În micul atelier de lângă şură, unde doniţele şi ciuberele făurite de tatăl ei stau aliniate cuminţi, pe un covor de rumeguş auriu, Mariţa a ales o mână de cârlionţi de lemn, jucăriile ei de peste iarnă. Stă pitită după sobă. E mare neaua afară, vremea Crăciunului e aproape, iar casa lor e plină de poveşti. Bărbaţi înalţi, sfătoşi, cu ţundre din blană de oaie, vin să pună ţara la cale, la un păhar de ţuică. Uneori, se-abate pe la ei şi Saveta Petrichii, care ştie ca nimeni alta să cânte din tulnic. Şi-ascultă Mariţa sunetele vrăjite, ce-o-ntorc acolo, undeva, în vremuri despre care încă nu apucase să-nveţe la şcoală. Povesteşte Saveta despre Avram Iancu, în casa căruia bunici de-ai ei lucraseră odinioară. Şi despre război, şi despre sărăcie, şi despre demnitate. Dar mai ales cântă. Ridică-ncet tulnicul spre cer, odată cu cântecul fără de grai ce i-a legat, ca un fir nevăzut, pe moţii de pe toate văile Apusenilor, cam de când va fi făcut Dumnezeu, drăguţul, lumea.
Mai de preţ ca opincile
"Era foamete mare când eram copil. Aveam numai vreo cinci ani când părinţii au trebuit să mă dea la stăpâni, în Poiana Vadului, care se chema Neagra pe atunci. Erau doi fraţi de-ai mamei ce-i aveam stăpâni şi, la-nceput, or vrut să mă-nfieze, că n-aveau copii. Dar după-aceea s-or răzgândit, c-or zis că ei nu-şi dau cioaca din mână", începe povestea Mariana Gligor. "Cum adică, nu-şi dădeau cioaca din mână?", întreb. "Cioaca e un fel de bâtă şi, dacă o dădeai, însemna că ţi-ai dat toată puterea, toată averea, tot ce erai, toată fala ta. De-aia-i plin şi-acum pe-aici de terenuri neîntăbulate, că oamenii ţineau de ele până-n ultima clipă, nu le înstrăinau".
Zece ani a stat Mariţa slugă. Stătea cu vacile pe hat cât era ziua de lungă. Când a venit vremea să meargă la şcoală, s-a gândit, cu mintea ei de copil, că se va fi sfârşit cu slujnicia. Acasă, la Vidra, încă nu se putea întoarce. Iar învăţătorul din Neagra era sărac şi lua lapte de la stăpânii ei. "Slugoaia îi dădea mereu lapte în plus, rugându-l să nu mă ia la şcoală până nu gătăm tătă treaba din ogradă. Aşa că io mergeam la şcoală abia pe la începutul lunii decembrie şi nu stăteam decât până la prinderea Postului Paştilor, când iar o luam de la capăt". Erau copii de toate vârstele acolo, la şcoala din Neagra. O amestecătură veselă de copii frumoşi, mai bogaţi, mai săraci, mai dornici de învăţătură sau nu. Copii. S-a-mprietenit Mariţa cu o fătuţă cam de-o vârstă cu ea, dar care venise la şcoală în septembrie, la-nceputul anului şcolar. Sora-nvăţătorului le-a dat două cărţi, Aritmetica şi Abecedarul. Doamne, ce bucurie pe Mariţa! În drum spre casă, s-a oprit cu prietena ei pe-un tăpşan. Au mâncat firimiturile rămase de la merindele băgate-n straiţă, de dimineaţă, nişte pită cu mălai. Şi-au început a buchisi abecedarul, aşa cum se pricepeau. Priveau la desene, silabiseau literele, apoi le desfăceau din nou, iar şi iar, până au reuşit să le dea fiecăruia un nume. "Mai era un băieţel, eram vecină cu el cu vacile, tătă vara şi toamna. Eram ceva veri, şi el, fiind o ţâră mai mare ca mine, mai mersese la şcoală. El m-o-nvăţat socotelile, adunările, scăderile, înmulţirile, împărţirile. O nivelat un locşor pe pământ şi, cu o nuieluşă, îmi desena, să-nvăţ. Cu scăderea şi transformările o fost mai greu, dar până la urmă, le-am învăţat. Ca să-i plătesc, trebuia să-i pasc eu vacile lui. De la el am prins tot, dar de la învăţător nu prea. Învăţătorul ne bătea bine, iar cu mine avea ce avea, că eram considerată copil bogat, chiar dacă eu eram slugă la neamurile părinţilor. Asta, până-o aflat tata şi-o venit la el, de i-o zis vreo două...".
În clasa a treia, Mariţa, cu încă doi colegi, s-a numărat printre primii copii care fuseseră făcuţi pionieri. O mândrie fără seamăn, mai ales că ceilalţi doi erau din familii bune, cu stare, şi apropiaţi de-ai învăţătorului. Ea singură primise onoarea aceasta pe merit. Purta insigna şi cravata cu mândrie. Doar din când în când le împrumuta unei verişoare, să n-o lase de ruşine în faţa părinţilor ei. "Şi ce ştiu io cum am făcut, de-am cotrobăit prin podul casei stăpânilor, şi-am găsit o carte ascunsă, învălită bine într-o pungă. Când m-am uitat, Doamne! Era «Istoria Românilor». Parcă-aş fi prins pe Dumnezeu de un picior! Am citit acolo despre războaie, Doja, Vladimirescu, Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan, Mihai Viteazul, despre tăţi bine", îşi aminteşte tulnicăreasa.
Când a terminat clasa a patra, părinţii au chemat-o acasă. N-o fost bucuroasă Mariţa, că tare dragă-i era şcoala, şi nici stăpânii, că-şi pierdeau ajutorul. Dar n-au avut ce face. De ciudă, au lăsat-o să plece fără opinci în picioare, de zgârciţi ce erau. "Nu-i bai, dară, că-mi luasem io din Neagra avere mai bună ca opincile celea: cântatul din tulnic". Şi nici de şcoală nu s-a lăsat. La sfârşitul clasei a opta, a dat examen la cinci materii, pe care le-a trecut dintr-o suflare.
Trei fire de iarbă
Să tot fi avut vreo 9-10 ani, când Maria îi dăduse pentru prima dată pe mână tulnicul ei, să-nveţe să cânte. "Tulnicul e ca o fiinţă vie în inima mea, m-am îndrăgostit de el şi, de când ştiu cânta, nu m-am mai putut lăsa. Pe vremuri, tulnicul era cam cum e telefonul acum, căci orice se poate anunţa prin cântecul tulnicului. Are sonorităţi care vibrează, tonuri înalte care parcă-ţi amintesc de alte vremuri, pe care le credeai uitate. Prin tulnic se ţine şi credinţa, şi ruga. Tulnicul anunţa când murea cineva în război, tot aşa, se făcea chemarea la clacă, la holdă, se anunţa, duminica, când intra preotul în biserică, ca să ştie şi ciobanii de pe câmp, chiar dacă erau prea departe să poată veni şi ei la slujbă. Şi, Doamne, frumos mai era când auzeam tulnicul chemându-ne la biserică, de Înviere! Căci în Postul Paştilor era singura perioadă când nu era voie să cântăm la tulnic. Dar atunci, la Înviere, coborau moţii de pe dealuri, îmbrăcaţi în costum naţional. Şi costumul naţional e sfânt! E lumina însăşi, căci poalele de la costumul femeiesc erau atât de albe, încât, după lumina lor, veneau înapoie, pe drum, cei mai bătrâni, căci nu era lumină pe-atunci, nu erau becuri, nu erau lanterne, doar câte un amărât de lămpaş. Luminau poalele albe ale femeilor".
Are inflexiuni ciudate vocea tulnicăresei. Ochii-i râd mereu şi păstrează o lumină în care o ghiceşti pe Mariţa copilăriei. O clipită mai apoi, povestind despre instrumentul ce-i e atât de drag, despre neamul ei de moţi, despre locurile pe unde vor fi trecut şi paşii Iancului, îmi apare-n faţă Mariana Gligor, doamna Munţilor Apuseni. Şi bunicile ei cântau la tulnic, şi mama ei, iar tatăl le făurea ca nimeni altul. Şi cum să nu cred că instrumentul acesta poartă cu el o vrajă, o taină ce se dezvăluie numai celor aleşi?
Acuma, în postul Crăciunului, seară de seară, vidrenii merg unii la alţii, la torcăriile cele vestite şi pline de veselie. Toată lumea ţine post, iar gazdele îşi omenesc ajutoarele cu cartofi copţi în spuza focului şi cu mere coapte deasupra lor, pe dunga sobei. E cald în casa gazdei, femeile torc, cos sau deapănă ghemele de lână, iar bărbaţii se ţin de şotii, când gospodinele cele gureşe nu-i alungă din preajmă. Pruncii se hârjonesc şi ei pe lângă cuptor, neatinşi încă de patimile vârstelor. Câte unii mai aţipesc, şi-atunci ochii ageri ai gazdei o caută pe Mariţa. Se ridică, îi pun în braţe tulnicul, şi-o scot afară, în târnaţ. Să zică o cântare, numai una, de să sară somnul cela cât colo, în zăpadă, şi dus să fie! Ia Mariţa tulnicul gazdei şi-l duce-ncetişor la gură. Respiră o dată adânc şi-apoi...
Începe să ningă molcom peste Apuseni, cu fulgi mari, cât toate dorurile neîmplinite ale moţilor şi ale întregului neam românesc. Noaptea adoarme-ntr-un colind. Mariţa creşte laolaltă cu cântecul. Mariana Gligor, moaţa cea faină din Vidra.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
