Dincolo de troiţa de piatră, vechi loc de popas, mai ai de urcat doar muchia abruptă, peste care se cască albastrul cerului. Sus, pe culme, laşi în urmă sminteala grijilor mărunte şi păşeşti cu sfială într-un decor de basm, uitat de lume şi de timp. De-aici, începe poiana îngustă, cu meri sălbatici, până jos, în vale, unde se-ntinde pădurea de fagi, ca o armată de falnici străjeri. Împrejur, sunt dealurile largi, cu fâneţe pline de mirozne şi câteva cătune izolate, cu case mici cât vârful de ac. Iar dincolo, către asfinţit, se-aştern ţinuturile de taină ale unor vestigii rupestre milenare: peşterile din Munţii Buzăului.
Bunii mei
Nicolae şi Maria s-au cunoscut de curând, la Fabrica de Marmeladă din Pârscov - Buzău. El, şef la Biroul de Muncă şi Salarii, ea, abia venită prin transfer tocmai de la Valea Roşie, de lângă Olteniţa. După o iarnă de pomină, cu viscole năpraznice şi troiene cât casa, fata a nimerit parcă în rai. Cei doi îşi vor legumi împreună agoniselile şi, cu trudă, vor ridica cuibul râvnit: o casă frumoasă, cu odăi încăpătoare, cu ogradă din care să nu lipsească nimic din cele trebuincioase omului gospodar. Ei sunt bunicii mei.
Oameni de ieri
Pe bătrânul Ţugui, trăitor şi el pe aceste meleaguri, l-am cunoscut prin 2009, lângă căsuţa lui modestă, care tocmai se pricopsise cu o nouă învelitoare. Am şezut afară, pe buturugile anume puse pentru oaspeţi ori pentru hodina cea binevenită, după truda de peste zi. I-am fotografiat, spre aducere aminte, pe el şi pe bătrânica lui, amândoi împuţinaţi la trup, ca două flăcărui care mai scânteiază încă, răspândind căldură. I-am invidiat atunci, pe ascuns, pentru virtutea simplă de a-şi fi unul altuia de ajuns, înfruntând împreună, din puţina lor agoniseală, pustietatea din jur.
De câte ori mă abat prin Târcov, iscodesc în treacăt o ogradă altădată frumos rostuită, în care şedea nea Pavel, bărbatul ţaţei Ilinca, una dintre surorile bunului. Ei l-au avut pe Ion Zamfira, bărbatul Elenei Zamfira, amândoi foşti dascăli destoinici la şcolile din Trestieni, Pârscov şi Lunca Frumoasă. Acolo, în acaretul din stânga ogrăzii, am degustat, copil fiind, o fasole de neuitat, răsfăţată cu corcoduşe şi dreasă măiestrit, cu niţel mărar. Amintirea se termină cu aşternuturile scrobite, în care am dormit buştean, după o zi de clacă între rubedenii, la cules de porumb, pretext tocmai nimerit pentru taifasurile şi desfătăciunea care au urmat. Ei au fost sufletele acelea smerite, sihăstrite în modestie şi osteneală, zăminţite în ţărna şleaurilor şi robite bucuriei pământului, care s-au nevoit sus, pe colnicele domoale ale Pârscovului. Peste ani, acolo unde glasurile trecutului umpleau văile, sălăşluieşte acum o sălbatică încremenire. Uliţele sunt pustii, potecile s-au pierdut.
Vălul serii acoperă iar, ca într-un ritual funebru, fantoma vechilor case din satele nimănui. O pală de vânt răbufneşte prin geamul spart, în odaia Mărioarei. Se vede, dincolo de pervaz, uliţa pustie, pe care, în iernile de altădată, copii gălăgioşi lunecau cu sania. Câinii cui vor mai lătra, spintecând întunericul, alungând spaimele?
Intru încet, cu ochii minţii, pe poarta copilăriei. Plouă diluvian, cu stropi mari, strălucitori, hipnotici. Aerul e rece, mirosul arhaic, de stihii dezlănţuite parcă de un zeu primitiv. Urc prin livezi, spre Oleşeşti. Într-o alergare tăcută, urc. Bunul mă trage întruna de mână, cu palma lui aspră, de atâta grădinărit.
Miroase a pământ. A pământ reavăn.
LUCIAN CREŢU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
