Fata cu valiza de cărți
Nici nu apuci să te dezmeticești bine după ce cobori din avion, că gara ce te duce spre centrul Londrei te și înghite, în pântecele ei de cărămidă roșie. Pare că toată lumea știe încotro se grăbește, numai tu ești pierdut pe peronul larg cât un bulevard, cu ochii rătăciți printre ledurile colorate ale panourilor de informare, căutând, deznădăjduit, între sute de destinații, cu nume de care auzi pentru prima oară: kilometrul zero al noii tale vieți. De fapt, de la o vreme, știi cam încotro ar trebui să o apuci, dar ceva, ceva ce refuzi să înțelegi, te ține țintuită locului. Ai doar 18 ani, ești pentru prima oară plecată departe de casă și tragi după tine o valiză uriașă, doldora de cărți, pe care de-abia o poți urni pe scări și pe benzile rulante dintre peroane. Te uiți în jur și aștepți - cum se întâmplă acasă, în România - ca vreun vlăjgan de treabă să vină și să te ajute pe gratis să-ți cari geamantanul până la vagon. Dar Occidentul e Occident, altă lume, aici fiecare e închis în el, nimeni nu pare să aibă nici timp, nici disponibilitate pentru celălalt. Lumea trece în grabă pe lângă tine, fiecare e sigur pe destinația lui, nimeni nu se uită la tine, darmite să se oprească din drum ca să-ți întindă o mână de ajutor. Într-un târziu, înțelegi. E prima ta lecție pe tărâm occidental. Realizezi că aici ești doar tu cu tine, că trebuie să contezi doar pe tine ca să mergi mai departe, și înțelegi că acesta e prețul de plătit pentru a studia la una dintre cele mai bune universități din lume. Prinzi cu amândouă mâinile de valiză și smucești de ea cu ultimele fărâme de nădejde. Trenul pornește. Sunt câteva ore din capitală până la destinație, ferestrele largi developează priveliști noi, dar mintea ta se încăpățânează să rămână acasă, în România, de unde abia ai plecat. Toți ai tăi sunt acolo. Din puținul vieții lor, părinții au pus deoparte, ban peste ban, cât să te descurci până vei primi prima bursă și ca să le dai câte un telefon. Le vezi chipurile bucuroase și înlăcrimate, cum se suprapun peste vremea închisă de dincolo de fereastra vagonului și, cum stai așa, înfofolită în fâșul ce încă mai păstrează în el miros de acasă, lași plânsul să urce în tine încetișor.
"Cred că greutățile astea ale vieții de student sunt universale. Orice student trece prin ele", își începe Claudia Mitrofan povestea, primele ei amintiri din Marea Britanie. În mediul universitar, Claudia nu e o studentă oarecare: a fost aleasă de către Liga Studenților Români din Străinătate drept cel mai bun student român din Europa pe anul 2017. Studiază Medicina la celebra și exigenta Universitate din Cambridge, acolo unde, după mai mulți ani de studiu la "East England University", și-a luat deja doctoratul în Biochimie medicală. A plecat de acasă, de la Galați, de 10 ani și, în ciuda reușitelor profesionale și a prestigiului pe care și l-a câștigat în Occident - premii și burse importante, patente medicale de mare valoare, experiență în companii de top din industria farmaceutică - nimeni nu știe mai bine decât ea cât de mare e prețul pentru a deveni cel mai bun în niște domenii în care, din păcate, și în ziua de azi, e foarte greu să excelezi în România. Șansa de a studia! Șansa generației născută chiar după Revoluție, de a învăța la cele mai performante universități din lume, au motivat-o pe Claudia, când, încurajată de profesorii de la Liceul "Alecsandri" din Galați, și-a pus pentru prima oară problema de a studia în străinătate. Fusese admisă la Medicină în România, dar a optat să facă Biochimie în Anglia, ceea ce părea de domeniul fantasticului, într-o Românie zăvorâtă după obloanele "Cortinei de Fier".
"Generația mea a avut, într-adevăr, această imensă șansă, dar să știți că tinerii noștri muncesc din greu ca să profite de ea. Sunt foarte mulți studenți care ne fac cinste în străinătate, știu prea bine cât de mult muncesc și ce sacrificii fac. Când am fost anunțată că am primit premiul pentru Studentul Anului în Europa, la ei m-am gândit, din primul moment. Avem sute de studenți care ar merita și ei acest premiu, și lor le-am și dedicat, acolo, pe scenă, performanța mea. Când ești tânăr și dai de greu, nu poți să nu te gândești că ar fi fost mai simplu, poate, să rămâi în țară și să urmezi o facultate, care o fi ea. Aici ai mai multe oportunități, dar soluția e numai una: dacă vrei să obții ceva, trebuie să muncești pe rupte!", spune Claudia.
Prădalnicul dor de acasă
Vocea fetei e molcomă, cu rotunjimi moldovenești, iar chipul îi e tot un zâmbet. În ziua interviului, poartă o haină albastru-verzuie, ca un mare profesor care se pregătește să-și viziteze pacienții la prima oră a dimineții. E genul de medic pe care l-ai aștepta cu sufletul la gură să-ți însenineze ziua cu o vorbă bună. Mi-o și imaginez prin laboratoarele de la Cambridge sau prin saloanele de spital în care își face practica medicală! Dar, așa cum pe mine povestea mă "teleportează" în Anglia, tot așa, Claudiei discuția îi oferă mereu pretexte ca să aducă vorba despre acasă, despre România. "E greu să pleci când ai 18 ani și să te trezești într-o cameră de cămin, cu un singur bagaj plin cu cărți, și să aștepți trei săptămâni până îți intră bursa. Ca toți românii care sunt departe de casă, simți imediat lipsa afecțiunii, a solidarității care mai există încă la noi, dar care nu prea mai există în Europa de Vest. La noi, încă îți mai pasă de cel de lângă tine, te interesează cum îi e, încerci să-l ajuți dacă poți. Aici, lumea e mai individualistă, își ține viața personală foarte închisă. Noi suntem alt aluat, și a durat ceva până să îmi fac prieteni. Când am plecat, în 2008, încă nu erau foarte mulți români pe afară. Cu timpul, m-am adaptat. Dar dorul de casă nu se stinge nicicum. Îmi lipsesc oamenii, nu doar familia, de fapt îmi lipsește felul de a fi al oamenilor de la noi."
N-a fost zi în toți acești 10 ani, în care Claudia să nu se gândească cu drag la România. Nu o dată, când a dat de greu la materiile de la facultate, și-a binecuvântat profesorii de liceu de la Galați. "Fără cunoștințele din liceu, fără dedicarea profesorilor de la Galați, nu aș fi ajuns unde sunt. Știu că la noi învățământul e destul de blamat. Dar se învață mult și din toate domeniile, pe când în străinătate, un elev începe să se specializeze foarte devreme. Dacă vrea să facă desen, nu mai studiază științe reale. La noi, înveți din toate, iar asta vine cu un uriaș bagaj de cunoștințe. Sincer, matematica nu a fost printre materiile mele favorite. Dar când am ajuns aici și puteam să fac diferențiale și alte calcule complexe, și vedeam că ceilalți colegi ai mei aveau probleme serioase cu ele, le-am fost foarte recunoscătoare profesorilor mei. Fără școala și munca solidă din România, nu cred că aș fi reușit aici".
Magia plantelor și magia comunicării
- Când te-ai gândit că vrei să faci Medicină, Claudia? Au fost momente în copilărie care au prefigurat, cumva, cariera ta strălucită de azi?
- De mică am fost fascinată de medicină. Țin minte că eram mereu curioasă și îmi băgam nasul printre prospecte și cutii când bunicii mei își luau medicamentele. Mă interesa cum se numește fiecare pilulă, la ce folosește, eram fascinată de seringi, de mirosul de spirt, de tot ce însemna universul unui cabinet medical. Pe undeva, nici nu e de mirare, pentru că mama e medic stomatolog, deci, am crescut într-un mediu medical. Tot așa, îmi aduc aminte că citeam fascinată, împreună cu mama, articolele din "Formula AS", despre plantele medicinale și despre efectele lor benefice în cazul atâtor și atâtor afecțiuni. Asta și acum mă fascinează! Citesc de câte ori am ocazia astfel de articole și cred că este un domeniu care trebuie și mai mult explorat în anii ce vin.
- Un cercetător ca tine, doctor în Biochimie la Cambridge, care a lucrat pentru una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume, crede în forța plantelor și în leacuri pe care mulți le consideră "băbești"?
- Eu, una, cred că e nevoie de o întoarcere la natură. Categoric! Dar asta se poate vedea și din faptul că majoritatea medicamentelor pe care le avem, deși sunt substanțe chimice, sunt inspirate din molecule din natură. Armonia cu natura e absolut necesară! Chiar citeam zilele trecute în niște publicații despre faptul că oamenii ar trebui să mănânce cât mai mult fructe și legume din zona în care s-au născut. Se spunea în articol că fructele și legumele respective ar avea o oarecare vibrație benefică. Mi-au stârnit curiozitatea aceste informații și abia aștept să aflu detalii mai fundamentate științific. E greu să explici vibrațiile în medicină, dar eu cred că această direcție merită studiată.
- Traseul tău academic e foarte interesant. Ai fost admisă la Medicină în România, dar ai ales Biochimia în Anglia. Iar acum, după ce ai obținut doctoratul în Biochimie, ai ales să faci și Medicina...
- Niciodată nu m-am îndepărtat de medicină. Medicina mi-a rămas în suflet. Când am terminat facultatea, am lucrat un an în domeniul terapiei cu imunoglobuline. Sistemul de aici e foarte diferit, studenții sunt încurajați încă din facultate să lucreze, ca să nu aibă un șoc de integrare când ies din mediul academic și își caută o slujbă. A fost o perioadă dificilă, dar atunci mi-am dat seama că Medicina e ceea ce vreau să fac. Sigur, cercetarea e fascinantă. Porneam de la ceva care nu exista și apoi, cu mici idei, cu un pic de ajutor, ajungi să creezi o moleculă care, în câțiva ani, poate să ajungă un medicament care tratează o afecțiune gravă. De aceea, am ales să fac un doctorat în Biochimie, iar apoi, având în spate mai multe cercetări în domeniul medical, am decis să fac Medicina. Un pic invers am luat-o, dar am ajuns unde îmi doream. (zâmbește)
- Ai simțit că îți lipsea ceva când ai decis să faci și Medicina?
- Mi-am dat seama că pentru a lega mediul academic, laboratorul de cercetare, de patul bolnavului, trebuie să ai și experiență clinică. Îmi place foarte mult interacțiunea cu pacienții. Aici se pune mare accent pe legătura dintre o afecțiune și felul cum o persoană este afectată de ea. Noi știm simptomele din manuale, dar eu cred că în medicină e important să explorăm mai mult cum anume e afectată o persoană de o boală, care sunt viziunile unei persoane asupra bolii. O persoană care suferă de o afecțiune e la fel de specializată în boala respectivă cum sunt eu ca medic. E posibil ca eu să nu fi experimentat niciodată anumite simptome și să am doar perspectiva științifică. E fascinant să pui perspectiva medicală în comunicarea cu pacientul. E important să știi și care sunt prioritățile bolnavului. Un exemplu simplu: o anumită afecțiune dă o urticarie pe față și dureri de stomac. Pe mine, ca medic, mă interesează ca omul să nu aibă dureri. Dar dacă persoana respectivă lucrează în teatru sau în lumea modei, ar putea să fie mai afectată de urticarie decât de durerea de stomac. Uneori, e foarte greu să explorăm perspectiva asta, să înțelegem ce vor pacienții. Medicina devine mai mult o artă decât o știință, pentru că fiecare persoană vine la tine cu bagajul său personal, emoțional, cu situația de familie, și tu, ca medic, ai doar 5-10 minute să explorezi tot acest context. De aceea zic că este o artă să citești printre rânduri. Din păcate, în România, toată lumea este foarte stresată, medicii au mulți pacienți, sunt grăbiți, se pierde mult dacă nu reușești să comunici bine cu pacientul...
- Ce înseamnă să faci cercetare, pe picior mare, în Occident?
- Mediul de cercetare este foarte dur. Într-o săptămână faci progrese imense, apoi, după câteva săptămâni, realizezi că ce ai descoperit nu se aplică la ce-ți dorești tu. E o luptă continuă pentru încredere, pentru motivație, pentru perseverență. Aici, toată lumea e preocupată de cercetare. Eu, într-o săptămână, mai mult de jumătate din timp sunt în laborator, în vacanțe sunt în spitale, se pune accent mare pe practică. Iar profesorii au mari competențe în aria lor profesională. La un curs de Anatomie, de exemplu, avem și 10-15 profesori care ne predau. Fiecare predă partea pe care s-a specializat. Fiecare își prezintă partea lui, iar noi putem vedea, pe viu, entuziasmul acelor persoane. Avem mereu o jumătate de oră în care profesorii ne vorbesc despre cercetările pe care le fac. Iar asta ne motivează, ne entuziasmează. Aflăm poveștile lor reale, înțelegem că nu totul e roz, dar că, prin muncă și perseverență, putem ajunge unde au ajuns ei acum.
Biserica de la Cambridge
O întreb pe Claudia dacă n-a avut și momente de ezitare, de cumpănă...
"E o luptă continuă", îmi răspunde, și apoi, cu un nod în gât, aduce discuția iarăși acasă, în România. "Nu pot să vă explic cât de importantă este familia, cât de importante au fost și sunt încurajările lor. Nu vă ascund că am fost foarte aproape să renunț în timpul doctoratului, când mă întorceam acasă în mijlocul nopții, după o zi complet pierdută, cu experimente eșuate, cu rezultate nemulțumitoare, și ziceam: «Mamă, tată, eu renunț, nu mai pot să o iau de la capăt încă o zi». Le sunt foarte recunoscătoare alor mei. Și lui Dumnezeu. Fără părinți și fără ajutorul divin, care m-a ținut tare, nu aș fi terminat doctoratul". Din fericire, Dumnezeu ține cu studenții români de la Cambridge. Duminică de duminică, ei au parte de slujbă românească, ortodoxă. Marea universitate britanică are un institut ortodox, la care studiază și lucrează mai mulți preoți români. În jurul lor și al bisericuței anglicane pe care o închiriază duminica și la sărbători pentru slujbe în limba română, s-a închegat o minunată comunitate românească. O biserică rece, cum sunt bisericile din Marea Britanie, se transformă, duminică de duminică, într-o oază de căldură. "Stăm câteva ore la slujbă, iar apoi stăm la povești. Vin la biserică mulți studenți români, vin și oameni simpli, care lucrează în diverse domenii, vin și profesori de la universitate. Toți suntem prieteni, suntem ca o mare familie. Avem un părinte tânăr, din Iași, care lucrează și el la institutul ortodox de la Cambridge. Eu, una, abia aștept să se facă duminică și să merg la biserică. Ce mă bucură cel mai tare e că văd foarte mulți români care nu erau apropiați de biserică în România și care s-au apropiat de ea aici, în Anglia. Atmosfera e minunată! Ne avem atât de bine unii cu alții, încât, dacă lipsește cineva de la slujbe, ne alarmăm cu toții și începem să dăm telefoane, să vedem dacă este bine. Spiritul ăsta ar trebui să-l vedem mai mult și în România".
"Am plecat din România cu gândul să mă întorc"
- Claudia, vorbești foarte des și cu mult drag despre România. Te bate gândul ca, după atâția ani petrecuți în Marea Britanie și după ce ai excelat pe toate planurile, să te întorci în țară? De fapt, unde te vezi peste 5-10 ani?
- Mă văd făcând cercetare în domeniul medical, asta este clar, dar și medicină clinică, la patul bolnavului. Și, desigur, îmi doresc să mă întorc în România. De când am plecat m-am gândit la asta! De fapt, cu gândul ăsta am plecat. Chiar după ce am terminat doctoratul, înainte să încep Medicina, am investigat mai serios posibilitatea de a face cercetare în România. Am fost un pic dezamăgită de răspunsurile primite din țară, și atunci mi-am zis că, poate, nu era momentul oportun să mă întorc. Dar nu mi-am pierdut speranța. Nu știu de ce nu se investește și la noi mai mult în cercetare. Avem o mulțime de oameni foarte bine pregătiți, am avut institute de cercetare de prim rang. O mare frustrare a mea este că nu se mai produce Polidinul, era un produs revoluționar! De ce nu mai putem produce vaccinuri la noi în țară, la Institutul Cantacuzino, și trebuie să importăm vaccinuri specifice altor tulpini? Astea sunt niște frustrări pe care orice tânăr din domeniul meu le are acum... Eu cred că se poate face cercetare în România. Suntem capabili, suntem înzestrați, nu ne lipsesc decât mai multă motivație și mai multă seriozitate în muncă.
- Ce crezi ar trebui să se schimbe în România pentru ca, pe lângă tine, mai mulți tineri de mare valoare să revină acasă, din străinătate?
- Eu cred că interesul colectiv ar trebui să primeze. Și aici există corupție, dar ea nu aduce așa prejudicii ca în România. Apoi, criteriul de angajare, de multe ori, nu e cel al performanței. Nu există meritocrație, e "cine cunoaște pe cine", iar asta e foarte frustrant pentru un tânăr care a muncit să ajungă unde este și care a făcut mari sacrificii. Să știți că salariul sau condițiile de trai nu sunt factorii determinanți pentru revenirea tinerilor în România...