- Istvan, ne poţi povesti cum ai ajuns actor?
- Mereu când vine vorba despre cum am ajuns actor tind să răspund scurt: întâmplător sau de nevoie. Mi-am dat seama după terminarea liceului că pe lângă faptul că nu mă interesează aparent nimic, nici nu mă pricep la ceva anume, şi atunci, singura soluţie care a rămas a fost să dau la teatru. Arta, în general, m-a interesat mereu, ca mod de exprimare, şi încă de mic copil, cu cât eram mai frustrat, cu atât eram mai creativ. Ridicam lumi paralele din te miri ce şi tronam acolo în toată splendoarea mea, creată dintr-o imaginaţie bolnav de bogată. Desenam, scriam, dansam, povesteam şi plângeam, într-un singur cuvânt, pregăteam "ingredientele" din care - aveam să aflu abia mai târziu - se face teatru. Drumul însă până la a ajunge actor nu era mereu de partea mea. În fiecare an de facultate, şi încă mult timp după aceea, mă bătea gândul să renunţ, plus că nu suportam eşecurile şi nici ideea de a o lua mereu de la capăt. Acum, când sunt obligat uneori să mă uit înapoi, văd multă singurătate şi tristeţe la începuturile vieţii mele de actor, sacrificii aduse pe altarul narcisismului şi al egoismului pe care prefer însă să le accept ca fiind parte din traseul pe care îl parcurg, zi de zi, în drumul spre a deveni om, înainte de a fi artist.
- Eşti un maghiar din Secuime care, iată, a ajuns să joace la Teatrul Naţional din Bucureşti. O poveste de succes s-ar putea spune. Care a fost traseul tău artistic?
- Orice întâmplare care te costă mult, dar în urma căreia cumva reuşeşti să rezişti este considerată poveste de succes. Nu aveam de gând să vin în Bucureşti, nu aveam de gând să joc în limba română, de fapt, n-aveam niciun gând legat de nimic. Eram ca o coală de hârtie goală, gata să fie mâzgălită cu prima ocazie. Norocul meu a fost că nu am aterizat în mâna oricui, iar starea aceea de la început, când nu ai aşteptări, dar eşti pregătit pentru orice, am păstrat-o până acum. Am convingerea că tot traseul meu artistic a contat mai mult pe plan uman. Întâlnirile mele artistice importante m-au învăţat mereu ceva bun sau rău despre viaţă.
- Spuneai că la 20 de ani, vorbeai foarte puţin româneşte, iar acum eşti perfect bilingv. Cum ai reuşit să te adaptezi la o nouă limbă şi la o nouă cultură?
- Maghiara este total diferită de limba română, nu au nimic în comun, iar eu trebuia să învăţ limba română, ca să o pot vorbi pe scenă. Ani de zile m-am simţit pe scenă expus ca pe un ecran mare, în prim plan, unde toate greşelile mele se vedeau mărite de zece ori mai mult. Ulterior, a trebuit să recunosc că temerile acestea au fost numai în capul meu. Cât despre cultură, mie nu mi se pare, trăind în aceeaşi ţară, că diferă foarte tare, mai mult mă îngrijorează că e pe cale de dispariţie cultura în general.
- Îţi aminteşti primele tale zile în Bucureşti?
- Îmi amintesc foarte bine primele mele zile în Bucureşti şi cred că nu o să le uit niciodată. Nu s-a întâmplat nimic extraordinar, de fapt. Mă simţeam singur, n-aveam bani şi eram liber. Nu cunoşteam pe absolut nimeni, nu ştiam oraşul, stăteam într-o cămăruţă şi mă îndrăgostisem de ideea că voi face ceva cu viaţa mea.
- Regizorii folosesc mult talentul tău de dansator. Te simţi bine în spectacolele de mişcare? Cu ce coregrafi ai colaborat?
- Regizorii multă vreme nu au avut încotro, au fost nevoiţi să mă folosească în spectacole de mişcare, pentru că eram la fel de începător în limba română cât şi în ale actoriei. Odată cu învăţatul limbii, am fost nevoit să mă redescopăr şi în scenă, şi astfel am avut norocul să întâlnesc câţiva regizori importanţi. Toate întâlnirile m-au adus undeva, chiar dacă unele dintre proiecte au fost jalnice. Învăţ foarte repede, deşi nu pare, uneori reuşesc să fiu acolo cu totul, să devin exact ce mi se cere, poate chiar mai mult, apropo de coala goală de hârtie care se poate umple uşor. În spectacolele de mişcare nu mă mai simt bine, de asta am şi renunţat la ele, pentru că nu îmi spun nimic şi nu mai cred în ele. Toţi coregrafii cu care am lucrat, însă, sunt oameni deosebiţi, mulţi dintre ei au ştiut cum să lucreze cu mine, au avut un rol important în traseul meu şi m-au ajutat să mă descopăr, toţi îmi sunt prieteni: Vava Ştefănescu, Adina Cezar, Răzvan Mazilu, Andreea Novac, Silvia Călin, Andreea Duţă, Tunde Baczo, Ioana Marchidan, Arcadie Rusu, Florin Fieroiu, Gigi Căciuleanu, asta este în ordinea în care m-am întâlnit cu ei. Am participat la cursuri de dans în copilărie, dar am avut norocul să nu fac balet, oricum, mă simt uneori pe scenă ca o păpuşă stricată.
- Ai un trup de invidiat. Faci ceva special ca să te menţii în formă?
- Din păcate, nu fac nimic ca să mă menţin în formă, fumez mult şi beau vin. Până când oare? Nu ştiu. Sunt genul de om care lasă lucrurile până în ultima clipă, trag de timp până începe să devină aproape prea târziu şi atunci, în ultima clipă, acţionez. Mi-e greu să mă maturizez.
- Ce regizori te provoacă?
- Pentru mine nu prea există situaţie dată de un regizor în care nu aş intra, şi chiar dacă nu-mi iese, măcar încerc. Eu nu le văd ca pe nişte provocări, le-aş numi mai degrabă căutari şi soluţii, iar dacă nimereşti la câte-un regizor bun, poate să ajungă să fie plăceri. Aşa am lucrat cu Iris Spiridon, la "Psycho" şi la "Hedwig and the Angry Inch", care m-a condus pe un drum drept şi nu m-a lăsat să mă pierd sub greutatea conştiinţei personajelor.
- Joci mult şi în spaţiul independent. Care este diferenţa dintre actorul independent şi cel angajat?
- La început am luptat să nu fiu confundat ca independent cu actorul angajat. Nu ştiam prea multe, dar aveam păreri, şi cu toate că am avut şanse să colaborez cu teatrele din Bucureşti, am tot dezvoltat frustrări. Am refuzat multă vreme ideea de a mă angaja, pentru că îmi doream să fiu special, judecam prea mult şi făceam prea puţin. Din afară, vedeam exact unde şi care sunt hibele teatrului de stat şi mi se părea că am deja soluţii la ele, cele mai bune soluţii. Problema reală a apărut însă atunci când am ajuns eu în situaţii similare pe scenă şi, brusc, m-a lăsat total acest simţ justiţiar. Am devenit la fel de neajutorat, într-un cuvânt la fel de prost ca şi colegul de dinaintea mea pe care îl judecasem fără milă. Constat cu plăcere acum, de când m-am angajat, că, de fapt, între actorul independent şi cel angajat nu este nicio diferenţă.
- Îţi place mai mult teatrul sau mai mult filmul?
- Nu îmi permit să îmi dau cu părerea, pentru că film nu prea am făcut, dar, atât cât am gustat din el până în acest moment, îmi place. Nu atât de mult cât teatrul, dar îmi place.
- Ce pasiuni extra-teatru ai?
- În ultimul an, am redescoperit cititul, mă sperie cât de mult poate să îmi placă, uneori, pare că e singura chestie care îmi place pe bune.
- În ce spectacole te poate vedea publicul din Bucureşti?
- Publicul din Bucureşti mă poate vedea în spectacolele Teatrului Naţional, unde lucrez de câţiva ani ca actor angajat şi am unsprezece spectacole în repertoriu. Printre ele se regăsesc două piese ale lui Shakespeare, "Regele Lear" şi "Furtuna", şi o piesă a lui Cehov, "Livada de vişini", iar printre cele cu texte contemporane, se află o piesă de Dorota Maslowska, "Între noi e totul bine", în regia lui Radu Afrim, şi o piesă de Ivan Vyrypaev, "UFO". În afara Teatrului Naţional colaborez şi cu Arcub, iar în spaţiul independent se află cele mai dragi spectacole mie: "Hedwig and the Angry Inch", la Point şi "Psycho", la Apollo111, ambele regizate de incomparabila Iris Spiridon.
- Ce planuri ai pentru anul acesta?
- La începutul anului mi-am propus să citesc, să fiu liniştit, mult mai echilibrat şi să fac un singur lucru odată. Hotărârea asta m-a ţinut o săptămână.