Prea mare, ca să scriu despre ea. Mi-aduc aminte de vorbele unui prieten care spunea că rugăciunea şi dragostea trebuie să rămână nişte lucruri de taină ale fiecăruia, că despre ele... nu se vorbeşte. Vorbele nu fac decât să risipească mirajul acela unic, ţesut din iubire.
Pot să vă spun doar că povestea aceasta va sta mereu sub semnul magic al unei nopţi în care, mergând pe jos spre un sat din vârful muntelui, am întâlnit o nuntă, o nuntă ciudată şi misterioasă, o nuntă a licuricilor. Dealuri întregi erau pline cu sute şi mii de luminiţe care pâlpâiau sincopat în noaptea caldă de vară, chemându-se unele pe altele, prin cine ştie ce semne stranii. Ghicindu-se şi alegându-se, ca-ntr-un dans pentru iniţiaţi, după legi misterioase. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Dealurile parcă luaseră foc şi ne-am oprit tăcuţi, muţi de uimire, ţinându-ne de mână sub cerul în care alte lumini le răspundeau celor de jos, coborând ca un văl peste noi. Aşa a început prima mea dragoste.
E grea povara mărturisirilor, de aceea voi povesti altceva, o întâmplare petrecută demult, în copilărie, un soi de presimţire mătăsoasă şi diafană a ceea ce avea să însemne iubirea de mai târziu...
Aveam doar câţiva ani, dar îmi amintesc şi acum, cu precizie, graba cu care-mi legam funda albastră în păr, atunci când auzeam dimineaţa clopoţelul pe care-l purta ţapul Vilmoş, anunţând că, în curând, Feri căprarul avea să treacă cu turma lui pe uliţa noastră. Doamne, ce-mi plăcea Feri! Era liber, făcea toată ziua ce voia, nu se ducea la şcoală, iar în ochii lui cenuşii, care n-aveau astâmpăr, vedeam obrăznicie şi indiferenţă faţă de toţi. Nu ştiu cât a fost Feri de impresionat de funda mea albastră şi de şorţul cu fodore pe care mi-l puneam în mare viteză când fugeam spre poartă, ca să-l pândesc printre scândurile gardului, şi să-l văd cum face şmecherii cu toiagul cu care-şi aduna caprele. Ştiu însă că totul s-a terminat în dimineaţa când Feri, în semn de omagiu, a vrut să stea în cap, în dreptul gardului prin care-l priveam. Iar ţapul Vilmoş, sătul de maimuţărelile lui, l-a trântit în noroi. De atunci înainte, ca să-şi ducă la pădure ţapii şi caprele, Feri ocolea pe alte uliţe. Nu l-am mai văzut niciodată şi, uite aşa, s-a încheiat prima idilă a copilăriei, trăită pe după gard. La multă vreme după aceea, când devenisem deja elevă la o şcoală de la oraş, într-o vacanţă de vară, am auzit iar trecând pe uliţă caprele. În fruntea lor era tot ţapul Vilmoş, bătrân de-acuma, şi în urmă, un ţânc spălăcit, care n-avea nimic din Feri cel mândru şi ţanţoş.
Revenind, vă pot spune doar că Dumnezeu mi-a dăruit bucuria unei prime iubiri libere, neţărmurite şi nepăsătoare faţă de cele lumeşti. Că tot El i-a dat o altă dimensiune, mai grea, dar mult mai profundă, atunci când a crezut că e timpul să-l ia de lângă mine pe omul cel drag. Acum, la mulţi ani de atunci, nu vreau să vă mai spun altceva decât că despre o mare iubire nu se poate vorbi decât... tăcând.
Iar amintirile unei asemenea mari iubiri, dacă ai avut norocul s-o trăieşti, luminează peste ani, întocmai ca licuricii aceia de demult, adunaţi cu mare grijă în căuşul palmelor, lumini însufleţite, cu care am fost eu încununată atunci, în noaptea aceea magică, precum o regină.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
