Eram tânără și nu cunoșteam dureroasele ei traiectorii. A trecut ceva până să-nțeleg că soarele nu poate intra pe ferestre cu obloanele trase. Că iubirea în sine nu poate nici să facă bine, nici să vindece pe cineva care nu știe sau nu vrea s-o primească. Și am crezut, de fiecare dată, că vina e a mea, că n-am știut să dau suficient sau nu cum ar fi trebuit, că nu merit să fiu iubită sau măcar respectată, pentru curajul de a-mi afirma sentimentele. Mi-am reproșat că nu știu să fiu femeie, că prea-mi pun sufletu-n palme și ies, așa, de nebună, în calea celor care nu mă văd. Mi s-a "recomandat" diplomație, joc și strategie... N-am vrut să-nvăț lecția asta. Am ales sinceritatea până la capăt, chiar și atunci când am știut că e o rană pe care singură mi-o fac și-n care tot singură-mi răsucesc cuțitul.
Să zicem că timpul sau viața mi-au dat dreptate. Cu toate relele ei, iubirea te împlinește, te învață să zbori, întinzându-ți în cale un cer care nu te vrea altfel decât cu aripile-ntinse. Abia acum, după ce am străbătut ceruri și mi-am frânt aripile de atâta albastru, abia acum știu să-mi privesc toate iubirile-n ochi și să mi le asum fără să mă plâng. Datorită lor sunt, azi, femeia care sunt. Împăcată, în sfârșit. Conștientă că, om fiind, e firesc ca nimic din ce e omenesc să nu-mi fie străin. Nici zâmbetul, nici lacrima, nici vina, nici păcatul...
Primul zbor
Nu știu cum s-a făcut, dar primele mele iubiri le-am trăit din cărți. Le trăiam pe toate din cărțile ce-mi erau aproape singurii prieteni. Și-mi era suficient. Dragoste însemnau cuvintele, poeziile, muzica, dragul de a scrie eu însămi până la epuizare.
Până într-o zi. Adolescența rămăsese-n urmă, lăsând loc tinereții dintâi. Când i-am auzit vocea, a fost ca și când aș fi întâlnit, dintr-o dată, întruparea iubirii însăși. Apoi, când l-am cunoscut, peste toate astea s-a așezat lumina ochilor lui negri, și n-a mai existat lume în afara lui. Personalitate de excepție, în domeniul său de activitate. Mare parte din ce sunt, profesional, îi datorez. Aveam puțin peste 20 de ani. El, exact dublul vârstei mele. A știut întotdeauna că-l iubesc. M-a lăsat, cu delicatețe, s-o fac, deși era tare stângaci în gesturi tandre. Într-o zi de primăvară i-am spus că-l iubesc. A zâmbit și a spus: "Nu!". Și nu a fost! Nimic murdar, nimic trupesc, nici o minciună. Poate doar regretul. Momentele acelea îmi luminează și acum clipele, gândurile, viața, pentru că au fost curate, au fost adevărate. Gol simt și astăzi în stomac, amintindu-mi, deși el a plecat în lumea-cea-fără-dor. Iar eu nu mai am de mult 20 și ceva de ani...
Ploaia cu ochii triști
Prima mea iubire adevărată a venit mai târziu. Nu știu de ce am lăsat-o să-mi intre în viață. Poate pentru privirea lui caldă și vocea joasă, învăluitoare și, sigur, pentru inteligență. Aveam vârsta la care orice femeie are nevoie de aprecieri. Le primeam. Nu mă deranja că e însurat, pentru că nu-mi doream nimic de la el. Doar după o vreme, interminabile discuții și atingătoare de suflet întâlniri la cafea, după ce-i aflasem tristețile, am simțit că mi-aș dori să fie el primul bărbat din viața mea. Și-a fost. N-au mai prea urmat alte nopți de dragoste. Doar întâlniri furate orelor de serviciu, la barul aflat în apropiere. Telefoane. Timp frumos. Nu-i ceream exclusivitate, nici nu făceam crize patetice, implorându-l să divorțeze pentru mine. Într-o zi, însă, în biroul pe care-l împărțea cu alți câțiva bărbați, am întâlnit doi ochi albaștri. Ai unei alte femei. Ceva începuse să doară... Îmi spuneam că nu contează, că relația noastră, prea puțin fizică, are șanse de durată, pentru că e curată, e frumoasă, și e a noastră. N-a fost să fie. Ochii albaștri l-au îndepărtat de mine. A divorțat. S-a căsătorit cu ei. O vreme, am umblat buimacă. Aproape-mi croisem din lacrimi haină și mă-ntrebam întruna "De ce?". Nu știam unde greșisem. Și nu durea atât despărțirea în sine, ci modul în care alesese să pună punct unei iubiri ce urma să se împlinească. Apoi, m-a sunat într-o dimineață, foarte devreme. Nu mai știam nimic unul de altul, de mai bine de patru ani. "Ai avut dreptate!", mi-a spus. Nu mai știam despre ce vorbește. Mi-a amintit și mi-a povestit suficient cât să înțeleg. Acum, trăia un alt divorț. De ochii cei albaștri, desigur. Un proces urât. Nu merita să treacă prin asta, dar fiecare alegere pe care o facem se plătește, mai devreme sau mai târziu. De regulă, cu exact aceeași monedă. N-o spun cu satisfacție. E doar o constatare tristă și tardivă. L-am iubit. El a fost Ploaia.
Numai iubind...
Au trecut anii. Poate nu mulți, dar destui. Fără alte iubiri, doar părelnice tremurări de gând. Cu naștere de prunci, întru împlinirea menirii de femeie. Cu lacrimi multe și doruri ce nu-și găseau numele sau rostul. Cu viață și moarte, deopotrivă. Tatuaje fără anestezie, direct pe suflet. Părea că murisem de mult... Mi-au căzut de-a valma peste viață ninsori, și petale de magnolii târzii. Am încetat să-mi pun întrebări. Am început să trăiesc din nou și să fiu vie. Dumnezeu se va fi îndurat și mi-a trimis semn, să nu uit că mă iubește. Și că asta e și singura mea datorie, singurul meu drept real pe lumea asta: să iubesc.
Acum, sunt alte brațe-n care-mi aflu liniștea. O altă iubire ciudată, cum au fost toate. Ca și când nu numai viață de trăit am avut, ci mai ales multe, foarte multe lecții de învățat. Și toate despre iubire. Numai despre iubire. E drept, unele dintre ele au fost venite cumva de-a-ndoaselea. Și-ncerc acum, prin rândurile astea, să dau mai departe câte ceva din ce am înțeles. Poate folosește cuiva...
Am înțeles că în iubire ziua de mâine nu există. Că TE IUBESC aparține doar acestei clipe. Un prezent continuu, necondiționat. Se simte acum, se spune acum și tot acum se trăiește. Cu bucurie totală. Ca un dar căruia nu-i poți cere să fie mai mult decât îi e dat să fie. Și-am mai înțeles că iubirea nu trece niciodată, dacă e, cu adevărat. Și nu e oarbă, cum se spune de obicei. Ea este, pur și simplu. Dincolo de explicații, dincolo de rațiune, de logică. Dincolo de viață și, pentru cei mai norocoși, mult dincolo de moarte. Îi simți căldura și dumnezeirea, chiar și atunci când omul tău iubit nu e lângă tine, pentru că nu vrea, nu poate, sau pentru că nu e să fie.
Am mai înțeles că întregi nu suntem decât iubind. Poate de aceea e atâta tristețe în jur, atâția oameni răi și-ncrâncenați și cenușii. Oameni care nu știu să iubească. Sau care confundă prea adesea iubirea cu posesia, în toate formele sale.
Și am mai înțeles ceva, poate mai profund decât pare: că Dumnezeu ne vrea iubind. Că zisele biblice "Multe ți se vor ierta, pentru că mult ai iubit!" chiar se întâmplă, în viața asta, concret. Că așa cum îmi spune și duhovnicul meu, dragostea nu e păcat, ci e zbor, e lumină. Dar de la Dumnezeu. Că rătăcirile, mici sau mari, au exact menirea asta: de a ne ajuta să alegem, să căutăm necontenit, să aflăm, în noi înșine, în cele din urmă, Calea. Dar numai iubind.