Cel mai bun student român din Europa - CLAUDIA MITROFAN: "Fără școala din România nu aș fi reușit"

Ciprian Rus
- După deschiderea granițelor României spre Uniunea Europeană, nu înce­tează să ne sosească în țară vești despre strălucitele performanțe ale studen­ților noștri care studiază la cele mai mari universități din lume. Ne bucurăm de fiecare succes, adăugându-l, cumva firesc, la renumele țării, fără să știm, însă, povestea ascunsă în spatele lui, o poveste, adesea, spectaculară, prin sacrifi­ciile pe care le cer aceste unice performanțe. Claudia Mitrofan face parte, și ea, dintre studenții noștri "emeriți". Doctor în Biochimie la Cambridge și stu­den­tă la Medicină la aceeași mare universitate britanică, ea a fost distinsă, în 2017, cu premiul pentru "Cel mai bun student român din Europa", o distincție impresionantă, pe care, de data aceasta, ne-am hotărât să o "explorăm" -

Fata cu valiza de cărți

Nici nu apuci să te dezmeticești bine după ce cobori din avion, că gara ce te duce spre centrul Lon­drei te și înghite, în pântecele ei de cărămidă roșie. Pare că toată lumea știe încotro se grăbește, nu­mai tu ești pierdut pe peronul larg cât un bule­vard, cu ochii rătăciți printre ledurile colorate ale pa­nourilor de informare, căutând, deznădăjduit, în­tre sute de destinații, cu nume de care auzi pentru pri­ma oară: kilometrul zero al noii tale vieți. De fapt, de la o vreme, știi cam încotro ar trebui să o apuci, dar ceva, ceva ce refuzi să înțelegi, te ține țintuită locului. Ai doar 18 ani, ești pentru prima oară plecată departe de casă și tragi după tine o va­liză uriașă, doldora de cărți, pe care de-abia o poți urni pe scări și pe benzile rulante dintre peroane. Te uiți în jur și aștepți - cum se întâmplă acasă, în România - ca vreun vlăjgan de treabă să vină și să te ajute pe gratis să-ți cari geamantanul până la vagon. Dar Occidentul e Occident, altă lume, aici fiecare e închis în el, nimeni nu pare să aibă nici timp, nici disponibilitate pentru celălalt. Lumea trece în grabă pe lângă tine, fiecare e sigur pe desti­nația lui, nimeni nu se uită la tine, darmite să se oprească din drum ca să-ți întindă o mână de ajutor. Într-un târziu, înțelegi. E prima ta lecție pe tărâm occidental. Realizezi că aici ești doar tu cu tine, că trebuie să contezi doar pe tine ca să mergi mai de­parte, și înțelegi că acesta e prețul de plătit pentru a studia la una dintre cele mai bune universități din lume. Prinzi cu amândouă mâinile de valiză și smu­cești de ea cu ultimele fărâme de nădejde. Trenul por­nește. Sunt câteva ore din capitală până la desti­nație, ferestrele largi developează priveliști noi, dar mintea ta se încăpățânează să rămână acasă, în România, de unde abia ai plecat. Toți ai tăi sunt aco­lo. Din puținul vieții lor, părinții au pus deoparte, ban peste ban, cât să te descurci până vei primi pri­ma bursă și ca să le dai câte un telefon. Le vezi chi­purile bucuroase și înlăcrimate, cum se suprapun peste vremea închisă de dincolo de fereastra vago­nului și, cum stai așa, înfofolită în fâșul ce încă mai păstrează în el miros de acasă, lași plânsul să urce în tine încetișor.
"Cred că greutățile astea ale vieții de student sunt universale. Orice student trece prin ele", își începe Claudia Mitrofan povestea, primele ei amin­tiri din Marea Britanie. În mediul universitar, Clau­dia nu e o studentă oarecare: a fost aleasă de către Liga Studenților Români din Străinătate drept cel mai bun student român din Europa pe anul 2017. Studiază Medicina la celebra și exigenta Universi­tate din Cambridge, acolo unde, după mai mulți ani de studiu la "East England University", și-a luat deja doctoratul în Biochimie medicală. A plecat de acasă, de la Galați, de 10 ani și, în ciuda reușitelor profesionale și a prestigiului pe care și l-a câștigat în Occident - premii și burse importante, patente me­dicale de mare valoare, experiență în companii de top din industria farmaceutică - nimeni nu știe mai bine decât ea cât de mare e prețul pentru a de­veni cel mai bun în niște domenii în care, din pă­cate, și în ziua de azi, e foarte greu să excelezi în Ro­mânia. Șansa de a studia! Șansa generației năs­cu­tă chiar după Revoluție, de a învăța la cele mai performante universități din lume, au motivat-o pe Claudia, când, încurajată de profesorii de la Liceul "Alecsandri" din Galați, și-a pus pentru prima oară problema de a studia în străinătate. Fusese admisă la Medicină în România, dar a optat să facă Biochi­mie în Anglia, ceea ce părea de domeniul fantas­ticului, într-o Românie zăvorâtă după obloanele "Cortinei de Fier".
"Generația mea a avut, într-adevăr, această imen­să șansă, dar să știți că tinerii noștri muncesc din greu ca să profite de ea. Sunt foarte mulți stu­denți care ne fac cinste în străinătate, știu prea bine cât de mult muncesc și ce sacrificii fac. Când am fost anunțată că am primit premiul pentru Studentul Anului în Europa, la ei m-am gândit, din primul moment. Avem sute de studenți care ar merita și ei acest premiu, și lor le-am și dedicat, acolo, pe sce­nă, performanța mea. Când ești tânăr și dai de greu, nu poți să nu te gândești că ar fi fost mai sim­plu, poate, să rămâi în țară și să urmezi o facultate, care o fi ea. Aici ai mai multe opor­tuni­tăți, dar soluția e numai una: dacă vrei să obții ceva, trebuie să muncești pe rupte!", spune Cla­u­dia.

Prădalnicul dor de acasă

Vocea fetei e mol­co­mă, cu rotunjimi mol­do­ve­nești, iar chi­pul îi e tot un zâmbet. În ziua inter­viului, poar­tă o haină al­bastru-verzuie, ca un mare pro­fesor care se pregă­tește să-și viziteze pa­cienții la prima oră a dimineții. E genul de medic pe care l-ai aș­tepta cu sufletul la gură să-ți însenineze ziua cu o vorbă bună. Mi-o și imaginez prin labora­toa­­rele de la Cam­bridge sau prin saloanele de spital în care își face practica me­di­cală! Dar, așa cum pe mine po­ves­tea mă "tele­por­tează" în Anglia, tot așa, Claudiei discuția îi ofe­ră mereu pretexte ca să aducă vorba despre acasă, despre România. "E greu să pleci când ai 18 ani și să te trezești într-o cameră de cămin, cu un singur bagaj plin cu cărți, și să aștepți trei săptămâni până îți intră bursa. Ca toți românii care sunt departe de casă, simți imediat lipsa afecțiunii, a solidarității care mai există încă la noi, dar care nu prea mai există în Europa de Vest. La noi, încă îți mai pasă de cel de lângă tine, te inte­resează cum îi e, încerci să-l ajuți dacă poți. Aici, lumea e mai individua­listă, își ține viața personală foarte închi­să. Noi suntem alt aluat, și a durat ceva până să îmi fac prie­teni. Când am plecat, în 2008, încă nu erau foarte mulți români pe afară. Cu tim­pul, m-am adap­tat. Dar dorul de casă nu se stinge nicicum. Îmi lipsesc oamenii, nu doar familia, de fapt îmi lipsește felul de a fi al oamenilor de la noi."
N-a fost zi în toți acești 10 ani, în care Claudia să nu se gândească cu drag la România. Nu o dată, când a dat de greu la materiile de la facultate, și-a binecuvântat profesorii de liceu de la Galați. "Fără cunoștințele din liceu, fără dedicarea profesorilor de la Galați, nu aș fi ajuns unde sunt. Știu că la noi învățământul e destul de blamat. Dar se învață mult și din toate domeniile, pe când în străinătate, un elev începe să se specializeze foarte devreme. Dacă vrea să facă desen, nu mai studiază științe reale. La noi, înveți din toate, iar asta vine cu un uriaș bagaj de cunoș­tin­țe. Sincer, matema­tica nu a fost printre materiile mele favori­te. Dar când am ajuns aici și puteam să fac diferențiale și alte cal­cule complexe, și ve­deam că ceilalți colegi ai mei aveau pro­bleme serioase cu ele, le-am fost foarte recunos­că­toare profe­so­rilor mei. Fără școa­la și munca solidă din România, nu cred că aș fi reușit aici".

Magia plantelor și magia comunicării

- Când te-ai gân­dit că vrei să faci Me­dicină, Claudia? Au fost mo­mente în copi­lărie care au prefi­gurat, cumva, cariera ta strălucită de azi?

- De mică am fost fascinată de medicină. Țin minte că eram me­reu curioasă și îmi bă­gam nasul printre pros­pecte și cutii când bu­nicii mei își luau me­dicamentele. Mă inte­resa cum se numește fiecare pilulă, la ce folo­sește, eram fascinată de se­ringi, de mirosul de spirt, de tot ce însemna univer­sul unui cabinet medical. Pe undeva, nici nu e de mirare, pentru că mama e medic stomatolog, deci, am crescut într-un mediu medical. Tot așa, îmi aduc aminte că citeam fascinată, împreună cu ma­ma, articolele din "Formula AS", despre plantele medi­cinale și despre efectele lor benefice în cazul atâtor și atâtor afecțiuni. Asta și acum mă fasci­nează! Citesc de câte ori am ocazia astfel de articole și cred că este un domeniu care trebuie și mai mult explorat în anii ce vin.

- Un cercetător ca tine, doctor în Biochimie la Cambridge, care a lucrat pentru una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume, crede în forța plantelor și în leacuri pe care mulți le consideră "băbești"?

- Eu, una, cred că e nevoie de o întoarcere la na­tură. Categoric! Dar asta se poate vedea și din faptul că majoritatea medicamentelor pe care le avem, deși sunt substanțe chimice, sunt inspirate din mole­cule din natură. Armonia cu natura e absolut nece­sară! Chiar citeam zilele trecute în niște publicații despre faptul că oamenii ar trebui să mănânce cât mai mult fructe și legume din zona în care s-au năs­cut. Se spunea în articol că fructele și legumele res­pective ar avea o oarecare vibrație benefică. Mi-au stârnit curiozitatea aceste informații și abia aștept să aflu detalii mai fundamentate științific. E greu să explici vibrațiile în medicină, dar eu cred că această direcție merită studiată.

- Traseul tău academic e foarte interesant. Ai fost admisă la Medicină în România, dar ai ales Biochimia în Anglia. Iar acum, după ce ai obținut doctoratul în Bio­chimie, ai ales să faci și Medi­cina...

- Niciodată nu m-am îndepărtat de medicină. Me­dicina mi-a ră­mas în suflet. Când am terminat fa­­cul­ta­tea, am lu­crat un an în do­meniul te­rapiei cu imu­no­glo­buline. Sis­te­mul de aici e foarte dife­rit, stu­denții sunt în­cu­rajați încă din fa­cultate să lu­cre­ze, ca să nu aibă un șoc de in­te­grare când ies din me­diul acade­mic și își caută o slujbă. A fost o peri­oadă di­ficilă, dar atunci mi-am dat seama că Me­di­cina e ceea ce vreau să fac. Sigur, cercetarea e fas­ci­nan­tă. Por­neam de la ceva care nu exista și apoi, cu mici idei, cu un pic de ajutor, a­jungi să creezi o mo­leculă care, în câțiva ani, poate să ajungă un medica­ment care tratează o afecțiune gravă. De aceea, am ales să fac un doc­torat în Biochimie, iar apoi, având în spate mai mul­te cercetări în dome­niul medical, am decis să fac Medicina. Un pic in­vers am luat-o, dar am ajuns unde îmi doream. (zâmbește)

- Ai simțit că îți lipsea ceva când ai decis să faci și Medicina?

- Mi-am dat seama că pentru a lega mediul aca­demic, laboratorul de cercetare, de patul bolnavului, trebuie să ai și experiență clinică. Îmi place foarte mult interacțiunea cu pacienții. Aici se pune mare accent pe legătura dintre o afecțiune și felul cum o persoană este afectată de ea. Noi știm simptomele din manuale, dar eu cred că în medicină e important să explorăm mai mult cum anume e afectată o per­soană de o boală, care sunt viziunile unei persoane asupra bolii. O persoană care suferă de o afecțiune e la fel de specializată în boala respectivă cum sunt eu ca medic. E posibil ca eu să nu fi experimentat niciodată anumite simptome și să am doar perspec­tiva știin­țifică. E fascinant să pui pers­pectiva medi­cală în co­muni­carea cu pacien­tul. E im­por­tant să știi și care sunt prio­ritățile bolnavului. Un exem­plu sim­plu: o anumită afecțiu­ne dă o urticarie pe față și dureri de stomac. Pe mine, ca medic, mă interesează ca omul să nu aibă dureri. Dar dacă per­soana res­pectivă lu­crea­ză în teatru sau în lumea modei, ar putea să fie mai afectată de urticarie decât de dure­rea de stomac. Uneori, e foarte greu să explorăm pers­pectiva asta, să înțelegem ce vor pacienții. Me­dicina devine mai mult o artă decât o știință, pentru că fiecare persoană vine la tine cu bagajul său per­so­nal, emoțio­nal, cu situația de fa­milie, și tu, ca medic, ai doar 5-10 minute să explorezi tot acest context. De aceea zic că este o artă să citești printre rânduri. Din păcate, în România, toată lumea este foarte stresată, medicii au mulți pacienți, sunt gră­biți, se pierde mult dacă nu reușești să comunici bine cu pa­ci­entul...

- Ce înseamnă să faci cercetare, pe picior mare, în Occident?

- Mediul de cercetare este foarte dur. Într-o săptămână faci progrese imense, apoi, după câteva săptămâni, realizezi că ce ai des­coperit nu se aplică la ce-ți dorești tu. E o luptă con­tinuă pentru încre­dere, pentru moti­va­ție, pentru perseverență. Aici, toa­tă lu­mea e preo­cupată de cer­ce­­ta­re. Eu, într-o săptă­mâ­nă, mai mult de ju­mătate din timp sunt în la­bo­ra­tor, în va­can­țe sunt în spita­le, se pune ac­cent mare pe prac­tică. Iar profe­so­­rii au mari com­pe­­tențe în aria lor profe­siona­lă. La un curs de Anatomie, de exem­plu, avem și 10-15 profesori care ne pre­­dau. Fiecare pre­dă par­tea pe care s-a spe­cializat. Fie­care își prezintă par­tea lui, iar noi putem vedea, pe viu, en­tuziasmul ace­lor persoane. A­vem me­reu o jumătate de oră în care pro­feso­rii ne vorbesc des­pre cercetările pe ca­re le fac. Iar asta ne mo­ti­vează, ne entu­zias­mează. Aflăm po­veștile lor rea­le, înțe­legem că nu totul e roz, dar că, prin mun­că și perseve­rență, putem ajunge unde au ajuns ei acum.

Biserica de la Cambridge

O întreb pe Claudia dacă n-a avut și momente de ezitare, de cumpănă...
"E o luptă continuă", îmi răspunde, și apoi, cu un nod în gât, aduce discuția iarăși acasă, în Ro­mânia. "Nu pot să vă explic cât de importantă este familia, cât de importante au fost și sunt încurajă­rile lor. Nu vă ascund că am fost foarte aproape să renunț în timpul doctoratului, când mă întorceam acasă în mijlocul nopții, după o zi complet pierdută, cu experimente eșuate, cu rezultate nemulțumitoare, și ziceam: «Mamă, tată, eu renunț, nu mai pot să o iau de la capăt încă o zi». Le sunt foarte recunos­cătoare alor mei. Și lui Dumnezeu. Fără părinți și fără ajutorul divin, care m-a ținut tare, nu aș fi ter­minat doctoratul". Din fericire, Dumnezeu ține cu studenții români de la Cambridge. Duminică de duminică, ei au parte de slujbă românească, orto­doxă. Marea universitate britanică are un institut ortodox, la care studiază și lucrează mai mulți preoți români. În jurul lor și al bisericuței anglicane pe care o închiriază duminica și la săr­bători pentru slujbe în limba română, s-a închegat o minunată comunitate românească. O biserică re­ce, cum sunt bisericile din Marea Britanie, se trans­formă, dumi­nică de duminică, într-o oază de căl­dură. "Stăm câteva ore la slujbă, iar apoi stăm la povești. Vin la biserică mulți studenți români, vin și oameni simpli, care lucrează în diverse domenii, vin și profesori de la universitate. Toți suntem prie­teni, suntem ca o mare familie. Avem un părinte tâ­năr, din Iași, care lucrează și el la institutul ortodox de la Cambridge. Eu, una, abia aștept să se facă du­minică și să merg la biserică. Ce mă bucură cel mai tare e că văd foarte mulți români care nu erau apropiați de biserică în România și care s-au apro­piat de ea aici, în Anglia. Atmosfera e minunată! Ne avem atât de bine unii cu alții, încât, dacă lip­sește cineva de la slujbe, ne alarmăm cu toții și în­ce­pem să dăm telefoane, să vedem dacă este bine. Spiritul ăsta ar trebui să-l vedem mai mult și în Ro­mânia".

"Am plecat din România cu gândul să mă întorc"

- Claudia, vorbești foarte des și cu mult drag despre România. Te bate gândul ca, după atâția ani petrecuți în Marea Britanie și după ce ai excelat pe toate planurile, să te întorci în țară? De fapt, unde te vezi peste 5-10 ani?

- Mă văd făcând cercetare în domeniul medical, asta este clar, dar și medicină clinică, la patul bol­navului. Și, desigur, îmi doresc să mă întorc în Ro­mânia. De când am plecat m-am gândit la asta! De fapt, cu gândul ăsta am plecat. Chiar după ce am terminat doctoratul, înainte să încep Medicina, am in­vestigat mai serios posibilitatea de a face cerce­tare în România. Am fost un pic dezamăgită de răs­punsurile primite din țară, și atunci mi-am zis că, poate, nu era momentul oportun să mă întorc. Dar nu mi-am pierdut speranța. Nu știu de ce nu se in­vestește și la noi mai mult în cercetare. Avem o mulțime de oameni foarte bine pregătiți, am avut institute de cercetare de prim rang. O mare frustrare a mea este că nu se mai produce Polidinul, era un produs revoluționar! De ce nu mai putem produce vaccinuri la noi în țară, la Institutul Cantacuzino, și trebuie să importăm vaccinuri specifice altor tul­pini? Astea sunt niște frustrări pe care orice tânăr din domeniul meu le are acum... Eu cred că se poate face cercetare în România. Suntem capabili, suntem înzestrați, nu ne lipsesc decât mai multă motivație și mai multă seriozitate în muncă.

- Ce crezi ar trebui să se schimbe în România pentru ca, pe lângă tine, mai mulți tineri de mare valoare să revină acasă, din străinătate?

- Eu cred că interesul colectiv ar trebui să pri­meze. Și aici există corupție, dar ea nu aduce așa pre­judicii ca în România. Apoi, criteriul de anga­jare, de multe ori, nu e cel al performanței. Nu exis­tă meritocrație, e "cine cunoaște pe cine", iar asta e foarte frustrant pentru un tânăr care a muncit să ajungă unde este și care a făcut mari sacrificii. Să știți că salariul sau condițiile de trai nu sunt factorii determinanți pentru revenirea tinerilor în Româ­nia...