Marița și tulnicul fermecat

Călătorie în Țara Moților

În micul atelier de lângă șură, unde donițele și ciuberele făurite de tatăl ei stau aliniate cu­minți, pe un covor de rumeguș auriu, Marița a ales o mână de cârlionți de lemn, jucăriile ei de peste iarnă. Stă pi­tită după sobă. E mare neaua afară, vremea Cră­ciunului e aproape, iar casa lor e plină de povești. Bărbați înalți, sfătoși, cu țundre din bla­nă de oaie, vin să pună țara la cale, la un păhar de țuică. Une­ori, se-abate pe la ei și Saveta Petrichii, care știe ca nimeni alta să cânte din tulnic. Și-ascultă Marița sunetele vră­jite, ce-o-ntorc acolo, undeva, în vre­muri despre care încă nu apucase să-nvețe la școa­lă. Po­vestește Saveta despre Avram Iancu, în casa căruia bunici de-ai ei lucraseră odinioară. Și des­pre război, și despre sără­cie, și despre demnitate. Dar mai ales cântă. Ridică-ncet tul­nicul spre cer, odată cu cân­te­cul fără de grai ce i-a legat, ca un fir nevăzut, pe moții de pe toate văile Apusenilor, cam de când va fi făcut Dumnezeu, drăguțul, lumea.

Mai de preț ca opincile

E înaltă și dreaptă. Calcă ușor dar ferm, lăsând urme clare în zăpada ce abia a-nceput să cadă. E îm­bră­cată în costum popular moțesc și ține-n mână tul­nicul. E mult mai lung decât ea, da-l știe mânui cu ușurință. Se numește Mariana, dar tatăl său o alinta Marița. Astăzi, e cea mai cunoscută tulni­căreasă nu numai din Apuseni, ci din întreaga țară. Mariana Gligor, din Vidra de Sus.
"Era foamete mare când eram copil. Aveam numai vreo cinci ani când părinții au trebuit să mă dea la stăpâni, în Poiana Vadului, care se chema Neagra pe atunci. Erau doi frați de-ai mamei ce-i aveam stăpâni și, la-nceput, or vrut să mă-nfieze, că n-aveau copii. Dar după-aceea s-or răzgândit, c-or zis că ei nu-și dau cioaca din mână", începe po­­vestea Mariana Gligor. "Cum adică, nu-și dă­deau cioaca din mână?", întreb. "Cioaca e un fel de bâtă și, dacă o dădeai, însemna că ți-ai dat toa­tă puterea, toată averea, tot ce erai, toată fala ta. De-aia-i plin și-acum pe-aici de terenuri neîntăbu­late, că oamenii țineau de ele până-n ultima clipă, nu le înstrăinau".
Zece ani a stat Marița slugă. Stătea cu vacile pe hat cât era ziua de lungă. Când a venit vremea să mear­gă la școală, s-a gândit, cu mintea ei de copil, că se va fi sfârșit cu slujnicia. Acasă, la Vidra, încă nu se putea întoarce. Iar învățătorul din Neagra era să­rac și lua lapte de la stăpânii ei. "Slugoaia îi dă­dea mereu lapte în plus, rugându-l să nu mă ia la școa­lă până nu gătăm tătă treaba din ogradă. Așa că io mergeam la școală abia pe la începutul lu­nii de­cembrie și nu stăteam decât până la prin­derea Pos­tului Paștilor, când iar o luam de la ca­păt". Erau copii de toate vârstele acolo, la școala din Nea­gra. O amestecătură veselă de copii fru­moși, mai bogați, mai săraci, mai dornici de în­vățătură sau nu. Copii. S-a-mprietenit Marița cu o fătuță cam de-o vârstă cu ea, dar care venise la școa­lă în septembrie, la-nceputul anului școlar. Sora-nvățătorului le-a dat două cărți, Aritmetica și Abecedarul. Doamne, ce bucurie pe Marița! În drum spre casă, s-a oprit cu pri­e­tena ei pe-un tăp­șan. Au mâncat firimiturile ră­mase de la merindele băgate-n straiță, de dimi­nea­ță, niște pită cu mălai. Și-au început a buchisi abe­ce­darul, așa cum se pricepeau. Priveau la desene, silabiseau literele, apoi le desfăceau din nou, iar și iar, până au reușit să le dea fiecăruia un nume. "Mai era un băiețel, eram vecină cu el cu vacile, tătă vara și toamna. Eram ceva veri, și el, fiind o țâră mai ma­­re ca mine, mai mersese la școală. El m-o-nvățat so­­co­telile, adunările, scăderile, înmulțirile, îm­păr­ți­rile. O nivelat un locșor pe pământ și, cu o nuie­lu­șă, îmi desena, să-nvăț. Cu scăderea și trans­for­mările o fost mai greu, dar până la urmă, le-am în­vățat. Ca să-i plătesc, trebuia să-i pasc eu vacile lui. De la el am prins tot, dar de la învă­ță­tor nu prea. Învățătorul ne bătea bine, iar cu mine avea ce avea, că eram considerată copil bogat, chiar dacă eu eram slugă la neamurile părinților. Asta, până-o aflat tata și-o venit la el, de i-o zis vreo două...".
În clasa a treia, Marița, cu încă doi colegi, s-a nu­­mărat printre primii co­pii care fuseseră făcuți pio­nieri. O mândrie fără sea­măn, mai ales că ceilalți doi erau din familii bune, cu stare, și apropiați de-ai învățătorului. Ea sin­gură primise onoarea aceasta pe merit. Purta insigna și cra­­vata cu mândrie. Doar din când în când le împru­mu­ta unei verișoare, să n-o lase de rușine în fața pă­rinților ei. "Și ce știu io cum am fă­cut, de-am co­trobăit prin podul ca­sei stă­pâ­nilor, și-am gă­sit o carte ascunsă, în­vălită bine în­tr-o pun­gă. Când m-am uitat, Doamne! Era «Istoria Românilor». Parcă-aș fi prins pe Dum­nezeu de un picior! Am citit acolo des­pre războaie, Do­ja, Vladimirescu, Ian­­cu, Ho­­rea, Cloșca și Crișan, Mi­hai Vitea­zul, despre tăți bi­ne", își amintește tulni­că­reasa.
Când a terminat cla­sa a patra, părinții au che­mat-o acasă. N-o fost bucuroasă Marița, că tare dragă-i era școa­la, și nici stăpânii, că-și pierdeau ajutorul. Dar n-au avut ce face. De ciudă, au lăsat-o să plece fără opinci în picioare, de zgârciți ce erau. "Nu-i bai, dară, că-mi luasem io din Nea­gra avere mai bună ca opincile celea: cântatul din tulnic". Și nici de școală nu s-a lă­sat. La sfârșitul clasei a opta, a dat examen la cinci materii, pe care le-a trecut dintr-o suflare.

Trei fire de iarbă

Pentru prima dată în viața ei, Marița auzise tul­nicul la vecina Ma­ria, ce cânta-n târnațul casei, în fiecare seară. Marița întârzia pe-afară numai și numai de drag s-o as­cul­te. Și doar atunci, în clipele acelea, sufletul ei de prunc nă­căjit se în­­de­părta de toa­te, de co­pi­lăria ei fă­ră copi­lă­rie, de răută­țile un­­chilor în casa cărora stătuse în sluj­nicie. Ascul­tând tulnicul, Marița uita de toate tris­tețile ei de copil înstrăinat. De școala unde i-ar fi drag a mai mer­ge, dacă n-ar trebui să caute de vaci, de oi, de câ­te cele din bătătura stăpânilor. De picioa­re­le-nghețate de frig, pe drumul din Neagra până acasă, în Vidra pă­rinților săi cei buni.
Să tot fi avut vreo 9-10 ani, când Maria îi dăduse pentru prima dată pe mână tulnicul ei, să-nvețe să cânte. "Tulnicul e ca o ființă vie în inima mea, m-am îndrăgostit de el și, de când știu cânta, nu m-am mai putut lăsa. Pe vre­muri, tul­nicul era cam cum e telefonul acum, căci orice se poa­te anunța prin cântecul tulni­cului. Are sono­rități care vi­brea­ză, tonuri înalte care parcă-ți amintesc de alte vre­muri, pe care le credeai uitate. Prin tulnic se ține și cre­dința, și ruga. Tulnicul anun­ța când murea ci­neva în răz­boi, tot așa, se făcea che­marea la clacă, la holdă, se anunța, duminica, când intra preotul în biserică, ca să știe și ciobanii de pe câmp, chiar dacă erau prea de­parte să poată veni și ei la sluj­bă. Și, Doamne, frumos mai era când auzeam tul­ni­cul che­mându-ne la bi­se­rică, de În­viere! Căci în Pos­tul Paștilor era sin­gura perioadă când nu era vo­ie să cântăm la tulnic. Dar atunci, la Înviere, co­borau moții de pe dealuri, îmbrăcați în costum na­țio­nal. Și costumul național e sfânt! E lumina în­săși, căci poalele de la cos­tu­mul feme­iesc erau atât de albe, încât, du­pă lumina lor, veneau îna­poie, pe drum, cei mai bă­trâni, căci nu era lumină pe-atunci, nu erau becuri, nu erau lanterne, doar câte un amă­rât de lămpaș. Luminau poalele albe ale femeilor".
Are inflexiuni ciudate vo­cea tulnicăresei. Ochii-i râd me­reu și păstrează o lumină în care o ghicești pe Marița copi­lăriei. O clipită mai apoi, po­ves­tind despre instrumentul ce-i e atât de drag, despre nea­mul ei de moți, despre locu­rile pe unde vor fi trecut și pașii Ian­­cului, îmi apare-n față Ma­riana Gligor, doamna Mun­ților Apuseni. Și bu­nicile ei cântau la tulnic, și mama ei, iar tatăl le fău­rea ca nimeni altul. Și cum să nu cred că ins­trumentul acesta poartă cu el o vrajă, o taină ce se dezvăluie numai celor aleși?
"Tulnicul se face din­tr-un lemn special, lemn de stâncă, crescut departe de apă. Trebuie să fie lemn ușor și sec, de molid. Dar nici acesta nu de fitecare, ci un copac fără prea multe crengi. Noi, moții, îi spunem «fulgeriș». Crește încet, în umbra copacilor celor mari, și face doar câteva crenguțe la vârf. Iar bucățile tulnicului, când îs gata cioplite din lemnul acesta, se leagă cu inelușe de molid sau de alun. E treabă de bărbați asta. Uneori, s-a mai întâmplat să cadă inelușele și-atunci, tot umblând, am fost ne­voită să mă descurc și-am învățat și eu să le prind. Să nu rămân, Doamne ferește!, cu tulnicul desfăcut pe undeva, să nu pot cânta cum se cade!".
Acuma, în postul Crăciunului, seară de seară, vidrenii merg unii la alții, la torcăriile cele vestite și pline de veselie. Toată lumea ține post, iar gazdele își omenesc ajutoarele cu cartofi copți în spuza fo­cului și cu mere coapte deasupra lor, pe dunga so­bei. E cald în casa gazdei, femeile torc, cos sau dea­pă­nă ghemele de lâ­nă, iar bărbații se țin de șotii, când gos­po­di­nele cele gureșe nu-i alungă din preaj­mă. Pruncii se hâr­jo­nesc și ei pe lângă cuptor, ne­atinși încă de patimile vârstelor. Câte unii mai ați­pesc, și-atunci ochii ageri ai gazdei o caută pe Ma­rița. Se ridică, îi pun în brațe tulnicul, și-o scot afară, în târ­naț. Să zică o cântare, numai una, de să sară som­nul cela cât colo, în zăpadă, și dus să fie! Ia Ma­rița tulnicul gazdei și-l du­ce-nce­tișor la gură. Res­piră o dată adânc și-apoi...
Începe să ningă molcom peste Apuseni, cu fulgi mari, cât toate dorurile neîmplinite ale moților și ale întregului neam românesc. Noaptea adoar­me-ntr-un colind. Marița crește laolaltă cu cântecul. Mariana Gligor, moața cea faină din Vidra.