Şi pentru că Iisus Mântuitorul este Lumina Lumii, Lumina Învierii şi a vieţii veşnice, ţăranii din Maramureş numesc "Întâmpinarea Domnului" - "Ziua cu Lumină" şi o prăznuiesc în mod special. În graiul din Maramureş, "lumină" înseamnă şi lumânare, "Ziua cu Lumină" devenind, prin asimilare, şi "Ziua cu lumânările", adică ziua în care se aprind lumânări în cinstea Copilului Sfânt. Este vorba despre o adevărată "Luminaţie" în plină iarnă, dedicată lui Iisus, dar şi o sărbătoare pentru morţi şi pentru vii. O Luminaţie complexă, care pune în evidenţă felul adânc şi impresionant în care oamenii din nordul ţării au înţeles şi au receptat credinţa în Hristos.
Un bătrân din Tămaia mi-a povestit, mai demult, cum se ţine Luminaţia la ei în sat: "La noi, în Tămaia, nu duc oamenii lumini de-acasă. Este acoale, cum intri-n beserică, un curator. Îţi dă lumină, o aprinzi ş-o pui pă tava ceea cu prund. Tătă lumea aprindea lumini pântru morţi. Şi nu să lucră nimic, nici acasă şi nici în clacă. Să face slujbă la beserică şi vecernie după masă".
Trei kilometri mai către Sighet, pe Valea Marei, în satul Hărniceşti, lumânarea se aprinde pentru vii. Ioana lu' Pretiluş, originară din acest sat, relatează: "La noi nu să duce lumea cu lumninucă di ceea mnică, ci cu o făclie. Tăt omu' ş-o dus făclia de acasă, ş-o ţânut-o în mână, aprinsă, pă timpu' slujbii. Zici că arde beserica de lumninile aprinse. Dumnezăule, Doamne, cât era de mândru! Erau lumini din ceară de albine, că oamenii aveau stupi, şi mirosea tare mândru în beserică. Înt-aceie zî era aproape tăt satu' la slujbă, aşe, ca la Paşti. Noa! Aşe o fo când eram io fată. Amu, nu ştiu cum îi, poate s-o mai schimbat rânduiala".
Bătrâna Ileana Birăiţii din Deseşti ducea o făclie înstruţată (împodobită), vrând, poate, să-L preamărească dinadins pe Hristos: "Io, când am fo tânără, ducem o lumină mare, înstruţată cu măieran şi cu floare domnească (un fel de muşcată). Legam struţucu' acela cu un şir de lână roşie. Apoi, crâsnicu' să uita, şi când mă vide cu făclia ceie aşe de mândră, vinea şi mi-o lua şi-o pune în sfeşnic să ardă. Şi arde pân' la capăt. O servit la Sfânta slujbă din «Ziua cu Lumina»".
În tradiţia populară, lumânarea aprinsă îl reprezintă atât pe Iisus, ca Lumină întrupată, cât şi lumina însăşi, lumina vieţii, componentă de bază a tiparului veşniciei, ce cuprinde împreună, lumea noastră şi lumea de Dincolo.
Un puiuţ de curcubeu
Demult, de "Ziua cu Lumina", mă pregătisem sufleteşte să particip la Sfânta Liturghie şi să aprind o lumânare pentru cineva drag, "mutat" la cei mulţi, în lumea de dincolo. Dar tocmai când pornisem să mă îmbrac, ne-am trezit cu nişte rude venite de departe. Afară era o zăpadă înaltă cât gardurile şi soarele strălucea vesel pe cer. Oaspeţii, îngheţaţi de frig, aveau nevoie urgentă de-un ceai fierbinte. M-am pornit să îl fac, nu fără o stare de ciudă şi enervare. Era clar că nu voi mai ajunge la nici o biserică; trebuia să-i servesc şi să le ţin companie. Dezmorţindu-se în bucătărie, unde era cald şi bine, au început să sporovăiască veseli. Vorbele şi râsetele lor mi-au făcut şi mie bine, încât am simţit, dintr-o dată, că gesturile mi se armonizează cu atmosfera de sărbătoare ce plutea în casă. Aţâţasem focul în sobă şi urma să scot apa dintr-o găleată acoperită, aşezată pe un scăunel. Când să iau capacul de pe găleată, am observat pe el un curcubeu. Surprinsă, m-am uitat să văd culorile de aproape: mult verde, albastru şi roşu. Ştiam că verdele înseamnă iarbă, albastrul secară şi roşul grâu, adică rod bogat în anul ce începea. Ridicând capacul, în apa din găleată era un alt curcubeu, mult mai mare, culorile fiind mai puternice şi mai clare. Când am turnat apoi apa în ibric, am observat că şi în el se formase un puiuţ de curcubeu. M-a cuprins o emoţie straşnică, de-mi tremura mâna, şi mi-am aplecat capul ca pentru o mătanie. Toate trei curcubeiele se trăgeau de la o rază de soare ce pătrundea prin cele două rânduri de sticlă ale ferestrei sub care stătea găleata. Raza se desfăcuse şi înflorise în cele şapte culori ale sale. Eram cu adevărat fericită. De "Ziua cu Lumina" primisem un dar fără seamăn, un dar ceresc. Dacă s-ar fi întâmplat într-o zi oarecare, n-ar fi avut nici un fel de semnificaţie. Dar de Ziua Luminii era de parcă m-aş fi dus nu la bisericuţa din sat, ci la biserica lumii, din centrul universului. Lumina zâmbise, înflorise pentru toţi "duşii", pentru toţi prezenţii şi, în particular, pentru mine, păcătoasa. Şi am realizat, înfiorându-mă, că "Ziua cu Lumina" este un nume absolut perfect pentru "Întâmpinarea Domnului".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
