Lecţiile stării de bine
- Dragă Zoltán, cum te găseşte această iarnă atipică, care parcă ar ţine timpul pe loc într-o nesfârşită toamnă?
- Chiar mă uitam zilele acestea la nişte fotografii de anul trecut, pe vremea asta, când zăpada era atât de mare, încât din maşinile de pe stradă se vedeau doar acoperişele, iar copiii îşi făceau iglu-uri în "munţii" de nea. Nu trebuie să ne îngrijorăm. Va veni şi iarna, doar s-a lăsat puţin aşteptată, oricine mai întârzie din când în când. Cât despre mine, eu sunt într-o foarte bună şi odihnitoare perioadă, care a început odată cu sărbătoarea Crăciunului. Pe 23 decembrie, am avut ultimul concert de anul trecut, iar până la începutul lui ianuarie, când am avut primul concert de anul acesta, am petrecut clipe liniştite cu familia. M-am bucurat să am pauză de sărbători, pentru că-mi place de Crăciun să merg la slujba de la biserică, îmi place să citesc câte ceva despre istoria creştinismului, chiar am participat la nişte conferinţe despre creştinismul timpuriu. Dar îmi place şi ornarea bradului, descoperirea cadourilor de sub el, bucuria lui Áaron, fiul nostru, cu ocazia venirii lui Moş Crăciun. Am fost şi la ţară câteva zile, m-am întâlnit şi cu puţină zăpadă. Mă simt foarte bine.
- De fiecare dată când stăm de vorbă, mă impresionează atitudinea ta relaxată, zâmbeşti, dar eşti, totuşi, plin de efervescenţă şi entuziasm. Care este secretul acestei permanente stări de bine pe care o emani?
- Nu e niciun secret. Încerc permanent să acumulez înţelepciune, să transform răul în bine, iar acest demers constant îmi dă o stare de bine. Pe mine nu mă mai supără eşecurile, loviturile, le consider nişte provocări din care omul încearcă, prin propria sa strădanie, să iasă victorios. Ba mai mult, încearcă să iasă mai bun decât era înainte de a se întâlni cu acele greutăţi. Chiar cred că odată ce reuşesc acest lucru, oamenii devin superiori, devin altruişti şi, implicit, mulţumiţi. Important este să stăpâneşti tu lucrurile, nu să te laşi stăpânit de ele. Şi-apoi, preocupările mele de bază sunt artistice, iar arta face parte din etapele cultivării sufletului uman. Există mereu oameni care au aceleaşi preocupări cu ale tale, care poate că au scris cărţi despre ele pe care probabil ar trebui să le citeşti. Să vezi filme bune, să citeşti poezie de calitate, să asculţi muzici superioare, toate acestea îţi fasonează sufletul, te rafinează, îţi oferă mai multe nuanţe. Această primenire culturală, această căutare a noului şi a rafinamentului ne va face pe toţi mai buni, mai darnici, mai înţelepţi şi mai relaxaţi.
Concert în sufragerie
- Muzica face şi ea parte din stilul tău bucuros de viaţă? Mereu apar zvonuri că trupa Sarmalele Reci e desfiinţată, pentru ca apoi să vă vedem pe afişul unui nou concert...
- Că tot mă lăudai pentru efervescenţa mea, îţi spun, iată, că am reluat repetiţiile cu Sarmalele Reci chiar din primele zile ale acestui an, cu foarte multă voie bună. Chiar am avut şi primul concert. Sufrageria mea este iar plină de oameni, pentru că acela este locul întâlnirilor noastre muzicale. Cât despre zvonurile legate de desfiinţarea trupei, ele ne-au urmărit dintotdeauna. Nu înţeleg de ce există mereu oameni care sunt atât de deranjaţi de noi, încât aleg să dezinformeze constant. Nu demult, am citit un aşa-zis articol despre mine care, deşi avea în titlu un anunţ despre concertele unplugged Sarmalele Reci, se încheia cu o frază prin care respectivul anunţa că trupa s-a desfiinţat. Ce fel de om de presă e acela?! Nici măcar nu s-a întâlnit cu mine, nu a încercat să mă cunoască. Cred că de prin anul 2000, Sarmalele Reci se tot desfiinţează. Şi iată că nu este aşa. Dacă îţi aminteşti, albumul de debut al formaţiei noastre se numeşte "Ţara te vrea prost", un slogan prin care încercam şi încercăm în continuare să atragem atenţia asupra unor realităţi, să înţelegem de ce sunt lucrurile aşa cum sunt şi dacă există un sens în spatele lor. Trăim în vremurile dezinformării cronice. Toată lumea încearcă să manipuleze pe toată lumea. De la vaccinări la guvern, de la manifestaţii, la simple bârfe. Eu sunt puţin dezamăgit de oamenii inteligenţi pe care-i cunosc şi care nu-şi dau seama de asta. La fel cum mi se pare incredibil ca oamenii să voteze aşa cum au făcut, ori să fie convinşi că manifestaţiile la care iau parte sunt spontane şi nemanipulate. Îmi pare rău dacă acei care vor citi aceste rânduri se vor supăra. Sper să nu o facă sau măcar să folosească supărarea ca un mijloc de introspecţie, şi în felul acesta, să reuşească să găsească calea şi ideile proprii.
OZN-ul "jazzapella"
- Un alt proiect muzical în care eşti implicat de ceva vreme se numeşte "Jazzapella": o formaţie a capella, o armonie de voci şcolite, extraordinară. Îşi găseşte o astfel de muzică locul pe scenele din România?
- "Jazzapella" este un proiect frumos, dar extrem de greu. Şi, ai dreptate, nu prea îşi găseşte locul în România, fiind puţin înaintea vremurilor, la noi. Muzica a capella este una de nişă peste tot în lume, dar la noi e aproape inexistentă. Este un OZN, cum îi spun eu. Dar dacă organizatorii de spectacole sunt circumspecţi în ceea ce priveşte succesul unui astfel de proiect, publicul, în schimb, îi cam contrazice. Atitudinea lui este una de foarte mare apreciere. Oamenii sunt încântaţi, chiar dacă e ceva nou pentru ei, iar asta mă motivează să nu renunţ. Proiectul e foarte greu de ţinut. Componenţa grupului Jazzapella se schimbă mereu, deoarece unii nu rezistă, alţii pleacă cu burse. În perioada Crăciunului suntem cel mai solicitaţi, pentru că muzica noastră se pretează sărbătorilor, fiind una corală. În plus, avem şi nişte colinde speciale, care plac foarte mult. Mi-aş dori nespus să existe interes pentru noi, pe toată perioada anului, şi sper ca în viitor să reuşesc să promovez mai bine acest proiect, iar el să depăşească sferele Bucureştiului. Cert este că în ambele formaţii, Sarmalele Reci şi Jazzapella, eu cred foarte mult. Am ştiut de la început, în amândouă cazurile, că fac ceva bun, iar faptul că publicul încă ne caută şi ne apreciază este o confirmare a credinţei mele. Sunt recunoscător şi mulţumit.
O idee, două minţi, patru mâini
- Zoltán, tu nu eşti un artist care să rupă topurile, să aibă mii de difuzări la radio şi televiziune. Din ce-ţi câştigi existenţa?
- Cred că te referi la "din ce bani îmi plătesc facturile", căci altfel eu îmi câştig existenţa din soare, din aer şi din modul în care aleg să recunosc belşugul care există în univers. Dacă realizezi că universul este un preaplin de bogăţie, şi nu un loc al crizelor, atunci vei găsi toate resursele spirituale, sufleteşti şi fizice, ca viaţa ta să fie plină de energie, creativitate, inventivitate, poftă de muncă, lucruri care îţi vor aduce şi satisfacţii pe plan fizic. Cât despre facturi, le plătesc din munca mea de interpret la conferinţe. Traduc în direct, nu în scris, pentru că traducerea cărţilor am încercat-o şi am constatat că cere mult prea mult efort pentru o remuneraţie infimă. Mai plătesc facturi şi din munca de MC, adică maestru de ceremonii la diferite evenimente, dar şi din muzică. Concluzia ar fi că banii îi obţin numai din lucruri care-mi plac, nu am făcut niciodată în viaţa mea ceva ce nu mi-a plăcut sau în care nu am crezut. Nu sunt bogat, dar am exact ceea ce-mi trebuie.
- Apropo de bogăţie, ai mai adăugat vreo limbă străină la cele unsprezece pe care le cunoşti?
- Nu am mai avut vreme. Timpul devine limitat când eşti părinte, trebuie să fii realist, să accepţi asta şi să-ţi modifici priorităţile. Şi mai există un aspect: este greu să-mi exersez suedeza, de pildă, când nu am cu cine. În Suedia am fost doar de două ori, iar singura conversaţie în această limbă este una online, cu un amic suedez, care are un grup a capella foarte bun. Să nu mai vorbesc de chineză sau japoneză. Foarte rar am ocazia să le exersez, dincolo de lecţiile pe care le învăţ singur. Limba străină o exersezi cel mai bine acolo, în mediul ei natural, asta e clar. Aşadar, pe cele europene îmi este uşor să le vorbesc fluent, pentru că sunt locuri în care călătoresc mereu, citesc în aceste limbi sau traduc la conferinţe. Poate şi turca, pentru că acolo ne petrecem majoritatea vacanţelor... Iar în prezent, ceea ce ştiu deja, încerc să dau mai departe urmaşilor, adică fiului meu şi prietenilor lui, care vin la joacă, la noi acasă. Dacă tot se joacă împreună, m-am gândit ca tot aşa, precum un joc, să-i mai învăţ şi pe ei limbi străine. O lecţie de germană, una de engleză... Şi apropo de joc, chiar acum, după ce terminăm interviul, trebuie să fug, pentru că i-am promis lui Áaron că mergem să achiziţionăm materiale pentru unul nou. Decât să le luăm pe toate gata făcute, mai bine ne punem inventivitatea la treabă, muşchii, uneltele, şi creăm noi ceva. Rezultatul va avea cu siguranţă mai multă valoare pe toate planurile. O idee, două minţi, patru mâini, viitorul e asigurat.