Un virtoz al trompetei - PANCIREL CONSTANDACHE

"Am străbătut trei sferturi din planeta asta, dar n-am mai regăsit nicăieri trăirile şi bucuria din satul bunicilor"

Portretele în alb şi negru ale străluciţilor instrumentişti şi ale celor mai îndrăgiţi so­lişti de muzică uşoară, ce au cântat de-a lungul anilor în Ansamblul Ciocârlia, stau aran­ja­te ordonat, pe pereţii unui hol lung, din spatele sălii de spectacole. Iată-l într-o fotografie şi pe Pancirel, june, în costum popular, cu nelipsita-i trompetă în mână. Îmi spune că niciodată nu s-ar fi gândit că, dintre toţi, tocmai el va avea cea mai lungă acti­vi­tate în ansamblu: 35 de ani neîntrerupţi! A străbătut iute, o cale lungă, din fanfara satului bunicului său, Coz­meşti, a colindat lumea, în cele mai distinse săli de concerte, alături de Gheorghe Zamfir, a cântat cu Fanfara Ciocârlia, la cele mai mari festivaluri în aer liber, a făcut turnee şi a scos discuri cu Lore­da­na, Ma­rius Mihalache, Damian Drăghici, a cân­tat mu­zică de fanfară, populară, pop, jazz, lăută­rească, house. O carieră efervescentă, fără strop de pauză, a unui instrumentist cum rar mai găseşti.

Fanfara Spaima Lumii

"Tata e din Cozmeşti, instrumentist, bunicu la fel, străbunicu, instrumentist, verii mei la fel. Eu m-am născut zece kilometri mai departe, la Arsura, satul mamei. Familia ei n-avea treabă cu muzica. La 4-5 ani, ne-am mutat la Iaşi, dar toate va­canţele, până pe la 17-18 ani, mi le-am petrecut la bunici, între Cozmeşti şi Arsura. Bunicul din partea tatălui, Constandache Aurel, era un om tare blând şi cre­dincios, îmi amintesc cum mergeam cu el în pă­dure, să adunăm lemne uscate. Înainte, strângea el pentru pădurar, măceşe, flori de tei, şi primea un bilet ca­re-i dădea voie să caute lemne. El cânta în fanfară, bariton, ţinea secundul. Venise din război cu mâna stângă tăiată de la cot în jos şi avea instrumentul făcut la comandă, cu o curea care-l ajuta să-l ţină bine. Noi, copiii, îl rugam să ne povestească din răz­boi şi el ne spunea. Vă daţi seama ce era acolo la ei, vara, când ne strângeam 13 nepoţi şi stăteam două luni? Era lume multă atunci în Cozmeşti, copii, tineri, atunci am trăit cea mai frumoasă pe­rioadă din viaţa mea. Cu toate că am ajuns să cu­treier trei sferturi din planeta asta, nu se compară nimic cu sentimentele, cu trăirile de atunci, din co­pilărie. Nu că acum aş fi împo­vă­rat, aş avea griji, dar atunci te simţeai atât de liber, aveai sufletul atât de uşor, starea aia de spirit...Parcă şi aerul era altfel, se-ntâmpla ceva. În serile de vară, ne adunam vreo sută de tineri într-un loc, cei mai mulţi dintre noi cântam. Pe la nouă şi jumătate, venea bunica să le ia pe fete acasă, iar noi rămâneam şi cântam până spre dimineaţă".

- Tata tot la trompetă cânta?

- Da, şi ieşea în evidenţă, ca unul dintre cei mai buni trompetişti din zonă. Pe atunci, în Cozmeşti, multe familii ţineau fanfară, iar a noastră era renu­mită de mai multe generaţii. Atât de bună era fanfara lui tata, că oamenii scriseseră la o nuntă pe toba mare - "Fanfara Spaima Lumii". Pe atunci, la nunţi se obişnuia să se cheme şi fanfare din alte sate, aşa că ascultam şi cum cântă ceilalţi, aveam de învăţat. Acum, tata nu mai cântă, are 81 de ani şi s-a mutat cu mama în casa bătrânească de la Cozmeşti, dar pe când avea vreo 73 de ani, a în­­registrat un disc 100% live, în ogradă, cu com­po­ziţii de-ale lui. A ieşit foarte bine! N-a vrut la în­ceput să-mi arate, era reticent la ideea de a deveni muzicant. Asta, pentru că se muncea prea mult la nunţi. Plecai seara de acasă, să fii acolo la 8 dimi­neaţa, să cânţi în curte, aşa voiau oamenii. După aia, umblai prin sate, pe la naş, la îmbrăcatu mire­sei, se cântau numai marşuri, până pe la 5-6 după-amiază, când ajungeai acolo unde se ţinea propriu zis nunta. Cu mici pauze, cântai 24 de ore, şi tata nu voia să mă înham şi eu la aşa ceva.

- Cum l-aţi convins?

- Pe la nouă ani, am început să suflu în trom­petă, aşa, de unu singur, cum îmi venea, iar mama se tot ruga de tata să-mi arate. Cum el nu voia, mama s-a ţinut de mine să nu renunţ, îmi cânta ea cu vocea o melodie şi eu aşa, după ureche, am în­ceput să învăţ. Într-a cincea, tata s-a înmuiat şi m-a dus la liceul de muzică, am dat examen, am intrat, am început să învăţ notele, să studiez. Tata nu ştia notele. M-a ascultat, şi-a dat seama că am talent şi a început să-mi arate. Mama se ruga de el să mă ia la nunţi în fanfara lui, dar până nu am învăţat tot pro­gramul cum trebuie, nu m-a luat. Avea un renu­me, nu voia să-l fac de râs pe unde mergeam. De pe la 13-14 ani, m-a lu­at cu el la nunţi. Mi-a prins foarte bine acea ex­perienţă. Tata era exigent, cân­ta cu cei mai buni muzicanţi şi am învăţat multe.

- Care era at­mos­fera în Iaşiul copi­lă­riei?

- Ne-am mutat în cartierul Podu roşu, într-un bloc ocupat pe trei sferturi de mu­zi­canţi aduşi de la Coz­meşti. Îi luaseră să lu­creze la Com­bi­natul de fibre sinte­ti­ce, unde au format o fanfară, cu care au cântat la festi­va­luri, chiar şi-n stră­inătate. Vă daţi seama ce bine era că ne ştiam cu toţii, toată ziua se au­zea muzică pe ho­luri, nu se supăra ni­meni că studiază ca­re­­va, indiferent de oră. Sâmbăta dimi­nea­ţa, se umplea curtea din faţa blo­cu­lui, trei, patru fanfare se pregăteau să plece la nunţi. Când am mai trecut prin Iaşi, am mers în acel cartier, de dragul vremurilor de atunci, chiar am vrut să sun la uşa apartamentului în care am locuit. Cumva, am acea nostalgie, că nu mi-am împlinit copilăria şi relaţia cu părinţii, pentru că am plecat devreme de acasă. Simt că am pierdut ceva atunci. Însă, de fiecare dată când trec pe acolo, sau prin Cozmeşti, văd cum lucrurile s-au schimbat, atmos­fe­ra e cu totul alta. În primul rând, sunt foarte puţini copii şi tineri, atunci era o hărmălaie, o mare bucu­rie de a fi împreună.

"La Ciocârlia, în Bucureşti, acolo era templul muzicii"

- Cum aţi ajuns la Bucureşti?

- La 19 ani am plecat la Bacău, să-mi satisfac stagiul militar, şi acolo a venit un regizor de la An­samblul Ciocârlia, care umbla prin ţară să găsească militari talentaţi la muzică. Aşa că la o lună după jurământ, urcam pe scena de aici, faţă în faţă cu toţi instrumentiştii celebri, să arăt ce pot. Aveam emo­ţii, aici, în Bucureşti era templul muzicii. M-am pre­zentat şi au zis "Hai, cântă-ne ceva!". Am cân­tat, normal, moldoveneşte, o horă, o bătută. "Bra­vo. Ia spune, ştii să citeşti notele?". Aici a fost ma­rele meu avantaj, ei căutau un notist şi eu eram omul potrivit. Nu mai angajaseră trom­pe­tist de 20 de ani. După două luni, am ajuns solist ins­tru­men­tist, pus pe afiş, am plecat cu ei în tur­nee, cântam prin toa­tă ţara. Pe unde ajun­geam, veneau ins­tru­mentiştii să ne cu­noas­­că, era o onoare pentru ei, Ciocârlia era an­sam­blul cel mai bun din ţară.

- Cum a fost când aţi cântat pentru pri­ma oară, cu ei, la Iaşi?

- Îi văzusem ca spec­tator, la 15 ani, la Casa Sindicatelor, şi rămăsesem foarte im­pre­sionat de concertul lor. Eram foarte mân­dru că reuşisem să iau un autograf de la Toni Iordache. Şi acum, pe aceeaşi scenă, am cân­tat cu ei, ca solist. Toată familia mea a fost aco­lo. Extraor­dinară sea­ră!

- Nu vi s-a urcat la cap succesul aces­ta atât de rapid?

- Nu, eram cuminte şi modest, cum cred că sunt şi acum. La în­ceput nu-i mai scoteam din "maestre", le spu­neam aşa tuturor, m-au lăsat ei ce m-au lăsat, până m-au luat pe hol: "Panci, ia-o mai uşor. Maestru e unul singur, dirijorul, noi ceilalţi suntem, cu toţii, colegi". Chiar şi aşa, mi-a fost greu să le spun pe nume un timp. Eram cel mai tânăr solist instrumentist. Taragotistul Ion Milu a devenit ca un al doilea tată pentru mine, m-a ocrotit, m-a învăţat multe lucruri. Mergeam cu toţii în turnee, încercam să fiu atent la comportamentul lor, să iau ce-i mai bun de la ei. Bineînţeles că şi glumeam, făceam farse, atmosfera era cât se poate de plăcută. La început, stăteam în Groapă, la Di­namo, alături de alţi militari muzicanţi şi de spor­tivi, aveam şi acolo un grup de prieteni. Dar de dimineaţă, eram primul în subsolul ansamblului, cu trompeta, să repet. Nu ştiu cum, de unde, dar cumva simţeam că muzica îmi va aduce mari satisfacţii, că o să văd lumea, aveam asta în minte.

"Am colindat lumea alături de un titan al muzicii: Gheorghe Zamfir"

- Când a început să se împlinească acest sentiment?

- Prima mea ieşire s-a petrecut pe când aveam 15 ani şi am cântat în Germania Federală, cu trupa de jazz a liceului. Au fost turnee şi cu Ansamblul Ciocârlia. Imediat după '90, un foarte bun instru­mentist de la ansamblu, Ştefan Bucur, a înfiinţat un grup. Mergeam la unul dintre băieţi acasă, după ora 2, când terminam aici trea­ba, şi repetam câte opt ore în fiecare zi. Am muncit mult şi am muncit cu spor, simţeam că ne ridicăm la un alt nivel. Am făcut tur­nee, am înregistrat un disc în Elveţia, şi maestrului Gheorghe Zamfir i-a plăcut atât de tare acest disc, încât ne-a luat pe toţi în formaţia sa. Astfel a început o etapă de mari satisfacţii în viaţa mea, între 1992 şi 2010, ani în care am colindat lumea alături de acest titan al muzicii. Cântam folclor românesc, dar nu folclor pur, ţă­rănesc, ci unul mult mai şlefuit, rafinat, adus la un nivel de interpretare care-i făcea pe cunos­cătorii muzicii, directori de filarmonică, oameni de artă, să ne compare cu o or­ches­tră de cameră.

- Nu mai eraţi un tinerel dornic de afirmare, aveaţi slujbă bună, o familie şi numeroase proiecte în desfăşurare. Ce v-a făcut să vă aruncaţi în această aventură departe de casă, în căutarea perfecţiunii?

- În primul rând, bucuria de a-l întâlni pe maestrul Zamfir şi de a cânta alături de el. Îl ştiam de mic copil, îl vedeam la televizor, cu trupa aia a lui magnifică, cu Toni Iordache la ţambal, cu Riţă la bas. Mai târziu, când am ajuns la el acasă, la Paris, sau la fermă, şi i-am văzut toate acele discuri de aur şi de platină, zeci, am înţeles ce şansă am să-i fiu alături. Şi el s-a ataşat mult de noi, la cât am umblat şi am cântat împreună. Iar cu cei din trupă eram ca într-o familie. Erau şi satisfacţii financiare şi, totodată, o împlinire, ştiam că ăsta-i cel mai înalt nivel la care cântasem şi că nu-i dat oricui să ajungă în acele locuri. Vă daţi seama, stăteam în antecamera sălii celei mai mari de la Carnagie Hall, New York, şi mă uitam pe pe­reţi la tablourile cu cei ce cântaseră acolo: Maria Callas, Louis Armstrong... La fel, la Victoria Hall, la Ge­neva sau la Olympia, la Paris. Ce români au mai cân­tat acolo? Dinu Lipatti poate. Şi nu erau con­­certe oarecare, nu exagerez, spectatorii ne apla­u­dau în picioare, câte zece minute, entuziasmaţi.

- Aţi mai dat un tur al lumii şi cu Fanfara Ciocârlia, din Zece Prăjini, vecinii dvs. ajunşi o mare senzaţie în străinătate.

- Când am ajuns să cânt cu ei, mi-au povestit că, cu mulţi ani în urmă, tatăl meu cântase la ei în sat şi le arătase muzicanţilor de atunci lucruri noi, le mai deschisese orizontul muzical. Şi am ajuns mai târziu să fac şi eu ceva asemănător, când Henry, managerul lor neamţ, m-a căutat să-mi propună să mă alătur fanfarei şi să fac câteva schimbări muzicale. Primul turneu a fost în Israel, şi ei au fost un pic reticenţi la început, credeau că nu pot face faţă la ce voiam eu. La început, îmi vorbeau cum vorbeam şi eu la ansamblu, cu "maestre", până le-am spus "Băi, băieţi...". Am încercat să-i încu­rajez, să prin­dă curaj să impro­vi­zeze un pic, să-şi schim­be maniera de a cânta şi m-am bucurat că au tre­cut de tracul iniţial, i-am văzut exaltaţi, cân­tând din ce în ce mai bine, mai deschis. Ăia trei ani cât am fost împreună, între 2003 şi 2005, au fost cei mai buni din cariera lor. Am lansat un DVD în con­cert şi două CD-uri, unul din­tre ele premiat ca cel mai bun disc al anului la Categoria world music de către BBC.

"Loredana a readus pe scenele mari ţambalul"

- Între timp v-aţi aven­tu­rat şi pe teritoriul unor muzici mai moderne...

- De 18 ani, fac parte din tru­pa Loredanei, cu care acum cânt mai mult pop. La în­ceputul anilor 2000, am avut câteva realizări frumoase cu ea. Mai întâi cu "Agurida", cu 40 de muzicanţi pe scenă, în­tr-un spectacol regizat de Du­cu Darie. Loredana a readus pe scenele mari ţambalul, dat la o parte de orgă, şi taraful. Doi ani mai târziu, un alt con­cert frumos, "Za­ra­za", apoi am apărut îm­preună în filmul "Mo­di­glia­ni", cu Andy Gar­cia. Am şi un pro­iect de muzică house, cu un per­cu­ţionist, Na­gua­le, cu rit­muri simple, balcanice. Pie­sele noastre au ajuns în to­puri prin străinătate şi am fost invitaţi să cântăm prin cluburi, unde am avut mare succes. În Ka­zakhstan am fost primiţi ca regii, limuzine, hotel de cinci stele, cu pat de trei metri, body­guarzi după noi la fiecare pas. Mer­geam la toa­leta clubului, îna­inte in­trau body­guar­zii, îi dă­deau pe toţi afa­ră, apoi intram noi. Stă­team şi râ­deam de unul singur, "Ia uite, mă, ce-am ajuns, ca Brad Pitt, ca Tom Cruise".

"Când iau o pauză şi încerc să mă deconectez, mă ia aşa, un soi de depresie"

- Cum reuşiţi să vă împărţiţi în atâtea pro­iecte? Trebuie că aveţi o disciplină de fier.

- Sunt foarte or­donat, asta o am de la ma­ma mea, de mic co­pil. Mi-a prins bi­ne, de cum am ajuns la Bucu­reşti şi am stat o vreme la cămin, mi-am gătit, călcat, spălat singur. Câteo­dată, mă gân­desc că am o obsesie cu or­dinea, să vedeţi cum am aranjate-n dosare toate partiturile... Dar altfel, n-aş fi re­uşit să mă împart în atâtea locuri. Acum simt că nu mai pot trage atât de mult de mine, nu mai sunt aşa tânăr, am mai re­nunţat la câteva colaborări. Poate că am exagerat, poate că aş fi putut petrece mai mult timp cu băiatul meu. Dar atunci când iau o pauză şi încerc să mă deconectez, mă ia aşa, un soi de depresie, nu pot sta deoparte.

- Cum aţi reuşit să vă împăcaţi familia cu programul acesta frenetic, cu desele plecări?

- Dacă soţia nu ar fi fost din branşă, probabil că nu m-ar fi înţeles şi nu m-ar fi acceptat. Dar ea este de la 17 ani dansatoare la Ansamblul Ciocârlia, de atunci suntem împreună, am mers în turnee, ştie ce viaţă duc. Cred că a contat şi faptul că mă vedea bucuros de pro­grese, de con­certele reuşite, de faptul că mă simţeam împlinit. De pe unde merg, îi arăt albume cu fotografii, afişe, ecusoane.

- După atâtea genuri, formule, discuri, con­tinente, mai are muzica se­crete, mai aveţi lucruri de descoperit?

- Eu încă vin aici la sală, iau trom­peta şi studiez, sunt atâtea de desco­perit. Mi-ar plăcea să mă îndrept spre jazz. De mic mi-a plăcut de Louis Armstrong, îl imit şi cu vocea, am cântat de multe ori în concert "Summer­time". Cânt jazz instinctual, dacă mă auziţi ziceţi că-s bombă, dar nu-i aşa, am multe de în­văţat, dar pentru asta ar trebui să mă de­dic acestui gen, să las celelalte deo­parte şi ar fi greu. Dar mă gândesc la o for­mu­lă cu o solistă din Ma­ra­mureş, cu trom­peta şi cu orga, un jazz liniştit, de stare.

- V-aţi dat seama ce-i cu mu­zica, de ce avem atâta nevoie de ea, de ce ne transmite atâtea stări?

- Ştiu că-i un clişeu, dar e ade­vărul: e un limbaj univer­sal, o simţi din orice parte a lumii ai fi. N-ai ne­voie de traducere. De fiecare dată, când am cântat la Montreaux, la Fes­tivalul de Jazz, după con­cert, ne-a invitat la el acasă un doctor. Invita pri­eteni, ins­ta­la un cort frumos şi cântam acolo folclor românesc. Nu avea omul nicio treabă cu România, dar era înne­bunit după muzica noastră. "Ce mu­zică-i asta? Nu am crezut că există o muzică atât de tehnică în afară de jazz şi de muzica clasică", m-a întrebat du­pă un concert, un jazz­man american. Ce să fie? Folclor românesc. Am fost invitat să cânt la un mare festival în Ja­ponia, şi organi­za­torii m-au ru­gat să deschid eu festi­valul, alături de un flau­tist nipon ce studiase la Berkley, cea mai mare academie de jazz din lu­me. Eu ştiam câteva piese tradi­ţionale japo­neze, foarte îndrăgite, cum ar fi la noi "Tran­da­fir de la Mol­do­va". Şi am în­ceput un dialog cu flau­tistul acesta, m-am fo­losit de ex­pe­rien­ţa mea, ca să duc melodia de la aceste piese tradi­ţionale ale lor spre bătute şi alte chestii mol­dove­neşti, iar lumea a fost exaltată. Asta-i muzica!