Când se lasă seara şi luminile se aprind peste oraş, bătrâna Casă Paleologu din Bucureşti îşi deschide porţile către cei dornici să se întoarcă la învăţătură. Filosofie, retorică, literatură, entuziasm, prietenie şi bucuria de a fi împreună - iată doar câteva din disciplinele şi virtuţile unei altfel de şcoli. O şcoală pentru oameni mari, întemeiată acum cinci ani, din pura plăcere de a descoperi lucruri noi, şi care a numărat deja peste 3000 de participanţi. Pe scurt, un colţ de Românie bună şi normală, care continuă să pulseze viaţă intelectuală, în ciuda frământărilor lumii din jur. De vorbă cu sufletul şi iniţiatorul ei.
- După ani de zile de implicare politică, iată-vă retras din arenă, pentru a vă dedica pedagogiei. Cum v-aţi descoperit vocaţia de profesor?
- Cred că tatăl meu a fost primul om care mi-a spus tranşant că trebuie să predau. În 1994, a venit la o conferinţă despre filosoful rus Vladimir Soloviov, pe care o ţineam în curte la biserica Stavropoleos. A fost aşa de încântat de cum s-a desfăşurat, încât mi-a zis: "Puiul tatii, eşti aşa de bun, lasă visele tale politice, tu trebuie să predai!". Ei bine, contrar sfaturilor paterne, am avut o paranteză politică importantă.
- Până să vă implicaţi în politică, aţi fost însă elev al Ecole Normale Supérieure, cea mai importantă "uzină" de produs profesori din Franţa. A contat şi asta, bănuiesc.
- Da, pentru că e o şcoală al cărei scop e să te facă să gândeşti ca un viitor profesor. Acolo am şi avut ocazia să ţin prima oară un seminar, pe care l-am dedicat istoriei culturale în Estul Europei. Mai târziu, am avut ocazia să predau şi la Boston College, şi mi-am dat seama cât de mult îmi place. Americanii au obiceiul să-şi spună părerea la final de curs. Unul chiar afirma că sunt cel mai amuzant profesor din campus. Feed-back-ul lor m-a ajutat să-mi înţeleg vocaţia de profesor şi să nu uit că umorul contează enorm, ca mijloc pedagogic.
- Iată-vă acum în postura unui profesor mai puţin obişnuit, care nu-şi ţine orele la catedră...
- Şi le ţine într-o atmosferă cât se poate de destinsă, chiar! În cazul "Casei Paleologu", vorbim de o instituţie de plăcere, unde oamenii vin seara sau în weekend, pur şi simplu, de dragul de a învăţa lucruri noi.
- Ce fel de oameni vă calcă pragul ?
- Cei mai mulţi sunt oameni activi din punct de vedere profesional, din absolut toate domeniile: avocaţi, IT-işti, doctori, antreprenori, procurori. Avem şi cursuri dedicate elevilor, cum e cel despre comunism, pe care îl ţinem în vacanţa intersemestrială, din februarie. Dar mai avem şi cursuri dedicate unor companii sau unor nevoi specifice, pe care le ţin pentru înalţii funcţionari din ministere sau din ambasade. Sunt oameni diverşi, de toate vârstele.
- Nu e mai greu să te întorci la şcoală, după ce ai depăşit prima tinereţe?
- Există aici, în România, un soi de reticenţă din partea vârstnicilor. Mulţi oameni care şi-ar dori să vină se autocenzurează. Noi suntem bucuroşi să-i primim şi chiar să oferim burse pensionarilor. În Danemarca, la Copenhaga, am întâlnit o doamnă, supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz, care la peste 80 de ani, se apucase să facă o licenţă în filosofie. M-a umplut de admiraţie.
- Cursurile Casei Paleologu gravitează în jurul retoricii, o disciplină aproape uitată astăzi. Nu mă pot abţine să vă întreb: mai avem nevoie de învăţăturile anticilor, când ritmul vieţii s-a schimbat aşa de mult?
- Am aruncat un ochi pe site-ul "Casei Paleologu" şi am descoperit cu bucurie că faceţi şi călătorii de studiu. Bunăoară, la Atena.
- Călătoriile noastre nu sunt turism, ci adevărate expediţii spartane. De altfel, pe cei cu sănătate şubredă, îi rog să se abţină. Vizităm foarte mult în cele şase zile. La Atena, e esenţial să vezi locurile pe unde trecea Socrate, să vezi unde ţineau discursuri Pericle şi Demostene, sau unde se jucau piesele lui Eschil, Sofocle şi Euripide. Pentru a înţelege mentalitatea grecilor vechi, o asemenea excursie este de neînlocuit. Apoi, pe lângă uriaşa cantitate de informaţie cu care vine această expediţie, atmosfera e minunată. Stăm împreună timp de o săptămână, seara rămânem până târziu la taclale. Am avut şi norocul să dăm peste nişte proprietari de hotel de-o cumsecădenie extraordinară, care ne fac sejurul plăcut, de fiecare dată.
- Iar când nu sunteţi peste graniţe, puteţi fi găsit şi ceva mai aproape, de pildă, în casele de oaspeţi din Transilvania. Cum e la Cincşor, când începe să ningă?
- E frig şi e bine că e aşa, fiindcă lumea nu vrea să iasă afară. Sejurul de la Cincşor e opusul călătoriilor în străinătate. Când l-am pus la cale, am gândit un soi de retraite. O retragere într-un loc de meditaţie, unde e linişte şi poţi sta de vorbă în tihnă despre lucrurile importante. E asceză şi epicurianism în acelaşi timp, fiindcă locul e splendid, raţa gătită de ei e minunată, clătitele delicioase, singurul lucru care te poate întrista e că porţiile nu sunt triple. (râde) În tot cazul, e locul perfect să stai de vorbă despre înţelepciunea în viaţă, la antici.
- Cursurile dumneavoastră par, totuşi, dedicate oamenilor cu un anumit bagaj cultural.
- Oamenii nu trebuie să uite că vin aici din plăcere, să-şi împrospăteze cunoştinţele şi să aprofundeze, nu vin să treacă un examen cu mine. Azi încep un curs despre Soljeniţîn, dar nu plec de la premisa că vreunul dintre participanţi a citit tot. Mă aştept ca unii să nu fi citit nimic, ca alţii să fi citit poate "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", iar câţiva "Arhipelagul Gulag". Voi discuta, poate, mai mult cu cei care au citit, iar cei care n-au citit vor prinde gust să o facă mai târziu. Asta nu trebuie să fie un impediment.
- Cândva, Constantin Noica visa să creeze o şcoală "în care să nu se predea conţinuturi, ci stări de spirit". Dumneavoastră ce fel de şcoală visaţi?
- Am crescut cu Noica în casă, am o mare admiraţie pentru figura lui, dar pentru mine, filosofia nu e speculaţie aridă, ci mod de viaţă. De aceea îmi şi place să spun că visez la o şcoală ultraclasică şi hipermodernă. Aş înlocui "stările de spirit" cu reţete de trai mai bun. Fiindcă anticii ne pot ajuta să ne punem întrebările fundamentale despre sensul vieţii şi să facem faţă concret unor situaţii dure, cu care mai devreme sau mai târziu ne confruntăm cu toţii. Apoi, să nu uităm că pentru Aristotel, prietenia era un adjuvant al vieţii morale şi intelectuale. Acest tip de prietenie, prietenia pentru virtute, este una din căile demersului nostru. Asta îmi doresc aici, la Casa Paleologu: o comunitate de prieteni! Şi fac tot posibilul să creez condiţiile.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
