Poveştile Marii Uniri - Capul lui Mihai Viteazul

Biserica Mânăstirii Dealu.

Una dintre cele mai vechi şi mai frumoase biserici din ţară. Siluetă impunătoare, ziduri groase, de cetate. Intru cu sfială. Înăuntru, printre culorile vii ale sfinţilor, mă aşteaptă întâlnirea la care visez de mult: osemintele marelui domn Mihai Viteazul. Capul său, rămas după ce trupul i-a fost nimicit. Unica dovadă a trecerii lui prin lume. Fac câţiva paşi şi des­copăr o adevărată necropolă domnească. Domnitori şi dom­niţe care au făcut istorie şi-au găsit aici tih­na. În par­tea dreaptă a pro­nao­sului, văd un sarcofag de mar­mură impunător. Pe placa mor­­mân­tului stă scris un text al lui Iorga: "Aici odihneşte ceea ce crima şi impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mi­hai Voievod cel Viteaz, iar sufletul său tră­ieşte în sufletele unui neam întreg, până ce Scrip­turile se vor împlini, când va afla în ceruri odihna drep­ţilor". Sub inscripţie se află capul lui Mihai Viteazul. Mângâi încet placa rece a mor­mântului. Poate că lumina ful­ge­relor ce ieşeau, când­va, din ochii lui cei năpraznici mă va mângâia cumva şi pe mine. Ca­pul lui Mihai Viteazul. Re­lic­va sfântă a românilor. Cu o odisee fascinantă. Poves­tea tră­dă­rii altora, dar şi a înălţării unui neam. Iat-o...

Semnul cel rău

Drama a început în toamna anului 1600. Mihai Viteazul era încolţit de duşmani. Câteva luni mai devreme, fusese voievodul tuturor românilor. Acum pierdu­se şi Ardealul şi Moldova şi mare parte din Ţara Românească. Pă­răsit de cei mai mulţi dintre bo­ieri şi retras în Oltenia, abia de mai rezista. Şi atunci s-a hotărât să meargă la împăratul de la Vie­na, să-i ceară ajutor. Să treacă în Ardeal şi de acolo mai departe, până la Viena, pentru a fi ascul­tat. Hotărâse să treacă în Ardeal prin pasul Vâlcan, dru­mul pe care circulau diligenţele şi căru­ţele, singura posibilitate, în vre­mu­rile acelea, când Valea Jiului nu fusese încă deschisă, de a ajunge în Ţara Haţe­gului. Până să intre în munte, a poposit într-un loc care astăzi se chea­mă "Poiana lui Mihai", în satul Schela, ultimul sat gorjean la graniţa cu Ardea­lul. Priveliştea care îl înconjura pe Mihai îi tăia domni­torului răsuflarea. Soarele asfinţea peste munţi, şi lumina de aur topit a cerului părea să îi spună că va izbândi în toate. Dar tocmai atunci s-a arătat sem­nul cel rău, spune legenda. Ca lovit de un ful­ger, calul voievodului, de care Mihai nu se des­părţea niciodată, a căzut din picioare şi a murit. Şi nu era ostenit. Îşi purtase stăpânul victorios prin atâtea bătălii! A fost o pre­vestire neagră. Unii dintre tovarăşii cu care pornise la drum l-au sfătuit să se întoarcă. Peste munţi, pe Vodă îl aştepta moartea. Mihai însă n-a ascultat şi a doua zi di­mi­neaţă, coborând, a luat-o la drum către Pe­tro­şani. După opt luni, semnul cel rău se adeverea. Marele voievod a fost omorât. Azi în "Poiana lui Mihai" stă de veghe un vul­tur de bronz, un monu­ment ridicat între războaie, la care oamenii vin în pele­rinaj.

O duminică neagră

Pe 9 august 1601, Mihai a fost omorât. Sfârşitul lui e descris în toate cărţile de istorie. Se afla în cortul său, ridicat pe un câmp, lângă Tur­da, aşteptând solii gene­ralului Basta, care îi promi­sese sprijin în luptele ce ur­mau. Aceştia au nă­vălit, însă, asupra lui, uci­gându-l în mod barbar, scrie Nicolae Iorga în istoria sa.
Odată cu Mihai, sunt ucişi în cort alţi 18 credin­cioşi ai săi. Cei care scapă din luptă numai răniţi, chiar şi comandanţii unguri din oastea lui, sunt de­capitaţi. Imperialii i-au prins şi i-au executat pe toţi. Dar noaptea de duminică neagră era abia la început. După ce l-au omorât, cu o furie neome­nească, călăii lui Mihai Vodă i-au despuiat mai întâi trupul de haine (unul şi-a luat spre amintire surguciul de pe căciula voievo­dului, împodobit cu safire albastre), au jefuit apoi cortul şi restul averii lui găsite în tabără, şi cai, şi bani, şi tot ce se putea lua. Trupul voievodului a fost batjocorit pe înde­lete. Zile în şir a zăcut gol, la mar­ginea drumului. Ca­pul l-au pus pe coap­sa calului voievo­dului, ce fusese şi el omorât.
Aşa s-a întâmplat, în acel august 1601, moartea de martir a lui Mihai Voievod Viteazul. Cum pome­neşte cu tristeţe "Letopiseţul cantacuzinesc": "Şi căzu trupul lui cel frumos, ca un copaci... Şi-i ră­mase (...) gol, în pulbere aruncat, că aşa au lu­crat pizma încă dinceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr de vină, ca şi acesta". Se spu­ne că rămăşiţele trupului voievodului au fost îngro­pate de nişte sârbi, ca să nu-l mănânce câinii, într-un loc neştiut. Doar capul lui Mihai şi-a aflat, într-un târziu, locul şi odihna. Foarte târziu...

Jurământul sfânt

Se spune că după uciderea lui Mihai, capul i-a fost îmbălsămat şi i-a fost încredinţat unui boier al său, care l-a dus cu multă grijă şi plin de evlavie în Ţara Românească, la Mânăstirea Dealu. Multă vreme nu s-a ştiut bine cine a fost acel om devotat, care şi-a asumat o misiune aşa de grea. Adevărul a ieşit la lumină tot din hrisoave: În "Letopiseţul Cantacuzinesc" o poveste deosebit de emoţio­nan­tă: "Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Tur­turea Paharnicul jurământ tare şi mare, cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de se va prin­de lui Mihai Vodă să pieie în altă ţară, să nu-i lase oasele acolo, ci să le aducă în Ţara Românească". Şi "dacă văzu Turturea Pahar­nicul că tăiară pe Mihai Vodă, mult s-au nevoit pentru jurământul ca să ducă în Ţară oasele lui Mi­hai. Dar n-au putut, şi au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Româ­nească şi l-au îngropat la mănăstirea Den deal, de la Târ­govişte". Putea fi doar o legendă frumoasă. Dar povestea e întă­rită de un document des­coperit nu de mult. Un zapis din 1612, dat de Radu Mihnea Voievod. El îi întărea lui Turturea stăpânirea unui sat dăruit de Mihai Viteazul "pentru multă şi bună cre­din­cioa­să slujbă cu care a slujit lui". Căci "Slu­ga domniei lui, Turturea Paharnic, el a furat capul lui şi l-au adus în ţară, de l-au slujit şi l-au îngro­pat, cu multă cinste, ca pe un domn". Alt sfetnic credincios voievo­du­lui, boierul Radu Buzescu, îm­preună cu soţia sa, pun pe mor­mântul lui Mihai, de la Dealu, o lespede. Fapt neobişnuit pe a­tunci, ea a fost gravată în româ­neşte, nu în slavonă: "Aici zace cinstitul şi răpo­satul capul creştinului Mihail Marele Voievod ce au fost Domn Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei". Inscripţia stă şi azi întipărită pe piatra pronaosului de la Mânăstirea Dealu, lângă noul mormânt.

Sub vremuri şi peste ele

Odiseea capului lui Mihai Viteazul nu s-a în­cheiat, nici pe departe, în 1601. Va mai trece mult timp până când îşi va găsi, în sfârşit, tihna. Soarta lui a fost tulburată odată cu cea a Mânăstirii Dealu, care avea să fie prădată şi jefuită de nenumărate ori, în vea­curile ce au urmat. Turcii, habsburgii, tot soiul de principi nesăţioşi, au venit, pe rând, să o des­poaie de odoare. În 1630, locaşul este înstrăi­nat, pentru ca apoi, marele cutremur din 1802 să fărâmiţeze aproape de tot biserica. În mod mira­culos, mor­mân­tul cu capul lui Mihai scapă neatins şi nepro­fanat. Dar odată cu lăcaşul care îl adăpos­tea, Mihai Vodă şi faptele sale strălucitoare intră, un timp, într-un con de uitare...
Dar abia în preajma anului 1848, imaginea Vitea­zului va deveni un simbol clar şi tare al unirii tuturor românilor într-o singură ţară, craniul său dobândind o importanţă covârşitoare. În 1847, sunt deschise mormintele lui Radu cel Mare, ctitorul Mânăstirii Dealu, şi al lui Mihai Viteazul, şi puse, în semn de pioasă mândrie, în două racle de sticlă. Cultul faţă de Mihai ia amploare, iar capul său pare că nu-şi va afla odihna. După aproape 20 de ani, Dimitrie Bolintineanu, pe atunci ministru, vrea să ridice un monument închinat marelui voievod chiar la Mânăstirea "Mihai Vodă" din Bucureşti. Acolo trebuia să-i fie depus şi capul, într-o urnă de aur. Proiectul a fost aprobat de domnitorul Alexan­dru Ioan Cuza, dar, din motive neştiute, a fost aban­do­nat. Puţin mai târziu, o iniţiativă oarecum asemănă­toare eşuează şi ea. În 1904, arheologul Grigore Tocilescu şi câţiva studenţi înlocuiesc racla de sticlă, în care se afla craniul voievodului, cu un chivot din bronz. Iorga considera, însă, că un obiect de bronz este nedemn pentru odihna voievodului-martir. Şi propune guvernului să se facă un sarcofag de mar­mură. Carol Stork reali­zează două splendide lucrări, pentru Mihai Vitea­zul şi Radu cel Mare, dar cel al Viteazului, nefiind terminat, capul lui Mihai a rămas în continuare în chivotul lui Tocilescu. În 1912, monumentul lui Mihai este gata. Dar primul război mondial se apropie şi craniul voievodului nu mai este aşezat acolo. Alte primejdii îl pândeau...

În bejenie

Octombrie, 1916. Trupele germane şi aliaţii lor ocupă Muntenia şi Oltenia. La cel mai înalt nivel, membri din biroul de contrainformaţii militare, Bi­roul 2 al Statului Major al Armatei române hotă­răsc că trebuie să salveze din calea duşmanilor artefactele nepreţuite pentru istoria României şi a naţiunii române. Nicolae Iorga insistă că trebuie salvat, cu orice preţ, şi capul lui Mihai Viteazul. La sfatul marelui istoric, în acel trist octombrie 1916, preotul militar de la Mânăstirea Dealu, Alexandru Dolinescu, duce în cel mai mare secret preţioasa relicvă la Mitropolia din Iaşi. O grupă de agenţi şi câţiva soldaţi îl escortează discret. Craniul a fost în­velit ca o relicvă sfântă, în pânza sfintei mese de altar de la Mânăsirea Dealu. La Iaşi, preotul Doli­nescu predă cra­niul, printr-un act în toată regula, semnat de însuşi mitropolitul Pimen. După care re­licva este pusă într-o ladă de fier şi ascunsă în tainiţa mitropoliei din peretele de răsărit al Sfântu­lui Altar. Lo­cul tainiţei îl ştia doar un singur om: marele eclesiarh al Mitro­po­liei, Policarp Luca!...

Capul din cutia cu pălării

Tăvălugul german ajunsese acum şi în pragul Moldovei, iar Iaşiul părea în pericol de a fi ocupat. În iarna lui 1916, ca să nu fie profanat sau distrus de nemţi, capul voievodului este trimis iar pe dru­muri, în Rusia. Din fericire, nu a ajuns împreună cu restul Te­zaurului, la Moscova, ci în Crimeea, la Cherson. Ve­ghetor al capului a fost ales Petrache Gârboviceanu, un deputat, colaborator apro­piat al lui Spiru Haret. Un om de cultură cu o statură morală ireproşabilă. I.G. Duca, pe atunci ministrul Cul­telor, îşi aminteşte: "Din autorităţile civile multe au fost trimise la Cherson. Aşa l-am pornit acolo pe Gâr­bo­viceanu şi i-am încredinţat capul lui Mihai Viteazul. Nu care cumva acest adevărat simbol al unităţii noastre naţio­nale să cadă în mâi­nile duş­ma­nilor, şi în spe­cial ale unguri­lor".
Epopeea lui Petrache Gâr­bo­viceanu cu cra­niul Ma­relui Vo­ie­vod, în Cri­meea, devenită în curând bol­şe­vică, a fost dra­matică. Gârboviceanu a ascuns cra­niul într-o cutie de pălării, ca să înşele vigilenţa agenţilor bolşevici. Plin de conştiinţa răspunderii ce i se încredin­ţase, trăia cu o spaimă neîn­treruptă că va fi descoperit şi, odată cu el, poporul român va fi jefuit de pre­ţioa­sa re­lic­vă. Aşa că nu ieşea decât rar din camera sa, ţinând relicva sacră sub pat. "Simbolul unităţii noastre naţionale a trebuit să trea­că prin aceleaşi neînchipuite vicisitudini prin care a trecut statul român însuşi, până să ajungă la înfăptuirea uni­tăţii sale. Căci capul lui Mihai Viteazul a fost cu alai readus la Mitropolia de la Iaşi, aproape în acelaşi moment în care trupele noastre se pregăteau să reia armele şi îm­preună cu Aliaţii învingători, să înainteze peste Carpaţi spre Alba Iulia şi spre câm­pia de la Turda, unde spada trădătoare a lui Basta retezase acest cap" - mai spune Duca. Şi, într-adevăr, în noiembrie 1918, craniul se afla din nou la Iaşi. La 8 noiem­brie, de Sfinţii Mihail şi Gavriil, atunci când România şi Regele ei reintrau în lup­tă, împotriva Germaniei... "s-a făcut o come­morare din acelea care cu greu se pot uita. Capul cel sacru, din ochii căruia scăpăraseră cândva lumi­nile acelea fulgerătoare care îi în­gheţau pe duş­mani, a fost încununat cu lauri şi aşe­zat într-un si­criu de stejar. Iar sicriul a fost umplut cu brocart preoţesc. Regele, regina, prinţul moşte­nitor, repre­zentanţii Aliaţilor erau de faţă, alături de o mulţime imen­să".

"Nimeni să nu mai umble la mormântul lui Mihai Viteazul până la sfârşitul veacurilor, până la învierea de apoi!"

22 august 1920. Marelui voie­vod şi relicvei sale li se dau cele mai înalte onoruri. România Mare este de acum făptuită, şi Mihai Vo­dă devine primul ei sim­bol. Chiar trenul regal al României plea­că să aducă de la Iaşi, la Mâ­năstirea Dea­lu, craniul lui Mihai. Trenul este plin de personalităţi. Un vagon anume ame­najat, cu tot cu santi­nele militare, e pre­gătit să transporte relicva devenită istorică. La 26 august 1920, după ce trece prin câteva mari oraşe ale ţării, capul voievodului ajunge la Târgo­vişte. Ziarele ţin la curent întreaga ţară despre traseul urmat şi oamenii ies în întâmpinare în gări, cu flori şi cu mir. La Târgovişte, craniul e primit cu onoruri militare. Apoi este pus pe un afet de tun tras de şase cai. Tunurile trag salve de onoa­re, clopotele bat în cor, şi muzica militară se aude neîncetat. Astfel sunt purtate ultimele rămăşiţe ale primului întregitor de ţară, la Mânăstirea Dealu. Îl însoţea un impre­sio­nant convoi funerar, care a străbătut în desă­vârşită reculegere, urcuşul până la mânăstire. În frun­te era însuşi regele Ferdinand care a mers pe jos, tot drumul. Pe deal, procesiunea s-a aliniat în faţa bisericii. Curtea mânăstirii şi împrejurimile gemeau de oameni. A urmat slujba religioasă, după care regele a ţinut un discurs înflă­cărat. Apoi el şi-a desprins din piept insigna al­bastră a ordinului "Mihai Viteazul" şi a aşezat-o, cu pioşie, pe craniul voievodului. Apoi a cimentat capacul de marmură albă al sarcofagului, un gest menit să dureze o vecie, aşa cum şi-a dorit şi cum a lăsat scris Nicolae Iorga. Nimeni să nu mai umble la mormântul lui Mihai Viteazul până la sfârşitul veacurilor, până la învie­rea de apoi!

(Mulţumiri Academiei Române pentru imagi­nile de arhivă.)