Un virtoz al trompetei - PANCIREL CONSTANDACHE

"Am străbătut trei sferturi din planeta asta, dar n-am mai regăsit nicăieri trăirile și bucuria din satul bunicilor"

Portretele în alb și negru ale străluciților instrumentiști și ale celor mai îndrăgiți so­liști de muzică ușoară, ce au cântat de-a lungul anilor în Ansamblul Ciocârlia, stau aran­ja­te ordonat, pe pereții unui hol lung, din spatele sălii de spectacole. Iată-l într-o fotografie și pe Pancirel, june, în costum popular, cu nelipsita-i trompetă în mână. Îmi spune că niciodată nu s-ar fi gândit că, dintre toți, tocmai el va avea cea mai lungă acti­vi­tate în ansamblu: 35 de ani neîntrerupți! A străbătut iute, o cale lungă, din fanfara satului bunicului său, Coz­mești, a colindat lumea, în cele mai distinse săli de concerte, alături de Gheorghe Zamfir, a cântat cu Fanfara Ciocârlia, la cele mai mari festivaluri în aer liber, a făcut turnee și a scos discuri cu Lore­da­na, Ma­rius Mihalache, Damian Drăghici, a cân­tat mu­zică de fanfară, populară, pop, jazz, lăută­rească, house. O carieră efervescentă, fără strop de pauză, a unui instrumentist cum rar mai găsești.

Fanfara Spaima Lumii

"Tata e din Cozmești, instrumentist, bunicu la fel, străbunicu, instrumentist, verii mei la fel. Eu m-am născut zece kilometri mai departe, la Arsura, satul mamei. Familia ei n-avea treabă cu muzica. La 4-5 ani, ne-am mutat la Iași, dar toate va­canțele, până pe la 17-18 ani, mi le-am petrecut la bunici, între Cozmești și Arsura. Bunicul din partea tatălui, Constandache Aurel, era un om tare blând și cre­dincios, îmi amintesc cum mergeam cu el în pă­dure, să adunăm lemne uscate. Înainte, strângea el pentru pădurar, măceșe, flori de tei, și primea un bilet ca­re-i dădea voie să caute lemne. El cânta în fanfară, bariton, ținea secundul. Venise din război cu mâna stângă tăiată de la cot în jos și avea instrumentul făcut la comandă, cu o curea care-l ajuta să-l țină bine. Noi, copiii, îl rugam să ne povestească din răz­boi și el ne spunea. Vă dați seama ce era acolo la ei, vara, când ne strângeam 13 nepoți și stăteam două luni? Era lume multă atunci în Cozmești, copii, tineri, atunci am trăit cea mai frumoasă pe­rioadă din viața mea. Cu toate că am ajuns să cu­treier trei sferturi din planeta asta, nu se compară nimic cu sentimentele, cu trăirile de atunci, din co­pilărie. Nu că acum aș fi împo­vă­rat, aș avea griji, dar atunci te simțeai atât de liber, aveai sufletul atât de ușor, starea aia de spirit...Parcă și aerul era altfel, se-ntâmpla ceva. În serile de vară, ne adunam vreo sută de tineri într-un loc, cei mai mulți dintre noi cântam. Pe la nouă și jumătate, venea bunica să le ia pe fete acasă, iar noi rămâneam și cântam până spre dimineață".

- Tata tot la trompetă cânta?

- Da, și ieșea în evidență, ca unul dintre cei mai buni trompetiști din zonă. Pe atunci, în Cozmești, multe familii țineau fanfară, iar a noastră era renu­mită de mai multe generații. Atât de bună era fanfara lui tata, că oamenii scriseseră la o nuntă pe toba mare - "Fanfara Spaima Lumii". Pe atunci, la nunți se obișnuia să se cheme și fanfare din alte sate, așa că ascultam și cum cântă ceilalți, aveam de învățat. Acum, tata nu mai cântă, are 81 de ani și s-a mutat cu mama în casa bătrânească de la Cozmești, dar pe când avea vreo 73 de ani, a în­­registrat un disc 100% live, în ogradă, cu com­po­ziții de-ale lui. A ieșit foarte bine! N-a vrut la în­ceput să-mi arate, era reticent la ideea de a deveni muzicant. Asta, pentru că se muncea prea mult la nunți. Plecai seara de acasă, să fii acolo la 8 dimi­neața, să cânți în curte, așa voiau oamenii. După aia, umblai prin sate, pe la naș, la îmbrăcatu mire­sei, se cântau numai marșuri, până pe la 5-6 după-amiază, când ajungeai acolo unde se ținea propriu zis nunta. Cu mici pauze, cântai 24 de ore, și tata nu voia să mă înham și eu la așa ceva.

- Cum l-ați convins?

- Pe la nouă ani, am început să suflu în trom­petă, așa, de unu singur, cum îmi venea, iar mama se tot ruga de tata să-mi arate. Cum el nu voia, mama s-a ținut de mine să nu renunț, îmi cânta ea cu vocea o melodie și eu așa, după ureche, am în­ceput să învăț. Într-a cincea, tata s-a înmuiat și m-a dus la liceul de muzică, am dat examen, am intrat, am început să învăț notele, să studiez. Tata nu știa notele. M-a ascultat, și-a dat seama că am talent și a început să-mi arate. Mama se ruga de el să mă ia la nunți în fanfara lui, dar până nu am învățat tot pro­gramul cum trebuie, nu m-a luat. Avea un renu­me, nu voia să-l fac de râs pe unde mergeam. De pe la 13-14 ani, m-a lu­at cu el la nunți. Mi-a prins foarte bine acea ex­periență. Tata era exigent, cân­ta cu cei mai buni muzicanți și am învățat multe.

- Care era at­mos­fera în Iașiul copi­lă­riei?

- Ne-am mutat în cartierul Podu roșu, într-un bloc ocupat pe trei sferturi de mu­zi­canți aduși de la Coz­mești. Îi luaseră să lu­creze la Com­bi­natul de fibre sinte­ti­ce, unde au format o fanfară, cu care au cântat la festi­va­luri, chiar și-n stră­inătate. Vă dați seama ce bine era că ne știam cu toții, toată ziua se au­zea muzică pe ho­luri, nu se supăra ni­meni că studiază ca­re­­va, indiferent de oră. Sâmbăta dimi­nea­ța, se umplea curtea din fața blo­cu­lui, trei, patru fanfare se pregăteau să plece la nunți. Când am mai trecut prin Iași, am mers în acel cartier, de dragul vremurilor de atunci, chiar am vrut să sun la ușa apartamentului în care am locuit. Cumva, am acea nostalgie, că nu mi-am împlinit copilăria și relația cu părinții, pentru că am plecat devreme de acasă. Simt că am pierdut ceva atunci. Însă, de fiecare dată când trec pe acolo, sau prin Cozmești, văd cum lucrurile s-au schimbat, atmos­fe­ra e cu totul alta. În primul rând, sunt foarte puțini copii și tineri, atunci era o hărmălaie, o mare bucu­rie de a fi împreună.

"La Ciocârlia, în București, acolo era templul muzicii"

- Cum ați ajuns la București?

- La 19 ani am plecat la Bacău, să-mi satisfac stagiul militar, și acolo a venit un regizor de la An­samblul Ciocârlia, care umbla prin țară să găsească militari talentați la muzică. Așa că la o lună după jurământ, urcam pe scena de aici, față în față cu toți instrumentiștii celebri, să arăt ce pot. Aveam emo­ții, aici, în București era templul muzicii. M-am pre­zentat și au zis "Hai, cântă-ne ceva!". Am cân­tat, normal, moldovenește, o horă, o bătută. "Bra­vo. Ia spune, știi să citești notele?". Aici a fost ma­rele meu avantaj, ei căutau un notist și eu eram omul potrivit. Nu mai angajaseră trom­pe­tist de 20 de ani. După două luni, am ajuns solist ins­tru­men­tist, pus pe afiș, am plecat cu ei în tur­nee, cântam prin toa­tă țara. Pe unde ajun­geam, veneau ins­tru­mentiștii să ne cu­noas­­că, era o onoare pentru ei, Ciocârlia era an­sam­blul cel mai bun din țară.

- Cum a fost când ați cântat pentru pri­ma oară, cu ei, la Iași?

- Îi văzusem ca spec­tator, la 15 ani, la Casa Sindicatelor, și rămăsesem foarte im­pre­sionat de concertul lor. Eram foarte mân­dru că reușisem să iau un autograf de la Toni Iordache. Și acum, pe aceeași scenă, am cân­tat cu ei, ca solist. Toată familia mea a fost aco­lo. Extraor­dinară sea­ră!

- Nu vi s-a urcat la cap succesul aces­ta atât de rapid?

- Nu, eram cuminte și modest, cum cred că sunt și acum. La în­ceput nu-i mai scoteam din "maestre", le spu­neam așa tuturor, m-au lăsat ei ce m-au lăsat, până m-au luat pe hol: "Panci, ia-o mai ușor. Maestru e unul singur, dirijorul, noi ceilalți suntem, cu toții, colegi". Chiar și așa, mi-a fost greu să le spun pe nume un timp. Eram cel mai tânăr solist instrumentist. Taragotistul Ion Milu a devenit ca un al doilea tată pentru mine, m-a ocrotit, m-a învățat multe lucruri. Mergeam cu toții în turnee, încercam să fiu atent la comportamentul lor, să iau ce-i mai bun de la ei. Bineînțeles că și glumeam, făceam farse, atmosfera era cât se poate de plăcută. La început, stăteam în Groapă, la Di­namo, alături de alți militari muzicanți și de spor­tivi, aveam și acolo un grup de prieteni. Dar de dimineață, eram primul în subsolul ansamblului, cu trompeta, să repet. Nu știu cum, de unde, dar cumva simțeam că muzica îmi va aduce mari satisfacții, că o să văd lumea, aveam asta în minte.

"Am colindat lumea alături de un titan al muzicii: Gheorghe Zamfir"

- Când a început să se împlinească acest sentiment?

- Prima mea ieșire s-a petrecut pe când aveam 15 ani și am cântat în Germania Federală, cu trupa de jazz a liceului. Au fost turnee și cu Ansamblul Ciocârlia. Imediat după '90, un foarte bun instru­mentist de la ansamblu, Ștefan Bucur, a înființat un grup. Mergeam la unul dintre băieți acasă, după ora 2, când terminam aici trea­ba, și repetam câte opt ore în fiecare zi. Am muncit mult și am muncit cu spor, simțeam că ne ridicăm la un alt nivel. Am făcut tur­nee, am înregistrat un disc în Elveția, și maestrului Gheorghe Zamfir i-a plăcut atât de tare acest disc, încât ne-a luat pe toți în formația sa. Astfel a început o etapă de mari satisfacții în viața mea, între 1992 și 2010, ani în care am colindat lumea alături de acest titan al muzicii. Cântam folclor românesc, dar nu folclor pur, ță­rănesc, ci unul mult mai șlefuit, rafinat, adus la un nivel de interpretare care-i făcea pe cunos­cătorii muzicii, directori de filarmonică, oameni de artă, să ne compare cu o or­ches­tră de cameră.

- Nu mai erați un tinerel dornic de afirmare, aveați slujbă bună, o familie și numeroase proiecte în desfășurare. Ce v-a făcut să vă aruncați în această aventură departe de casă, în căutarea perfecțiunii?

- În primul rând, bucuria de a-l întâlni pe maestrul Zamfir și de a cânta alături de el. Îl știam de mic copil, îl vedeam la televizor, cu trupa aia a lui magnifică, cu Toni Iordache la țambal, cu Riță la bas. Mai târziu, când am ajuns la el acasă, la Paris, sau la fermă, și i-am văzut toate acele discuri de aur și de platină, zeci, am înțeles ce șansă am să-i fiu alături. Și el s-a atașat mult de noi, la cât am umblat și am cântat împreună. Iar cu cei din trupă eram ca într-o familie. Erau și satisfacții financiare și, totodată, o împlinire, știam că ăsta-i cel mai înalt nivel la care cântasem și că nu-i dat oricui să ajungă în acele locuri. Vă dați seama, stăteam în antecamera sălii celei mai mari de la Carnagie Hall, New York, și mă uitam pe pe­reți la tablourile cu cei ce cântaseră acolo: Maria Callas, Louis Armstrong... La fel, la Victoria Hall, la Ge­neva sau la Olympia, la Paris. Ce români au mai cân­tat acolo? Dinu Lipatti poate. Și nu erau con­­certe oarecare, nu exagerez, spectatorii ne apla­u­dau în picioare, câte zece minute, entuziasmați.

- Ați mai dat un tur al lumii și cu Fanfara Ciocârlia, din Zece Prăjini, vecinii dvs. ajunși o mare senzație în străinătate.

- Când am ajuns să cânt cu ei, mi-au povestit că, cu mulți ani în urmă, tatăl meu cântase la ei în sat și le arătase muzicanților de atunci lucruri noi, le mai deschisese orizontul muzical. Și am ajuns mai târziu să fac și eu ceva asemănător, când Henry, managerul lor neamț, m-a căutat să-mi propună să mă alătur fanfarei și să fac câteva schimbări muzicale. Primul turneu a fost în Israel, și ei au fost un pic reticenți la început, credeau că nu pot face față la ce voiam eu. La început, îmi vorbeau cum vorbeam și eu la ansamblu, cu "maestre", până le-am spus "Băi, băieți...". Am încercat să-i încu­rajez, să prin­dă curaj să impro­vi­zeze un pic, să-și schim­be maniera de a cânta și m-am bucurat că au tre­cut de tracul inițial, i-am văzut exaltați, cân­tând din ce în ce mai bine, mai deschis. Ăia trei ani cât am fost împreună, între 2003 și 2005, au fost cei mai buni din cariera lor. Am lansat un DVD în con­cert și două CD-uri, unul din­tre ele premiat ca cel mai bun disc al anului la Categoria world music de către BBC.

"Loredana a readus pe scenele mari țambalul"

- Între timp v-ați aven­tu­rat și pe teritoriul unor muzici mai moderne...

- De 18 ani, fac parte din tru­pa Loredanei, cu care acum cânt mai mult pop. La în­ceputul anilor 2000, am avut câteva realizări frumoase cu ea. Mai întâi cu "Agurida", cu 40 de muzicanți pe scenă, în­tr-un spectacol regizat de Du­cu Darie. Loredana a readus pe scenele mari țambalul, dat la o parte de orgă, și taraful. Doi ani mai târziu, un alt con­cert frumos, "Za­ra­za", apoi am apărut îm­preună în filmul "Mo­di­glia­ni", cu Andy Gar­cia. Am și un pro­iect de muzică house, cu un per­cu­ționist, Na­gua­le, cu rit­muri simple, balcanice. Pie­sele noastre au ajuns în to­puri prin străinătate și am fost invitați să cântăm prin cluburi, unde am avut mare succes. În Ka­zakhstan am fost primiți ca regii, limuzine, hotel de cinci stele, cu pat de trei metri, body­guarzi după noi la fiecare pas. Mer­geam la toa­leta clubului, îna­inte in­trau body­guar­zii, îi dă­deau pe toți afa­ră, apoi intram noi. Stă­team și râ­deam de unul singur, "Ia uite, mă, ce-am ajuns, ca Brad Pitt, ca Tom Cruise".

"Când iau o pauză și încerc să mă deconectez, mă ia așa, un soi de depresie"

- Cum reușiți să vă împărțiți în atâtea pro­iecte? Trebuie că aveți o disciplină de fier.

- Sunt foarte or­donat, asta o am de la ma­ma mea, de mic co­pil. Mi-a prins bi­ne, de cum am ajuns la Bucu­rești și am stat o vreme la cămin, mi-am gătit, călcat, spălat singur. Câteo­dată, mă gân­desc că am o obsesie cu or­dinea, să vedeți cum am aranjate-n dosare toate partiturile... Dar altfel, n-aș fi re­ușit să mă împart în atâtea locuri. Acum simt că nu mai pot trage atât de mult de mine, nu mai sunt așa tânăr, am mai re­nunțat la câteva colaborări. Poate că am exagerat, poate că aș fi putut petrece mai mult timp cu băiatul meu. Dar atunci când iau o pauză și încerc să mă deconectez, mă ia așa, un soi de depresie, nu pot sta deoparte.

- Cum ați reușit să vă împăcați familia cu programul acesta frenetic, cu desele plecări?

- Dacă soția nu ar fi fost din branșă, probabil că nu m-ar fi înțeles și nu m-ar fi acceptat. Dar ea este de la 17 ani dansatoare la Ansamblul Ciocârlia, de atunci suntem împreună, am mers în turnee, știe ce viață duc. Cred că a contat și faptul că mă vedea bucuros de pro­grese, de con­certele reușite, de faptul că mă simțeam împlinit. De pe unde merg, îi arăt albume cu fotografii, afișe, ecusoane.

- După atâtea genuri, formule, discuri, con­tinente, mai are muzica se­crete, mai aveți lucruri de descoperit?

- Eu încă vin aici la sală, iau trom­peta și studiez, sunt atâtea de desco­perit. Mi-ar plăcea să mă îndrept spre jazz. De mic mi-a plăcut de Louis Armstrong, îl imit și cu vocea, am cântat de multe ori în concert "Summer­time". Cânt jazz instinctual, dacă mă auziți ziceți că-s bombă, dar nu-i așa, am multe de în­vățat, dar pentru asta ar trebui să mă de­dic acestui gen, să las celelalte deo­parte și ar fi greu. Dar mă gândesc la o for­mu­lă cu o solistă din Ma­ra­mureș, cu trom­peta și cu orga, un jazz liniștit, de stare.

- V-ați dat seama ce-i cu mu­zica, de ce avem atâta nevoie de ea, de ce ne transmite atâtea stări?

- Știu că-i un clișeu, dar e ade­vărul: e un limbaj univer­sal, o simți din orice parte a lumii ai fi. N-ai ne­voie de traducere. De fiecare dată, când am cântat la Montreaux, la Fes­tivalul de Jazz, după con­cert, ne-a invitat la el acasă un doctor. Invita pri­eteni, ins­ta­la un cort frumos și cântam acolo folclor românesc. Nu avea omul nicio treabă cu România, dar era înne­bunit după muzica noastră. "Ce mu­zică-i asta? Nu am crezut că există o muzică atât de tehnică în afară de jazz și de muzica clasică", m-a întrebat du­pă un concert, un jazz­man american. Ce să fie? Folclor românesc. Am fost invitat să cânt la un mare festival în Ja­ponia, și organi­za­torii m-au ru­gat să deschid eu festi­valul, alături de un flau­tist nipon ce studiase la Berkley, cea mai mare academie de jazz din lu­me. Eu știam câteva piese tradi­ționale japo­neze, foarte îndrăgite, cum ar fi la noi "Tran­da­fir de la Mol­do­va". Și am în­ceput un dialog cu flau­tistul acesta, m-am fo­losit de ex­pe­rien­ța mea, ca să duc melodia de la aceste piese tradi­ționale ale lor spre bătute și alte chestii mol­dove­nești, iar lumea a fost exaltată. Asta-i muzica!