Cel mai bun student român din Europa - CLAUDIA MITROFAN: "Fără şcoala din România nu aş fi reuşit"

- După deschiderea graniţelor României spre Uniunea Europeană, nu înce­tează să ne sosească în ţară veşti despre strălucitele performanţe ale studen­ţilor noştri care studiază la cele mai mari universităţi din lume. Ne bucurăm de fiecare succes, adăugându-l, cumva firesc, la renumele ţării, fără să ştim, însă, povestea ascunsă în spatele lui, o poveste, adesea, spectaculară, prin sacrifi­ciile pe care le cer aceste unice performanţe. Claudia Mitrofan face parte, şi ea, dintre studenţii noştri "emeriţi". Doctor în Biochimie la Cambridge şi stu­den­tă la Medicină la aceeaşi mare universitate britanică, ea a fost distinsă, în 2017, cu premiul pentru "Cel mai bun student român din Europa", o distincţie impresionantă, pe care, de data aceasta, ne-am hotărât să o "explorăm" -

Fata cu valiza de cărţi

Nici nu apuci să te dezmeticeşti bine după ce cobori din avion, că gara ce te duce spre centrul Lon­drei te şi înghite, în pântecele ei de cărămidă roşie. Pare că toată lumea ştie încotro se grăbeşte, nu­mai tu eşti pierdut pe peronul larg cât un bule­vard, cu ochii rătăciţi printre ledurile colorate ale pa­nourilor de informare, căutând, deznădăjduit, în­tre sute de destinaţii, cu nume de care auzi pentru pri­ma oară: kilometrul zero al noii tale vieţi. De fapt, de la o vreme, ştii cam încotro ar trebui să o apuci, dar ceva, ceva ce refuzi să înţelegi, te ţine ţintuită locului. Ai doar 18 ani, eşti pentru prima oară plecată departe de casă şi tragi după tine o va­liză uriaşă, doldora de cărţi, pe care de-abia o poţi urni pe scări şi pe benzile rulante dintre peroane. Te uiţi în jur şi aştepţi - cum se întâmplă acasă, în România - ca vreun vlăjgan de treabă să vină şi să te ajute pe gratis să-ţi cari geamantanul până la vagon. Dar Occidentul e Occident, altă lume, aici fiecare e închis în el, nimeni nu pare să aibă nici timp, nici disponibilitate pentru celălalt. Lumea trece în grabă pe lângă tine, fiecare e sigur pe desti­naţia lui, nimeni nu se uită la tine, darmite să se oprească din drum ca să-ţi întindă o mână de ajutor. Într-un târziu, înţelegi. E prima ta lecţie pe tărâm occidental. Realizezi că aici eşti doar tu cu tine, că trebuie să contezi doar pe tine ca să mergi mai de­parte, şi înţelegi că acesta e preţul de plătit pentru a studia la una dintre cele mai bune universităţi din lume. Prinzi cu amândouă mâinile de valiză şi smu­ceşti de ea cu ultimele fărâme de nădejde. Trenul por­neşte. Sunt câteva ore din capitală până la desti­naţie, ferestrele largi developează privelişti noi, dar mintea ta se încăpăţânează să rămână acasă, în România, de unde abia ai plecat. Toţi ai tăi sunt aco­lo. Din puţinul vieţii lor, părinţii au pus deoparte, ban peste ban, cât să te descurci până vei primi pri­ma bursă şi ca să le dai câte un telefon. Le vezi chi­purile bucuroase şi înlăcrimate, cum se suprapun peste vremea închisă de dincolo de fereastra vago­nului şi, cum stai aşa, înfofolită în fâşul ce încă mai păstrează în el miros de acasă, laşi plânsul să urce în tine încetişor.
"Cred că greutăţile astea ale vieţii de student sunt universale. Orice student trece prin ele", îşi începe Claudia Mitrofan povestea, primele ei amin­tiri din Marea Britanie. În mediul universitar, Clau­dia nu e o studentă oarecare: a fost aleasă de către Liga Studenţilor Români din Străinătate drept cel mai bun student român din Europa pe anul 2017. Studiază Medicina la celebra şi exigenta Universi­tate din Cambridge, acolo unde, după mai mulţi ani de studiu la "East England University", şi-a luat deja doctoratul în Biochimie medicală. A plecat de acasă, de la Galaţi, de 10 ani şi, în ciuda reuşitelor profesionale şi a prestigiului pe care şi l-a câştigat în Occident - premii şi burse importante, patente me­dicale de mare valoare, experienţă în companii de top din industria farmaceutică - nimeni nu ştie mai bine decât ea cât de mare e preţul pentru a de­veni cel mai bun în nişte domenii în care, din pă­cate, şi în ziua de azi, e foarte greu să excelezi în Ro­mânia. Şansa de a studia! Şansa generaţiei năs­cu­tă chiar după Revoluţie, de a învăţa la cele mai performante universităţi din lume, au motivat-o pe Claudia, când, încurajată de profesorii de la Liceul "Alecsandri" din Galaţi, şi-a pus pentru prima oară problema de a studia în străinătate. Fusese admisă la Medicină în România, dar a optat să facă Biochi­mie în Anglia, ceea ce părea de domeniul fantas­ticului, într-o Românie zăvorâtă după obloanele "Cortinei de Fier".
"Generaţia mea a avut, într-adevăr, această imen­să şansă, dar să ştiţi că tinerii noştri muncesc din greu ca să profite de ea. Sunt foarte mulţi stu­denţi care ne fac cinste în străinătate, ştiu prea bine cât de mult muncesc şi ce sacrificii fac. Când am fost anunţată că am primit premiul pentru Studentul Anului în Europa, la ei m-am gândit, din primul moment. Avem sute de studenţi care ar merita şi ei acest premiu, şi lor le-am şi dedicat, acolo, pe sce­nă, performanţa mea. Când eşti tânăr şi dai de greu, nu poţi să nu te gândeşti că ar fi fost mai sim­plu, poate, să rămâi în ţară şi să urmezi o facultate, care o fi ea. Aici ai mai multe opor­tuni­tăţi, dar soluţia e numai una: dacă vrei să obţii ceva, trebuie să munceşti pe rupte!", spune Cla­u­dia.

Prădalnicul dor de acasă

Vocea fetei e mol­co­mă, cu rotunjimi mol­do­ve­neşti, iar chi­pul îi e tot un zâmbet. În ziua inter­viului, poar­tă o haină al­bastru-verzuie, ca un mare pro­fesor care se pregă­teşte să-şi viziteze pa­cienţii la prima oră a dimineţii. E genul de medic pe care l-ai aş­tepta cu sufletul la gură să-ţi însenineze ziua cu o vorbă bună. Mi-o şi imaginez prin labora­toa­­rele de la Cam­bridge sau prin saloanele de spital în care îşi face practica me­di­cală! Dar, aşa cum pe mine po­ves­tea mă "tele­por­tează" în Anglia, tot aşa, Claudiei discuţia îi ofe­ră mereu pretexte ca să aducă vorba despre acasă, despre România. "E greu să pleci când ai 18 ani şi să te trezeşti într-o cameră de cămin, cu un singur bagaj plin cu cărţi, şi să aştepţi trei săptămâni până îţi intră bursa. Ca toţi românii care sunt departe de casă, simţi imediat lipsa afecţiunii, a solidarităţii care mai există încă la noi, dar care nu prea mai există în Europa de Vest. La noi, încă îţi mai pasă de cel de lângă tine, te inte­resează cum îi e, încerci să-l ajuţi dacă poţi. Aici, lumea e mai individua­listă, îşi ţine viaţa personală foarte închi­să. Noi suntem alt aluat, şi a durat ceva până să îmi fac prie­teni. Când am plecat, în 2008, încă nu erau foarte mulţi români pe afară. Cu tim­pul, m-am adap­tat. Dar dorul de casă nu se stinge nicicum. Îmi lipsesc oamenii, nu doar familia, de fapt îmi lipseşte felul de a fi al oamenilor de la noi."
N-a fost zi în toţi aceşti 10 ani, în care Claudia să nu se gândească cu drag la România. Nu o dată, când a dat de greu la materiile de la facultate, şi-a binecuvântat profesorii de liceu de la Galaţi. "Fără cunoştinţele din liceu, fără dedicarea profesorilor de la Galaţi, nu aş fi ajuns unde sunt. Ştiu că la noi învăţământul e destul de blamat. Dar se învaţă mult şi din toate domeniile, pe când în străinătate, un elev începe să se specializeze foarte devreme. Dacă vrea să facă desen, nu mai studiază ştiinţe reale. La noi, înveţi din toate, iar asta vine cu un uriaş bagaj de cunoş­tin­ţe. Sincer, matema­tica nu a fost printre materiile mele favori­te. Dar când am ajuns aici şi puteam să fac diferenţiale şi alte cal­cule complexe, şi ve­deam că ceilalţi colegi ai mei aveau pro­bleme serioase cu ele, le-am fost foarte recunos­că­toare profe­so­rilor mei. Fără şcoa­la şi munca solidă din România, nu cred că aş fi reuşit aici".

Magia plantelor şi magia comunicării

- Când te-ai gân­dit că vrei să faci Me­dicină, Claudia? Au fost mo­mente în copi­lărie care au prefi­gurat, cumva, cariera ta strălucită de azi?

- De mică am fost fascinată de medicină. Ţin minte că eram me­reu curioasă şi îmi bă­gam nasul printre pros­pecte şi cutii când bu­nicii mei îşi luau me­dicamentele. Mă inte­resa cum se numeşte fiecare pilulă, la ce folo­seşte, eram fascinată de se­ringi, de mirosul de spirt, de tot ce însemna univer­sul unui cabinet medical. Pe undeva, nici nu e de mirare, pentru că mama e medic stomatolog, deci, am crescut într-un mediu medical. Tot aşa, îmi aduc aminte că citeam fascinată, împreună cu ma­ma, articolele din "Formula AS", despre plantele medi­cinale şi despre efectele lor benefice în cazul atâtor şi atâtor afecţiuni. Asta şi acum mă fasci­nează! Citesc de câte ori am ocazia astfel de articole şi cred că este un domeniu care trebuie şi mai mult explorat în anii ce vin.

- Un cercetător ca tine, doctor în Biochimie la Cambridge, care a lucrat pentru una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume, crede în forţa plantelor şi în leacuri pe care mulţi le consideră "băbeşti"?

- Eu, una, cred că e nevoie de o întoarcere la na­tură. Categoric! Dar asta se poate vedea şi din faptul că majoritatea medicamentelor pe care le avem, deşi sunt substanţe chimice, sunt inspirate din mole­cule din natură. Armonia cu natura e absolut nece­sară! Chiar citeam zilele trecute în nişte publicaţii despre faptul că oamenii ar trebui să mănânce cât mai mult fructe şi legume din zona în care s-au năs­cut. Se spunea în articol că fructele şi legumele res­pective ar avea o oarecare vibraţie benefică. Mi-au stârnit curiozitatea aceste informaţii şi abia aştept să aflu detalii mai fundamentate ştiinţific. E greu să explici vibraţiile în medicină, dar eu cred că această direcţie merită studiată.

- Traseul tău academic e foarte interesant. Ai fost admisă la Medicină în România, dar ai ales Biochimia în Anglia. Iar acum, după ce ai obţinut doctoratul în Bio­chimie, ai ales să faci şi Medi­cina...

- Niciodată nu m-am îndepărtat de medicină. Me­dicina mi-a ră­mas în suflet. Când am terminat fa­­cul­ta­tea, am lu­crat un an în do­meniul te­rapiei cu imu­no­glo­buline. Sis­te­mul de aici e foarte dife­rit, stu­denţii sunt în­cu­rajaţi încă din fa­cultate să lu­cre­ze, ca să nu aibă un şoc de in­te­grare când ies din me­diul acade­mic şi îşi caută o slujbă. A fost o peri­oadă di­ficilă, dar atunci mi-am dat seama că Me­di­cina e ceea ce vreau să fac. Sigur, cercetarea e fas­ci­nan­tă. Por­neam de la ceva care nu exista şi apoi, cu mici idei, cu un pic de ajutor, a­jungi să creezi o mo­leculă care, în câţiva ani, poate să ajungă un medica­ment care tratează o afecţiune gravă. De aceea, am ales să fac un doc­torat în Biochimie, iar apoi, având în spate mai mul­te cercetări în dome­niul medical, am decis să fac Medicina. Un pic in­vers am luat-o, dar am ajuns unde îmi doream. (zâmbeşte)

- Ai simţit că îţi lipsea ceva când ai decis să faci şi Medicina?

- Mi-am dat seama că pentru a lega mediul aca­demic, laboratorul de cercetare, de patul bolnavului, trebuie să ai şi experienţă clinică. Îmi place foarte mult interacţiunea cu pacienţii. Aici se pune mare accent pe legătura dintre o afecţiune şi felul cum o persoană este afectată de ea. Noi ştim simptomele din manuale, dar eu cred că în medicină e important să explorăm mai mult cum anume e afectată o per­soană de o boală, care sunt viziunile unei persoane asupra bolii. O persoană care suferă de o afecţiune e la fel de specializată în boala respectivă cum sunt eu ca medic. E posibil ca eu să nu fi experimentat niciodată anumite simptome şi să am doar perspec­tiva ştiin­ţifică. E fascinant să pui pers­pectiva medi­cală în co­muni­carea cu pacien­tul. E im­por­tant să ştii şi care sunt prio­rităţile bolnavului. Un exem­plu sim­plu: o anumită afecţiu­ne dă o urticarie pe faţă şi dureri de stomac. Pe mine, ca medic, mă interesează ca omul să nu aibă dureri. Dar dacă per­soana res­pectivă lu­crea­ză în teatru sau în lumea modei, ar putea să fie mai afectată de urticarie decât de dure­rea de stomac. Uneori, e foarte greu să explorăm pers­pectiva asta, să înţelegem ce vor pacienţii. Me­dicina devine mai mult o artă decât o ştiinţă, pentru că fiecare persoană vine la tine cu bagajul său per­so­nal, emoţio­nal, cu situaţia de fa­milie, şi tu, ca medic, ai doar 5-10 minute să explorezi tot acest context. De aceea zic că este o artă să citeşti printre rânduri. Din păcate, în România, toată lumea este foarte stresată, medicii au mulţi pacienţi, sunt gră­biţi, se pierde mult dacă nu reuşeşti să comunici bine cu pa­ci­entul...

- Ce înseamnă să faci cercetare, pe picior mare, în Occident?

- Mediul de cercetare este foarte dur. Într-o săptămână faci progrese imense, apoi, după câteva săptămâni, realizezi că ce ai des­coperit nu se aplică la ce-ţi doreşti tu. E o luptă con­tinuă pentru încre­dere, pentru moti­va­ţie, pentru perseverenţă. Aici, toa­tă lu­mea e preo­cupată de cer­ce­­ta­re. Eu, într-o săptă­mâ­nă, mai mult de ju­mătate din timp sunt în la­bo­ra­tor, în va­can­ţe sunt în spita­le, se pune ac­cent mare pe prac­tică. Iar profe­so­­rii au mari com­pe­­tenţe în aria lor profe­siona­lă. La un curs de Anatomie, de exem­plu, avem şi 10-15 profesori care ne pre­­dau. Fiecare pre­dă par­tea pe care s-a spe­cializat. Fie­care îşi prezintă par­tea lui, iar noi putem vedea, pe viu, en­tuziasmul ace­lor persoane. A­vem me­reu o jumătate de oră în care pro­feso­rii ne vorbesc des­pre cercetările pe ca­re le fac. Iar asta ne mo­ti­vează, ne entu­zias­mează. Aflăm po­veştile lor rea­le, înţe­legem că nu totul e roz, dar că, prin mun­că şi perseve­renţă, putem ajunge unde au ajuns ei acum.

Biserica de la Cambridge

O întreb pe Claudia dacă n-a avut şi momente de ezitare, de cumpănă...
"E o luptă continuă", îmi răspunde, şi apoi, cu un nod în gât, aduce discuţia iarăşi acasă, în Ro­mânia. "Nu pot să vă explic cât de importantă este familia, cât de importante au fost şi sunt încurajă­rile lor. Nu vă ascund că am fost foarte aproape să renunţ în timpul doctoratului, când mă întorceam acasă în mijlocul nopţii, după o zi complet pierdută, cu experimente eşuate, cu rezultate nemulţumitoare, şi ziceam: «Mamă, tată, eu renunţ, nu mai pot să o iau de la capăt încă o zi». Le sunt foarte recunos­cătoare alor mei. Şi lui Dumnezeu. Fără părinţi şi fără ajutorul divin, care m-a ţinut tare, nu aş fi ter­minat doctoratul". Din fericire, Dumnezeu ţine cu studenţii români de la Cambridge. Duminică de duminică, ei au parte de slujbă românească, orto­doxă. Marea universitate britanică are un institut ortodox, la care studiază şi lucrează mai mulţi preoţi români. În jurul lor şi al bisericuţei anglicane pe care o închiriază duminica şi la săr­bători pentru slujbe în limba română, s-a închegat o minunată comunitate românească. O biserică re­ce, cum sunt bisericile din Marea Britanie, se trans­formă, dumi­nică de duminică, într-o oază de căl­dură. "Stăm câteva ore la slujbă, iar apoi stăm la poveşti. Vin la biserică mulţi studenţi români, vin şi oameni simpli, care lucrează în diverse domenii, vin şi profesori de la universitate. Toţi suntem prie­teni, suntem ca o mare familie. Avem un părinte tâ­năr, din Iaşi, care lucrează şi el la institutul ortodox de la Cambridge. Eu, una, abia aştept să se facă du­minică şi să merg la biserică. Ce mă bucură cel mai tare e că văd foarte mulţi români care nu erau apropiaţi de biserică în România şi care s-au apro­piat de ea aici, în Anglia. Atmosfera e minunată! Ne avem atât de bine unii cu alţii, încât, dacă lip­seşte cineva de la slujbe, ne alarmăm cu toţii şi în­ce­pem să dăm telefoane, să vedem dacă este bine. Spiritul ăsta ar trebui să-l vedem mai mult şi în Ro­mânia".

"Am plecat din România cu gândul să mă întorc"

- Claudia, vorbeşti foarte des şi cu mult drag despre România. Te bate gândul ca, după atâţia ani petrecuţi în Marea Britanie şi după ce ai excelat pe toate planurile, să te întorci în ţară? De fapt, unde te vezi peste 5-10 ani?

- Mă văd făcând cercetare în domeniul medical, asta este clar, dar şi medicină clinică, la patul bol­navului. Şi, desigur, îmi doresc să mă întorc în Ro­mânia. De când am plecat m-am gândit la asta! De fapt, cu gândul ăsta am plecat. Chiar după ce am terminat doctoratul, înainte să încep Medicina, am in­vestigat mai serios posibilitatea de a face cerce­tare în România. Am fost un pic dezamăgită de răs­punsurile primite din ţară, şi atunci mi-am zis că, poate, nu era momentul oportun să mă întorc. Dar nu mi-am pierdut speranţa. Nu ştiu de ce nu se in­vesteşte şi la noi mai mult în cercetare. Avem o mulţime de oameni foarte bine pregătiţi, am avut institute de cercetare de prim rang. O mare frustrare a mea este că nu se mai produce Polidinul, era un produs revoluţionar! De ce nu mai putem produce vaccinuri la noi în ţară, la Institutul Cantacuzino, şi trebuie să importăm vaccinuri specifice altor tul­pini? Astea sunt nişte frustrări pe care orice tânăr din domeniul meu le are acum... Eu cred că se poate face cercetare în România. Suntem capabili, suntem înzestraţi, nu ne lipsesc decât mai multă motivaţie şi mai multă seriozitate în muncă.

- Ce crezi ar trebui să se schimbe în România pentru ca, pe lângă tine, mai mulţi tineri de mare valoare să revină acasă, din străinătate?

- Eu cred că interesul colectiv ar trebui să pri­meze. Şi aici există corupţie, dar ea nu aduce aşa pre­judicii ca în România. Apoi, criteriul de anga­jare, de multe ori, nu e cel al performanţei. Nu exis­tă meritocraţie, e "cine cunoaşte pe cine", iar asta e foarte frustrant pentru un tânăr care a muncit să ajungă unde este şi care a făcut mari sacrificii. Să ştiţi că salariul sau condiţiile de trai nu sunt factorii determinanţi pentru revenirea tinerilor în Româ­nia...