Poveştile Marii Uniri - RODICA şi FLAVIA COPOSU: "Cu oamenii de azi, Unirea nu s-ar mai putea face"

- La nouăzeci de ani, surorile "Seniorului" Corneliu Coposu au amintiri de-o vârstă cu secolul. Printre ele, perioada înălţătoare a Marii Uniri, suferinţa ocupării ungureşti a Ardealului şi, mai ales, iadul regimului comunist, care s-a închis ca o carapace de fier peste istoria ţării şi a familiei lor. Documente ale unei istorii nescrise -

"Măria Sa" străbunicul Găvrilă din Bobota

- Suntem în casa din Bucureşti în care aţi locuit împreună cu fratele dumneavoastră, Cor­ne­liu Coposu. Originile familiei din care vă tra­geţi se află însă în Ardealul de Nord. În ce împre­jurări aţi ajuns aici?

Flavia Coposu: - Neamul Copoşilor se trage dintr-o familie veche, de preoţi greco-catolici, din satul Bobota, judeţul Sălaj. Tata, Valentin Coposu, doctor în teologie, specialist în limba aramaică, arhidiacon şi protopop, a fost a treia generaţie de preoţi din familie în satul Bobota. Primul a fost Găvrilă Vaida, străbunicul nos­tru, care se trăgea din localitatea Cetatea de Baltă, de lângă Alba Iulia. O ramură a familiei lui a luat calea politică şi l-a dat pe Alexandru Vaida-Voevod, fruntaşul Partidului Naţional. Prin secolul al XV-lea, familia străbunicului a primit titlul nobiliar "de Glod", ceea ce le-a permis mai târziu celor mai înzestraţi din neam să facă studii universitare. Se ştie că în Transilvania acelor ani, românii de rând nu aveau drepturi şi şcoli. Străbunicul nostru a fost preot în Bobota, pe la 1840-1850. A găsit o comună foarte puternică. Bobotenii erau oameni greu de stăpânit, pentru că n-au fost niciodată şerbi, au fost liberi, şi asta le dădea o oarecare demnitate. Erau nealcoşi, oameni mândri, cu mers apăsat. Erau toţi înalţi, să­nătoşi, zdraveni, majoritatea munceau la mina de cărbuni, administrată de austrieci. Ad­minis­traţia de la Viena s-a purtat bine cu ei, lucrau numai în două schimburi, aveau cabinet me­dical, baie comunală, lucruri destul de avan­sate pentru acea vreme.Directorul minei, König îl chema, venea des în vizită în familia noastră, şi după discuţii avute cu străbunicul, a fost de acord să le dea şi sătenilor curent electric de la dinamul minei. Numai că, oricât s-a ţinut bu­nul de capul lor, oferindu-le gratis lemnul de stâlpi din pădurea bisericii, şi oricât îi sfătuia primarul, oamenii au fost îndărătnici. "Domnule protopop, a zis un fruntaş de-al lor, apoi noi ne-am gândit că nu ne trebă viloni (curent electric), că doară nici bă­trânii noştri n-o avut!". Săracul străbunicul Găvrilă Vaida a avut o misiune tare grea acolo. Popa Tanda o fost nimic pe lângă el. Dar cu răbdare şi cu înţelepciune, prin exemplul propriu de bun gos­podar, a învins până la urmă cerbicia bobo­tenilor. Şi-a folosit toată averea în Bobota pentru a face biserica mare, care are 800 de locuri în bănci. A construit casa parohială cu cinci camere şi terasă mare, închisă, a construit şcoala cu o cancelarie şi două clase, din banii lui a plătit salariul învă­ţă­torului şi i-a ajutat pe oamenii care aveau casele în zona inundabilă a satului să-şi mute gospodăriile pe dealuri. În arhiva familiei s-a păstrat un contract între Tata Mare (aşa îi spuneam străbunicului) şi un învăţător, care urma să primească pentru slujba lui "2 perechi boconci, 1 pereche ţipeici (pantofi), 1 rând de haine de postav, 1 rând de haine de ţaic (pânză), o odaie de locuit, o masă de amiază şi de seară, 1 lacreu (palton) blănit cu lup, 100 de gal­beni." În ultimii lui ani, era ca un patriarh. Era foar­te înalt, peste 1,80 m (Corneliu cu el semăna), slab, cu o barbă mare, albă. Era extrem de modest. Autoritatea în sat i-a crescut odată cu anii, aşa că oa­menii au ajuns să i se adreseze cu "Mult ono­ratul", "Domnul Mare" şi uneori, chiar "Măria sa". Cei care l-au cunoscut povesteau că trăia ca un ascet, cu puţine pretenţii gastronomice, dar cu o mare pasiune pentru cafea. Avea un întreg ritual. Exista în casă un fel de tigaie cu capac, care avea un mâner ce se învârtea în cerc. În această tigaie, ce avea patru picioare de metal, Tata Mare punea mai multe sorturi de cafea, o aşeza apoi pe o cutie cu jăratec şi o prăjea, după care o măcina tot el şi o prepara într-un filtru spe­cial din porţe­lan al­bas­tru. Ceremonialul pre­pa­rării faimosului "Şvarţ" s-a păstrat în familia noastră până la plecarea în pribegie, după cedarea Ardealului.

"Vai de casa în care nimeni nu deschide uşa!"

- Cum a apărut numele de Coposu printre urmaşii străbunicului Vaida?

- Străbunicul a avut o fată, Cornelia, care este bunica noastră. Cornelia s-a căsătorit la şaispre­zece ani cu un preot greco-catolic din Surduc, Iulian Ancean, şi au avut trei copii: Simion, Valer şi Aurelia, mama noastră. Din nefericire, bunicul a murit la 32 de ani, în­tr-un accident cu trăsura, şi străbunicul a luat-o pe bunica înapoi, la Bo­bota, în casa parohială, care devenise ca o arcă în care se adăposteau mulţi ajunşi la necazuri. La 16 ani, mama s-a măritat cu preotul Valentin Coposu, la rândul lui fiu de preot, care după că­sătorie a slujit tot în Bobota. Tot timpul casa noas­tră a fost plină, ca o Arcă a lui Noe. Familia noastră a fost întotdeauna mare şi multă, şi grijile şi năcazurile, la fel. Dar am fost educaţi să ajutăm pe oricine are nevoie de sprijin, să nu întoarcem spa­tele nimănui, să trăim în armonie cu nea­murile. "Sărbă­toarea trebuie cinstită cu rugă­ciune şi fapte bune şi nu în singurătate, ci cu lu­me multă", "Vai de casa în care nimeni nu des­chide uşa!", astea sunt vorbe rămase moştenire de la străbunicul. Noi aşa am trăit totdeauna şi de-aceea ne vine acum aşa de greu, când am rămas numai noi două, eu şi Rodica, sora mai mică.

- Cum era viaţa acum aproape un secol, în familia unui preot român din Ardeal?

Flavia Coposu: - Noi am fost şase fraţi: Cor­nelia, Corneliu, Flaviu (singurul care a avut ochi albaştri şi semăna cu străbunicul, a murit la câteva luni, de gripă spaniolă) Doina, Flavia şi Rodica. Primii ani i-am petrecut în curtea şi gospodăria casei parohiale din Bobota, unde, după moartea lui Tata Mare, a fost preot şi tatăl nostru. Un rai a fost acolo, un rai din care nu am mai găsit nimic când ne-am întors, după cincizeci de ani de la momen­tul în care am fost siliţi să-l părăsim. Îmi amintesc cât farmec aveau sărbătorile Crăciunului şi ce bucu­­rie era pe noi când veneau fraţii mai mari, Cor­­ne­lia şi Corneliu, în vacanţă de la şcoală, de la Blaj. Vacanţele erau fabuloase, lângă mama, mătu­şile şi bunicile care pregăteau bunătăţuri pentru noi.
Rodica Coposu: Eu nu pot să uit Ajunul cu rân­durile de colindători veniţi în grupuri, pe vârste. În­cepeau copiii mici, apoi veneau şcolarii, orga­nizaţi de învăţător, apoi tinerii neînsuraţi. Pe la unsprezece şi jumătate se auzeau clopotele şi toată lumea mergea la biserică, la slujba de la mie­zul nopţii. În ziua de Ajun, veneau cu trăsura la noi, la masă, fraţii mamei, împreună cu familiile lor, cu toţi verii noştri. Era plină casa de bucurie şi voie bună. Au fost vremuri de belşug şi de viaţă tră­ită cu rânduială şi bucurie. Când am ple­cat de-acolo, la cedarea Ardealului, n-am avut vreme să-mi iau decât rucsăcelul de ex­cursie, în care mi-am pus vioara şi păpuşa. Atât.

Ceasul Marii Unirii şi panglica tricoloră

- Familia tatălui dvs., Va­len­tin Co­posu, a fost prinsă, şi ea, în iureşul eve­nimentelor politice ale timpului?

Flavia Coposu: Bunicul dinspre tată se numea Grigore Coposu, şi era prieten bun de familie şi de vecinătate cu Gheor­ghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Na­ţional Român din Transilvania. La alege­rile din 1906, care s-au desfăşurat cu multă vio­len­ţă, atât candidatul Partidului Naţional Ro­mân din Transilvana, cât şi bunicul, Gri­gore Coposu, au fost bătuţi straşnic de către un­guri. În Primul Război Mondial, tata a fost pe front, până în Galiţia, iar la 1 De­cembrie 1918, a reprezentat cercul Şim­leul Silvaniei la Marea Adunare de la Alba Iulia, unde s-a făcut Unirea cea Mare.

- Ce v-a povestit despre ceea ce s-a în­tâm­plat la Alba Iulia, despre cum s-a în­făptuit Unirea?

Flavia Coposu: Tata nu credea că ro­mânii au mai trăit vreodată atât de puternic sentimentul frăţiei, al dragostei de ţară, ca aco­lo, la Alba Iulia. Sute de participanţi aveau toţi un singur gând: Unirea tuturor ro­mânilor. S-a cântat "Deşteaptă-te ro­mâ­ne!" şi "Pe-al nostru steag e scris Uni­re". Declaraţia Unirii a fost citită pe Platoul Romanilor, în acelaşi timp, de către şapte persoane: episcopul Iuliu Hossu, Iuliu Ma­niu, Vasile Goldiş, Miron Cristea, Ale­xan­dru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr şi Gheorge Pop de Băseşti, ca să poată fi auzită de toţi cei prezenţi. Asta am aflat-o de la generalul Barbu, care în 1918 a fost căpitan în armată şi trimis la Alba Iulia să păstreze ordinea. L-am întâlnit odată în Valea Călmăţuiului, când eram în vizită la fratele meu, aflat acolo cu domiciliu obligatoriu. "No, staţi numa' să vă spun cum o fost", mi-a zis el. "Pe vre­mea aia, nu erau megafoane, ca acuma, şi atunci, unioniştii s-au hotărât să se adune şapte dintre ei care să citească Declaraţia Unirii în acelaşi timp, în diferite locuri ale Adunării, ca să poată auzi toată lumea. Când a venit momentul Unirii, cu ceasurile în mână au citit toţi în acelaşi timp." Din păcate, a doua zi au început persecuţiile şi vână­toarea celor care au fost la Alba Iulia. Tata a fost arestat, dus pe jos, din post în post, împreună cu alţii, unde erau aşteptaţi de echipe de bătăuşi unguri, care-i înjurau, îi scuipau şi-i huiduiau, stri­gân­du-le "Budos olah!", adică "Valahi puturoşi!". Au fost închişi la Budapesta, cu regim de deţinuţi politici. Mama, împreună cu Cornel, fratele nostru, care avea numai patru ani, i-a vizitat pe tata şi pe unchiul Valer, fratele ei, la închisoare. În dimineaţa de Paşte a anului 1919, a ajuns în sfârşit în satul nostru armata română, care înainta în Transilvania, ca să preia administraţia de la unguri. Oamenii din sat i-au che­mat pe soldaţi la masa cu ouă roşii, miel şi cozonac. În casa noas­tră au venit generalul Moşoiu şi alţi ofiţeri, care au fost impresionaţi de faptul că mama şi bunica au pus câte o panglică tricoloră (ţinută ascunsă, cu mare teamă de a nu fi găsită la per­che­zi­ţiile care s-au făcut în casă du­pă arestarea tatii), în dreptul fie­cărui şer­vet de pe masa festivă. Ge­ne­ralul Mo­şoiu a promis că, ajuns la Bu­dapesta, se va interesa de soarta ares­taţilor români, ceea ce a şi făcut, şi la scurt timp după asta, tata s-a întors acasă. Acum, că tot aniversăm anul aces­ta o sută de ani de la Unire, eu cred că ar trebui acţionat mai ferm, pen­tru ca tinerii să cunoască istoria. Nu se face ni­mic! Vax albina! La ora asta, provinciile româneşti sunt mai dezbinate decât acum o sută de ani, cu dife­renţe şi mai mari între ele decât atunci. Nu mai exis­tă pa­trio­tismul de atunci, spiritul de frăţie, determinarea de a te sacrifica pentru o cauză no­bilă. Cu oamenii de acum, Unirea nu s-ar mai pu­tea face.

Cedarea Ardealului - plecarea din raiul copilăriei

- Familia dvs. a fost greu încercată şi într-un alt moment crucial al istoriei noastre: cedarea Ardealului de Nord, Ungariei, în 1940. Ce amintiri aveţi de atunci?

Flavia Coposu: A trebuit să plecăm în două ore, fără să putem lua mare lucru cu noi. Aveam 15 ani atunci. În timpul tratativelor de la Turnu-Severin, întâmplarea a făcut ca dl. Iuliu Maniu să se întâlnească cu ambasadorul nostru la Budapesta, pe care-l ştia bine. Acesta i-a spus că ungurii au pus mâna pe lista tuturor românilor care au semnat actul Unirii de la Alba Iulia, printre care era şi tata, ca reprezentant al Comitetului Silvaniei. Ambasa­dorul i-a mai spus lui Maniu că ungurii îi vor căsăpi pe toţi aceştia, pentru că au adresele lor. Domnul Maniu a avut presimţirea că ungurii nu vor respecta termenul în care trebuiau să intre în ţa­ră, ca să preia administraţia locală, şi de aceea a luat mă­suri imediat. Îmi amintesc că în data de 5 sep­tembrie 1940, a intrat pe poartă un autobuz din care a coborât fratele nostru, Corneliu. Palid şi grăbit, i-a spus mamei să ia actele, bijuteriile, banii şi câte o haină mai groasă pentru fiecare, să ne urcăm în maşină ca să ajungem la Cluj pe lumină, pentru că drumurile erau nesigure. Am plecat aşadar în fugă, fără să putem lua cu noi mare lucru. Ţin minte gestul doamnei Samuel, care avea cel mai mare magazin din sat şi care, plân­gând, i-a dat mamei un coş cu pâine şi unt, ca să avem merinde de drum. Mai ţin minte şi dru­mul care trecea pe lângă livezi, unde sătenii erau la lucru. Femeile erau despletite şi plân­geau, bărbaţii neraşi, ca în semn de mare doliu. Ofereau celor care se retrăgeau fructe culese şi ne întrebau: "Pe noi cui ne lăsaţi?". Pe mar­ginea drumului treceau soldaţii şi ofiţerii ro­mâni cu capetele plecate, cu steagurile înfă­şurate în tocuri de piele, o armată umilită, silită să părăsească pământul ţării fără luptă, să-l ce­deze duşmanilor. Aveam impresia că suntem ca într-un alai de înmormântare, atâta tristeţe plutea peste noi. Asistam la înmormântarea copilăriei şi a bucuriei noastre. Aşa am ajuns apoi la Coşlariu, un sat cuprins între cele două Târnave şi Mureş, unde tata a fost numit preot paroh. Am început viaţa de la zero, pornind de la lucrurile de strictă necesitate. Tata, harnic cum îl ştiam, s-a apucat imediat de mobili­zarea oa­menilor din sat, pentru reconstrucţia bise­ri­cii, dar, din păcate, după numai zece luni de la ve­nirea acolo, a murit în urma unui atac ce­re­bral. Mama a rămas stâlpul familiei, îndu­rându-şi destinul fără revolte şi fără reproşuri, ca un adevărat creştin. Viaţa i-a fost plină de încer­cări: orfană de la şapte ani, s-a căsătorit de tâ­nă­ră, a pierdut un copil, a făcut nenu­mă­rate dru­­muri la închisorile ungureşti, pentru a-şi vizita so­ţul şi fratele, arestaţi pentru că au semnat Unirea. A tră­it cedarea Ardealului, refugiul, a lăsat în urmă toa­­tă ave­rea, tot ce adunaseră generaţiile de înain­taşi. Vă­duvia, sărăcia din vremea războiului, mun­ci­le bru­te şi grele pe care a trebuit să le facă pentru a-i în­treţine pe copiii minori, rămaşi în grija ei, apoi co­mu­nismul şi arestarea fratelui nostru, despre care nu a ştiut ni­mic mulţi ani, pe toate le-a îndurat ca o sfân­tă. Nimic din toate acestea nu i-au clintit cre­din­ţa în Dum­ne­zeu. După moartea tatei, fratele Cor­neliu şi-a asumat rolul de cap al familiei. Aşa am ajuns la Bucureşti.

Domnul Iuliu Maniu
"Avea ochii albaştri, albaştri"

- Să nu părăsim Ardealul, înainte de a vorbi şi despre Iuliu Maniu, faţă de care Corneliu Coposu a avut un adevărat cult.

Flavia Coposu: Noi, cu Iuliu Maniu, am fost ru­de prin alianţă, o nepoată a străbunicului Vaida s-a mă­­ritat cu un Bărnuţiu, bunicul matern al lui Iuliu Ma­­niu. Dar apropierea s-a produs şi prin faptul că Bă­dăcinul era doar la vreo cincisprezece kilometri de Bobota. Ne vizitam la sărbători şi la anumite evenimente, ne-am jucat de multe ori în parcul care în­conjura casa Ma­niu. Noi copiii, fiind mulţi, pri­meam re­co­mandări severe îna­inte de a ajunge aco­lo: să nu vorbeşti ne­întrebat, să nu te ser­veşti sin­gur, să mul­ţumeşti pentru ce ţi se oferă, altfel, cu al­te ocazii eram con­sem­naţi la domiciliu. Ţin minte că domnul Maniu ve­nea des în ca­mera în care era or­ga­ni­zată masa pen­tru noi, copiii, şi ne povestea multe în­tâm­plări in­te­re­sante din viaţa lui. Odată ne-a făcut onoarea să ne lase să-i vedem ca­mera de lucru, ca­re era situată într-un fel de foişor. M-a im­pre­sionat faptul că era foarte simplă, ca a unui călugăr, avea doar un birou de lemn, un scaun şi pereţii plini de cărţi.
Rodica Coposu: Eu l-am văzut de puţine ori la Bădă­cin. Îl ţin minte mai bine de la Bucureşti, când venea duminica la noi, ca să mănânce supă de găină cu tăiţei, care-i plăcea tare mult. Nu era un om rigid. Avea o pri­vire de oţel, pătrun­zătoare, dar care emana căldură. Era un înţelept care ştia să vor­beas­că cu oricine şi despre orice, cu fiecare pe măsura înţelegerii lui.
Flavia Coposu: Maniu avea nişte ochi albaştri, albaştri, te paraliza când se uita la tine, parcă-ţi pătrundea până în tainele sufletului. Simţeai că nu poţi să-l minţi sau să-i ascunzi vreun adevăr. Sen­zaţia asta de furnică în faţa cuiva am mai avut-o doar în prezenţa Regelui Mihai şi a Papei Ioan Paul al II-lea. Nu era exuberant, era sobru, impunea, ce spunea ţineai minte multă vreme. Mai am o amin­tire cu Iuliu Maniu, după ce am intrat la facultate, la Bucureşti. Poate puţini ştiu, dar în Ar­deal, noi, fetele, îi salu­tam şi pe bărbaţi, pe domnii mai în vârstă, cu "Sărut mâna". Era o formă de respect care se mai păstrează izo­lat şi azi, între rudenii. Când eram ele­vă, îna­inte de cedarea Ardealului, când mer­­geam la Bădăcin, îl salutam pe Iu­liu Maniu cu "Sărut mâna!" După ce am intrat la Facultate, m-am dus cu o verişoară de-a mea la el, la birou, pe stra­da Sfinţilor, ca să-i spun de reuşită, cu speranţa că poate ne va cadorisi cu ceva. Secretara lui, doam­na Clara Ro­manos, ne ştia şi ne-a anunţat imediat: "Poftiţi dragelor!", a zis domnul Ma­niu, şi ne-a făcut semn să luăm loc. Eu, ţâfnoasă, i-am spus: "Domnule preşe­dinte, am venit să vă spun că sunt stu­dentă la ASE!", "Până acuma mi-ai zis tu "Sărut mâna!", a spus el încântat, de-acuma eşti domnişoară, studentă, aşa că îţi sărut eu ţie mâna!", ceea ce a şi făcut. Vă daţi seama cât de mândră am putut să fiu. Bineînţeles că ne-am pomenit şi eu, şi verişoara mea, care-i era lui nepoată directă, fiind din familia Bărnuţiu, cu bomboane şi cu câte un plic cu bănuţi. Ba mai mult, a chemat şi taxiul, ca să ne ducă acasă.

- Despre apropierea dintre Iuliu Ma­niu şi fratele dvs., Corneliu, care i-a fost se­cre­tar politic, ştiţi ceva?

Flavia Coposu: Chiar dacă eram cu zece ani mai mică decât fra­­tele meu, ţin minte că atunci când venea acasă de la Blaj, în va­canţe, mergea a­proape zilnic la Bă­dăcin, la Iuliu Maniu. Era de-a dreptul cucerit de domnul Maniu şi pot spune că, după tata, Maniu a fost exemplul şi mo­de­lul pe care l-a ur­mat şi l-a iubit cel mai mult. În bi­blioteca lui şi-a gă­sit cele mai pline momente de stu­diu. Sub atenta şi riguroasa lui în­dru­mare, fratele meu a început să citească multe din cărţile bibliotecii adăpostite la Bă­dă­cin şi a început să studieze în­sem­nările străbu­ni­cu­lui nostru, cu do­rinţa de a alcătui o mo­nografie le­gată de lupta să­lă­jenilor pentru li­bertate. După ce­darea Ardealului, fratele meu nu s-a mai despărţit de Iuliu Maniu, până când au fost ares­taţi, la interval de câteva ore unul de altul, în urma îns­cenării de la Tă­mă­dău. N-au fost îm­preună atunci. Fratele meu fusese ple­cat în ţară, pentru pregătirea unor ale­geri în partid sau pen­tru vreun con­gres, nu mai ştiu si­gur. A venit în noaptea aceea cu trenul, s-a dus direct la sediul partidului şi l-au arestat.

Seniorul
"Dacă n-aş fi fost credincios, n-aş fi îndurat tortura"

- Corneliu Coposu, fratele dvs. a făcut şapte­sprezece ani de închisoare, mulţi dintre ei în izo­lare totală, şi doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Cum aţi depăşit această situaţie?

Flavia Coposu: Am suferit mult şi noi. Surorile mai mari au fost date afară de la serviciu, noi, cele mai mici, urmărite şi chemate să dăm declaraţii, eli­minate de la facultăţi. Ce să mai vorbim? Am su­ferit toţi. Îmi amintesc că a venit într-o zi un om la noi, care ne-a adus un bilet de la Cornel. I-am re­cunoscut scrisul imediat. "Dragele mele, scria, nu ştiu care mai trăiţi, eu am fost eliberat, sunt cu do­mi­ciliu obligatoriu, am o stare de sănătate precară şi, dacă puteţi, ajutaţi-mă." Ne-am pus toate pe plâns, în frunte cu mama, care mai trăia încă. Am cerut bani împrumut şi a doua zi, mama şi sora mai mare, Doina, s-au dus la el, în Bărăgan, pe Valea Căl­măţuiului. Când l-a văzut cum arată, mama nu s-a mai întors la Bucureşti. A rămas acolo şi a început lupta pentru sănătatea lui. A durat doi ani. Era un spectru de om, o arătare, i se cunoşteau toate oasele, avea încheieturile inflamate de la înfo­me­tare. De-abia stătea în picioare, nu mai putea să vor­bească. El a fost un om înalt, avusese 120 de kg înainte de închisoare. La ieşire, de-abia cântărea 50. Din acel moment, săptămânal, cât a stat el acolo, ne-am dus cu rândul, cu alimente şi cu câte două damigene cu apă de băut. Nu aveau apă bună acolo. Nu se pot descrie suferinţele lui din închisoare, cele din domiciliul forţat, cele de după eliberare, când era mereu luat la securitate şi interogat, poate şi bătut. Nu mai vorbesc de cele îndurate după aşa-zisa revoluţie. Cât a fost de umilit şi de batjocorit, câte i s-au pus în vină! Tare mare nevoie avem de istorici tineri, curaţi, care să scrie adevărata istorie a acestei ţări. Şi mai avem nevoie de credinţă. Cornel mi-a spus odată: "Dacă eu n-aş fi fost credincios, nu mă mai întorceam atât de sănătos moral din închisoare. Dacă n-aş fi avut credinţă, n-aş fi suportat tortura." Eu, trebuie să recunosc că nu am fost la înălţimea chemării lui, pentru că tot timpul eram revoltată de ceea ce i se întâmpla, de felul în care se minţea despre el. Şi asta, până când m-a potolit într-o zi: "Mă uit la tine şi mă întreb cu cine semeni, dragă, de eşti aşa afurisită, că tot neamul nostru a fost cumsecade". M-am ruşinat tare atunci. "Astea se vor dilua, cum trec toate relele, şi adevărul va ieşi la suprafaţă", a zis. "O să fie prea târziu", i-am spus."Pentru mine, nu!", a zis el. "Dumnezeu m-a învrednicit să trăiesc şi să-mi dau seama că tot ce-am crezut că este bine şi adevărat aşa a fost. Eu n-am nevoie de recu­noş­tinţa unuia sau altuia. Tu crezi că cei care mă bla­mează ştiu ce fac? Habar n-au! Nu ştiu, sunt min­ţiţi. Este o mafie diabolică care ne conduce. Amă­râta asta de ţară necultivată este uşor de manipulat şi să sperăm că va fi la fel de uşor de întors la calea cea dreaptă!". M-a impresionat până la lacrimi această lecţie de demnitate şi morală, de crez în adevărul triumfător, în cinste şi onoare. A fost un suflet ales, de o rară nobleţe a spiritului. "Nu se poa­te, zicea el, să ne apărăm drepturile, tot văi­că­­rindu-ne. Trebuie să slujim cu fermitate adevărul şi să stăm drepţi în faţa lui!".

Fotografii din arhiva Flavia şi Rodica Coposu