Nicolae de România - "Pentru mine, acasă e România"

- La şapte ani a călcat pentru prima oară în România, ţara pe care o cunoştea doar din poveştile bunicului. Două decenii mai târziu, primirea titlului de Alteţă Regală i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Renegat ulterior de Familia Regală, dar îmbrăţişat şi simpatizat de români, Nicolae de România a luat anul acesta hotărârea să se căsătorească şi să se stabilească definitiv în ţara noastră. Un interviu în exclusivitate despre cine este, cum este şi ce visează nepotul Regelui Mihai -

"De fiecare dată când plecam din România, îmi venea să plâng"

- În 1992, la revenirea din exil, Majestatea Sa Regele v-a ridicat în braţe în balconul Hotelului Continental. A fost prima oară când aflam cu toţii că Regele Mihai are un nepot - un băieţel de şapte ani, întâmpinat cu ovaţii de mulţimea adunată pe Calea Victoriei.

- Şi pentru mine rămâne cea mai impresionantă amintire a vieţii mele. Toţi cei din familie ştiau despre România din amintirile bunicului, dar când am venit, în sfârşit, în ţară toate poveştile lui au devenit realitate palpabilă. Sigur că nu înţelegeam atunci ce semnificaţie istorică are întoarcerea Re­gelui, însă m-a emoţionat să văd cum aproape un mi­lion de oameni veniseră să-l întâmpine. În seara de după ieşirea noastră la balcon, am făcut şi o mică boa­cănă, fiindcă eram extrem de agitat. N-am prea mân­cat la cină, m-am retras în cameră, fiindcă ar­deam de nerăbdare să aflu ce s-a întâmplat cu mulţi­mea. Am scos capul pe fereastră, mai rămăseseră doar câteva mii în jurul hotelului, şi am început să fac cu mâna. Oamenii s-au animat brusc, din ce în ce mai entuziaşti. Atunci mi-a venit ideea să iau bu­chetul de lalele din vaza de pe masă şi, căţărat pe per­vaz, să arunc mulţimii florile, una câte una. Bi­neînţeles că paza s-a alertat rapid şi în nici două minute, tatăl meu vitreg mi-a bătut la uşă.

- Cum era la vârsta aceea? Aveaţi ocazia des să fiţi în preajma bunicului?

- Petreceam în fiecare vară câte o lună sau o lună jumătate în Elveţia, la Versoix, doar cu bu­nicii, fără părinţi. Când eram acolo, tradiţia me­selor era res­pectată strict, la oră fixă ne adunam cu toţii. Pentru bunica era un bun prilej să ne înveţe ma­nierele, pentru bunicul era o ocazie ca, direct sau indirect, să aducă vorba de istoria României şi a familiei noas­tre. Însă bunicul nu era foarte vor­­băreţ. Dacă voiai să afli ceva, tre­buia să-i adre­sezi întrebări precise.

- Ce-i drept, aşa a rămas şi în memoria noastră: foarte tăcut şi foarte demn. Cum era însă ca bu­nic, între patru pereţi?

- Cald şi glumeţ. Era foarte ma­tinal, dimineţile era la treburile lui. În­să după amiaza îşi găsea timp pen­tru noi, îi plăcea să ne poves­teas­că despre avioane şi să ne arate maşi­nile. Mi-a plăcut la bu­nicul meu că a respectat întotdeauna omul din faţa lui. Trata cu aceeaşi politeţe pe toată lu­mea. Nu se lăsa impre­sio­nat de titluri şi de averi.

- Aş vrea să ne întoarcem puţin la primii dumneavoastră ani de viaţă. Ştim că aţi locuit în Anglia, acolo v-aţi şi născut?

- M-am născut, de fapt, la Ge­ne­va, pe 1 aprilie 1985, şi până la un an şi jumătate, am tot făcut naveta între Elveţia şi Su­dan, pentru că tatăl meu lucra pentru Naţiunile Unite şi pentru UNICEF. Apoi ne-am stabilit în nordul Angliei, în Durham, la Esh Winning, unde tata avea o casă, un fost conac, cam la cinci kilometri de un sătuc încon­jurat de păduri.

- Nu vă simţeaţi singur, aşa izolat?

- Uneori, da, dar aveam o bonă, Ursula, o fe­meie adorabilă, cu care mă distram gro­zav. Ursula mi-a povestit mai târziu cum a rămas fără glas când, în prima zi de lucru, tatăl meu a întrebat-o dacă ştie cine este în tabloul de pe perete. Nu ştia, aşa că a lămurit-o: "Este Re­gele României, iar soţia mea este fiica Regelui!". Era foarte mândru de Regele Mihai.

- L-aţi amintit la începutul discuţiei pe tatăl dumnea­voas­tră vitreg. Ce s-a întâmplat cu tatăl adevărat?

- Părinţii mei au divorţat când eu aveam cam cinci ani şi ma­ma s-a recăsătorit. Pe tatăl meu adevărat n-am apucat să-l cunosc prea bine. Lucra în afara ţării, îl vedeam de două, trei ori pe an, la sfârşit de săptămână. Când venea, făceam plimbări prin pădure, jucam fotbal împreună şi-mi spunea poveşti despre castele. Era ceva magic în prezenţa lui. Tata a murit când eu aveam 16 ani, în februarie 2002.

- V-a fost greu în momentul în care părinţii au divorţat ? Eraţi totuşi destul de mic.

- Un divorţ e cumplit pentru orice copil. Poate sora mea, Karina, care avea doar un an atunci, n-a simţit direct suferinţa. A fost greu, pentru că din momentul acela, l-am văzut pe tata din ce în ce mai rar. Sigur, l-am avut alături pe tatăl meu vitreg, care a dat dovadă de devotament, acceptându-ne şi pe noi alături de mama şi asumându-şi creşterea noas­tră. A fost un mare sprijin pentru noi, dar nu e totu­na cu un tată adevărat. Într-un fel, am învăţat să supravieţuiesc singur.

- V-a dat asta mai mult curaj, v-a făcut mai in­dependent?

- Când eram copil, eram mai aventuros şi nu îmi era teamă. Îi moştenesc pe tatăl şi pe bunicul meu. În copilărie, mama a fost ne­voită să cheme poliţia de mai multe ori, fiindcă plecam cu bi­cicleta de acasă şi uitam să mă mai întorc câte o zi în­treagă. Pe de altă parte, nici cu mama n-am pe­trecut foarte mult timp. Eram de multe ori singur, căci mama era foar­te ocupată cu munca ei. Ţin minte că cel mai mult îmi do­ream să dorm în camera ei, fi­ind­că de multe ori nu mă simţeam bine sin­gur, în casa în care lo­cu­iam. Am crescut învăţând să lupt cu sin­gurătatea şi cu fricile co­pi­lăriei, dar, într-adevăr, toate astea m-au făcut, în final, independent. Iar la 14 ani, m-am înscris la Shiplake College, o şcoală cu internat, aflată la 50 de km de Londra. A fost momentul în care am în­ţe­les că trebuie să îmi asum propria existenţă.

- Aţi fost obligat să vă maturizaţi rapid. Şi to­tuşi, dacă v-aţi putea reîntoarce în copilărie pen­tru o zi, ce v-ar plăcea să retrăiţi?

- Aş fi foarte fericit să mă plimb şi să stau de vor­bă cu tatăl meu. Mă gândesc foarte mult la el acum, îmi lipseşte. Dar mi-e la fel de dor şi de bu­nicii mei, de magia clipelor petrecute cu bunicul, de felul în care ştia să mă facă să vi­sez, rămânând totuşi cu picioarele pe pământ.

- Până la urmă, venirea dum­nea­voastră în România a fost o sur­priză pentru multă lume. De ce aţi părăsit Anglia?

- Încă de prin 2007 începusem să mă gândesc la poziţia pe care o are Familia Regală în Ro­mânia. Auzi­sem foarte multe lucruri contra­dic­to­rii de la mama mea, şi anume că, odată ce îţi asumi o viaţă publică, to­tul e controlat, de la ce mănânci, pâ­nă la cu cine te vezi. Mi s-a părut un pic exa­ge­rat şi, fiindcă ştiam că ma­ma nu avusese o ex­pe­rienţă directă, am decis să vin să stau de vorbă cu mătuşa şi cu unchiul meu şi să ajung la propriile-mi concluzii. În acelaşi an, în decembrie, bunicul a decis schimbarea normelor fundamentale ale fa­miliei şi m-a plasat al treilea în ordinea de suc­cesiune, iar după trei ani şi 4 luni, exact în ziua în care am îm­plinit 25 de ani, am primit titlul de Alteţă Regală şi lucrurile au devenit, brusc, foarte serioase. Însă în 2012, înainte de a mă stabili în România, am decis să plec într-o călătorie în stră­inătate, cu un rucsac în spate, fără să mă recu­noască nimeni. Era o pro­vocare pe care mi-o adre­sam mie însumi: să mă descurc în medii culturale diferite, cu puţini bani la mine. O experienţă pe care orice om ar trebui să o trăiască o dată în viaţă.

- Dar ce intenţii aveaţi când aţi hotărât să rămâneţi? Ce vă doreaţi de la România?

- Cel mai important pentru mine era să învăţ limba română şi să călătoresc, ca să îi pot înţelege pe români. Citisem şi mă documentasem, dar sim­ţeam că nu e de ajuns. România e o ţară mai com­pli­cată decât pare la prima vedere, care găzduieşte multe culturi. La momentul respectiv, nu ştiam exact ce voi face, dar voiam să-mi ofer sprijinul aces­tei ţări. Încetul cu încetul, m-am implicat ală­turi de Editura Curtea Veche într-un proiect dedicat încurajării lecturii. Am continuat apoi cu activităţi de protejare a mediului, dar mi-am păstrat interesele şi-n zona de inovaţie urbană, unde am militat pentru refacerea şi construirea traseelor de biciclete din Bucureşti.

- Nici Regele Mihai, nici Regina Ana, odată ajunşi în exil, nu s-au ferit de muncă. Noi am fi însă curioşi să aflăm ce munceaţi înainte să vă stabiliţi în România.

- La 19 ani am avut prima slujbă adevărată. Un prieten care avea o afacere cu pardoseli mi-a oferit un loc de muncă. Transportam mochete şi le montam în casele oamenilor. Era o muncă grea, dar mie îmi plac activităţile fizice, aşa că nu m-am des­curajat. Mai târziu, am lucrat şi pentru Tesco, un mare lanţ de supermarketuri. Am lucrat şi-n Kenya, în timpul expediţiei mele. Iar în Statele Uni­te, am lucrat la ferma mătuşii mele. Era pe­rioada recoltei, adunam fânul şi-l duceam în şo­proa­ne şi mă ocu­pam de întreţinerea cailor. Lu­cram de la 8 dimineaţa la 9 seara, dar nici nu simţeam când trecea timpul, caii sunt nişte animale minunate.

- Sunteţi totuşi membru al Familiei Regale. Nu vă deranja să aveţi slujbe atât de modeste?

- În Anglia, nu simţeam nevoia să vor­besc des­pre cine sunt, voiam să fiu ca toţi ceilalţi. Mi-am dorit să fiu, înainte de toate, om între oameni. Dacă ulte­rior au venit şi titlurile, asta nu a schimbat niciodată felul în care am ales să îi tratez pe cei din jur. Eu mun­ceam să-mi fi­nan­ţez expediţiile în stră­ină­tate, fiindcă eram foarte pa­sio­nat de că­lă­torii. Mai târziu, m-am înscris să studiez ma­na­gementul la Royal Holloway, o mică universitate la 50 de km de Londra. Dar am rămas un om practic, îmi place mai mult să fac lucruri concrete decât să teoretizez.

Dragoste în oglindă

- Anul trecut a fost un an im­portant pentru dumnea­voas­tră, v-aţi anunţat lo­god­na cu Alina Maria Binder.

- Pe Alina am cunoscut-o în 2014 şi destul de repede ne-am dat seama că avem mul­te lucruri în comun: că­lă­to­riile, viziu­nea asupra vieţii, maşinile, aviaţia. Cu­nos­­cusem pe cineva cu exact aceleaşi pasiuni ca şi mine! Câteodată, am chiar senzaţia că mă văd în oglindă, cu bunele şi cu relele mele. Relaţia noastră a început exact după ce mi s-a retras titlul de Prin­ci­pe. Alina a stat lângă mine în acele momente di­ficile şi asta a fost, fără să vrem, un mare test pentru relaţia noastră.

- Unde locuiţi acum?

- Locuim la Bucureşti. Tocmai ne-am mutat îna­poi în România, după ce un an de zile am locuit în stră­inătate. În septembrie 2015, mi s-a impus să pă­răsesc România, a fost decizia familiei. Într-un fel, a fost bine pentru mine, pentru că am avut linişte. A fost însă greu, pentru că abia o cunos­cu­sem pe Alina. Dar am decis atunci să nu fac un caz public din suferin­ţa mea.

- Anul 2015 a culminat cu eli­mi­narea dum­neavoastră oficială din linia succesorală. Poate ar fi mo­men­tul să lămurim şi pentru cititori ce s-a întâmplat, de fapt.

- Pentru mine, decizia rămâne şi astăzi învă­luită în ceaţă. Sunt confuz şi nelămurit, pentru că tot ce am aflat au fost zvonuri nejustificate.

- Unul dintre ele e chiar faptul că aţi fi tatăl unei fetiţe, Iris Anna, pe care aţi refuzat să o recunoaşteţi.

- Nu am refuzat niciodată să o recunosc, este doar o acuzaţie pe care am încercat de nenumărate ori să o lă­muresc, propunându-i fetei res­pec­tive să facem un test ADN de pater­nitate. Am invitat-o de trei ori la IML, la Bucureşti şi la Cluj, şi de fie­care dată m-a refuzat. Dacă va ac­cepta testul de paternitate, voi lua toa­te măsurile care se impun. Până atunci, pentru mine subiectul este în­chis. Cât despre restul, ce ştiţi dum­nea­voastră din presă ştiu şi eu, nu mi s-a spus nimic în plus. Un lucru e în­să sigur: nu mi s-a precizat niciodată motivul dez­moş­tenirii.

- După doi ani de pauză, aţi de­cis să reveniţi în România. De ce toc­mai acum?

- În iulie 2017, i-am cerut mâna Alinei şi de atunci toate eve­ni­men­tele s-au aliniat în fa­voarea întoar­cerii. Într-o zi, ne-am trezit şi ne-am spus unul altuia: "Aici nu suntem acasă. E tim­pul să ne întoarcem şi să fa­cem ceva pentru oameni. Viaţa noastră e în România!".

- În ultima vreme, pare că aţi ajuns la relaţii mult mai bu­ne cu familia, aţi participat îm­preună la parastasul Regelui. A contat şi asta?

- Nu, e o decizie pe care aş fi luat-o oricum. Relaţiile cu fami­lia sunt absolut la fel, nu s-a schim­bat nimic. Mi-am anunţat participarea şi mi s-a transmis că este un eveniment public. Aş vrea să se înţeleagă că nu sunt în România să fac concurenţă nimănui. Nu am niciun fel de aşteptări din partea familiei, eu şi Alina avem propriile noas­tre proiecte. Dar mi-ar plă­cea să comunicăm, mi-aş putea oferi sprijinul în diverse ac­ti­vităţi ale Casei Regale. Din punc­tul meu de vedere, sun­tem de aceeaşi parte a bari­ca­dei, suntem o fa­mi­lie şi aşa vom rămâne. Din păcate, când vorbesc de răceala asta, nu mă refer doar la cei din România. Şi familia din străi­nătate se poartă la fel.

- Am fost cu toţii foarte im­presionaţi de reacţia ma­mei dumneavoastră, care a ales să vă mustre public foar­te dur, când aţi insistat să vă vedeţi bunicul pe patul de moarte.

- Da...Mă bucur că am avut o viaţă mai in­de­pendentă şi mai detaşată, altfel aş fi fost dărâmat. Oricum, a fost un mo­ment foarte dureros pentru mi­ne. E trist că a trebuit să aflu aşa, din presă, fără un telefon înainte. Ar fi putut să-mi vorbească di­rect, ca o mamă, să-mi spună, even­tual, ce n-am fă­cut bine. Eu nu l-am mai văzut pe bunicul meu din septem­brie 2015, de la ziua Reginei. Nu ştiu dacă a fost de­cizia lui sau a altora, el va rămâne în sufletul meu. M-am hrănit su­fleteşte cu amintirea legăturii noastre cu totul speciale, ca să pot trece peste toate aceste întâmplări.

- Au trecut mai bine de cinci ani de când v-aţi stabilit prima oară în România. Aţi lăsat o viaţă tihnită în Anglia pentru o poziţie publică ce nu o dată a stârnit scandaluri. Nu vă pare rău de alegerea făcută?

- Nu-mi pare rău, am ajuns să cunosc o ţară foarte frumoasă, cu foarte mult potenţial. Când eram în facultate, colegii mă ironizau spunând că în Ro­mânia încă se călătoreşte cu căruţa trasă de mă­gari. De când m-am stabilit aici, mi-am luat revanşa, organizând mai multe tururi cu prieteni de-ai mei de peste tot din Europa, Australia şi America, cărora le-am arătat munţi, lacuri, cetăţi şi muzee. La final, toţi au zis: "Wow, România este un loc minunat!".

- Aţi pierdut însă libertatea de a face chiar tot ce vă doriţi. Nu era mai bun anonimatul?

- Într-un fel, sunt mai multe responsabilităţi aici. Am fost crescut ca un copil obişnuit şi nu mi-a fost uşor să mă adaptez în faţa atâtor reguli de protocol. Cât timp am stat la Palatul Elisabeta, mi se părea ex­traordinar că cineva îmi găteşte, fiindcă eu sunt un de­zastru în bucătărie. Dar mi-ar fi plăcut ca, din când în când, să-mi mai fac un sandviş şi singur, fără su­pra­vegherea nimănui, sau să conduc singur, nu să am şofer. Însă mi-am asumat, de când m-am întors, faptul că încep o viaţă cu totul nouă, într-o lume di­fe­rită.

- Am să mă întorc, în încheiere, la acel faimos an 1992. Există imagini în care se vede că, la ple­carea din România, aveaţi lacrimi în ochi.

- Ani la rând, de fiecare dată când plecam din România, îmi venea să plâng. Nu ştiu de ce, cred că la mijloc era acea încărcătură emoţio­na­lă puternică pe care o simţeam de fiecare dată. Trăiam România cu foarte mare inten­si­tate, chiar dacă nu înţelegeam totdeauna totul. Am spus-o şi o mai spun: în Anglia m-am sim­ţit mereu ca un străin. Pentru mine, acasă e Ro­mânia.

- Da, dar la urma urmei, aici, în România, sun­teţi un principe dezmoştenit. Mai puteţi avea ace­leaşi ambiţii şi acelaşi curaj fără titlul de Alteţă Regală?

- Ceea ce fac, fac pentru ţară şi pentru oamenii de aici, şi scopul rămâne acelaşi. Cred în România, ăsta e motivul pentru care mă implic în continuare, chiar dacă acum momentele de rătăcire sunt mai accentuate ca niciodată. Moştenirea morală de la bunicii mei mă motivează să duc mai departe valori în care poate mulţi oameni nu mai cred. Avem în ADN-ul nostru o tradiţie puternică, o istorie consis­tentă, înaintaşi curajoşi şi demni. Trebuie doar să ne amintim cine suntem. Ţara noastră are potenţial să fie un jucător mare şi important în Europa şi, într-o zi, i-ar putea aduce înapoi acasă pe toţi cei plecaţi în Occident. Aş vrea să cresc odată cu generaţia şi cu ţara mea şi să fac diferenţa cu ei, nu singur.

Foto: DAVID NIVIÈRE, AGERPRES, ARHIVA PRINCIPELUI NICOLAE