Prea mare, ca să scriu despre ea. Mi-aduc aminte de vorbele unui prieten care spunea că rugăciunea și dragostea trebuie să rămână niște lucruri de taină ale fiecăruia, că despre ele... nu se vorbește. Vorbele nu fac decât să risipească mirajul acela unic, țesut din iubire.
Pot să vă spun doar că povestea aceasta va sta mereu sub semnul magic al unei nopți în care, mergând pe jos spre un sat din vârful muntelui, am întâlnit o nuntă, o nuntă ciudată și misterioasă, o nuntă a licuricilor. Dealuri întregi erau pline cu sute și mii de luminițe care pâlpâiau sincopat în noaptea caldă de vară, chemându-se unele pe altele, prin cine știe ce semne stranii. Ghicindu-se și alegându-se, ca-ntr-un dans pentru inițiați, după legi misterioase. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Dealurile parcă luaseră foc și ne-am oprit tăcuți, muți de uimire, ținându-ne de mână sub cerul în care alte lumini le răspundeau celor de jos, coborând ca un văl peste noi. Așa a început prima mea dragoste.
E grea povara mărturisirilor, de aceea voi povesti altceva, o întâmplare petrecută demult, în copilărie, un soi de presimțire mătăsoasă și diafană a ceea ce avea să însemne iubirea de mai târziu...
Aveam doar câțiva ani, dar îmi amintesc și acum, cu precizie, graba cu care-mi legam funda albastră în păr, atunci când auzeam dimineața clopoțelul pe care-l purta țapul Vilmoș, anunțând că, în curând, Feri căprarul avea să treacă cu turma lui pe ulița noastră. Doamne, ce-mi plăcea Feri! Era liber, făcea toată ziua ce voia, nu se ducea la școală, iar în ochii lui cenușii, care n-aveau astâmpăr, vedeam obrăznicie și indiferență față de toți. Nu știu cât a fost Feri de impresionat de funda mea albastră și de șorțul cu fodore pe care mi-l puneam în mare viteză când fugeam spre poartă, ca să-l pândesc printre scândurile gardului, și să-l văd cum face șmecherii cu toiagul cu care-și aduna caprele. Știu însă că totul s-a terminat în dimineața când Feri, în semn de omagiu, a vrut să stea în cap, în dreptul gardului prin care-l priveam. Iar țapul Vilmoș, sătul de maimuțărelile lui, l-a trântit în noroi. De atunci înainte, ca să-și ducă la pădure țapii și caprele, Feri ocolea pe alte ulițe. Nu l-am mai văzut niciodată și, uite așa, s-a încheiat prima idilă a copilăriei, trăită pe după gard. La multă vreme după aceea, când devenisem deja elevă la o școală de la oraș, într-o vacanță de vară, am auzit iar trecând pe uliță caprele. În fruntea lor era tot țapul Vilmoș, bătrân de-acuma, și în urmă, un țânc spălăcit, care n-avea nimic din Feri cel mândru și țanțoș.
Revenind, vă pot spune doar că Dumnezeu mi-a dăruit bucuria unei prime iubiri libere, nețărmurite și nepăsătoare față de cele lumești. Că tot El i-a dat o altă dimensiune, mai grea, dar mult mai profundă, atunci când a crezut că e timpul să-l ia de lângă mine pe omul cel drag. Acum, la mulți ani de atunci, nu vreau să vă mai spun altceva decât că despre o mare iubire nu se poate vorbi decât... tăcând.
Iar amintirile unei asemenea mari iubiri, dacă ai avut norocul s-o trăiești, luminează peste ani, întocmai ca licuricii aceia de demult, adunați cu mare grijă în căușul palmelor, lumini însuflețite, cu care am fost eu încununată atunci, în noaptea aceea magică, precum o regină.