am pro­pus să citesc, să fiu liniştit, mult mai echilibrat şi să fac un singur lucru odată. Hotărârea asta m-a ţinut o săptă­mână.