MELANIA MEDELEANU - "Am ales să fiu unde e şi inima mea"

- Acum patru ani, când încă strălucea pe micul ecran, nimeni n-ar fi putut bănui că într-o zi va lăsa deoparte talentul ei dedicat jurnalismului, pentru o cauză mult mai fierbinte, care îi va absorbi viaţa cu totul. Azi, "Magicamp", proiectul de binefacere iniţiat de ea şi dedicat copiilor cu afecţiuni oncologice, a adunat contribuţii de peste un milion de euro, dovada vie că în faţa suferinţei, românii au rămas solidari. O poveste cu final fericit, a cărei autoare merită cununa de lauri -

"Acasă" la Maria

- Într-un interviu de acum mai mulţi ani, afirmai că jurnalismul a fost visul vieţii tale, că e meseria fără de care nu ai putea trăi. Şi totuşi, după ce ne-ai obişnuit cu prezenţa ta plină de far­mec de pe micul ecran, într-o zi, cu totul surprin­ză­tor, te-ai retras...

- E adevărat, jurnalismul e meseria la care am visat de foarte, foarte mică, încă de când decupam cutii de carton şi mă băgam în ele, pretinzând că sunt la televizor. Avantajul e că n-am fost obligată niciodată să-mi caut drumul profe­sio­nal. Ştiam dintotdeauna ce vreau să fac. Dezavantajul e că atunci când faci doar asta de la început uiţi că mai există şi altceva pe lume. Şi rişti ca, la 35-40 de ani, să te uiţi în jur şi să zici: "Bine, şi dacă mâine s-ar închide toate televiziunile, ce-aş face?". Eu n-am mai apucat să-mi pun întrebarea asta, fiindcă în cazul meu s-au înlocuit două iubiri fără niciun fel de regret, au trecut natural una în cealaltă. Te­le­vi­ziu­nea a rămas o etapă închisă tem­porar, pen­tru că sufletul meu e acum în proiectul "Magicamp".

- Ce s-a întâmplat în viaţa ta, Me­lania? De unde până unde a­ceas­tă turnură  spre facerea de bine?

- Eu sunt noro­coa­sa căreia i s-au întâm­plat numai lucruri bu­ne. Dacă viaţa a fost ge­neroasă cu mine, e de da­toria mea să dau ceva înapoi. Sen­ti­men­tul datoriei s-a trans­format însă în de­pen­denţă în momentul în care i-am întâlnit pe copiii de la orfelinatul din Domneşti. Acum şapte, opt ani, strân­sesem foarte multe hăi­nuţe şi jucării şi am vrut să le dau cuiva din satul în care locu­iesc. Aşa am ajuns la şcoala din Clinceni şi i-am rugat pe pro­fesori să mă ajute să găsesc un copil care are ne­voie de toate lucrurile astea. Mi-au adus-o pe Maria, care era în clasa întâi atunci şi pe care am ajutat-o să ajungă acasă, fiindcă nu avea cum să transporte toate pachetele. Pentru ea, acasă era însă un centru de plasament. Cât timp am petrecut aco­lo, am fost uluită de felul în care se agăţau copiii ăia de mine, de foamea lor uriaşă de iubire, de faptul că puteai să le dăruieşti enorm cu atât de puţin. Aşa că am continuat să mă întorc, să mă împrietenesc cu ei. Îi aduceam la mine în curte, făceam petreceri pentru ei, îi du­ceam la doctor când aveau nevoie. Când am des­coperit că aveau probleme de vorbire, fiind­că nu fuseseră suficient stimulaţi, cum nu reu­şeam să găsesc un logoped bun pe care să-l duc acolo ca voluntar, mi-am amintit că am terminat facultatea de psihologie. Aşa că m-am înscris eu însămi la un master în logopedie, şi tot ce învăţam seara mer­geam şi aplicam cu ei dimineaţa. După o vreme, am început să văd şi lucruri neplăcute: cum mân­carea pe care le-o duceam era dusă acasă de îngrijitori, cum hăinuţele pe care le cum­păram dispăreau. Atunci am hotărât să fac un parteneriat cu Protecţia Copilului, care a organizat cursuri de asistenţă maternală pentru câteva doamne din sat, care apoi au luat copiii din centru şi i-au crescut la ele acasă. Maria şi sora ei sunt în continuare în aceeaşi familie, au crescut şi sunt foarte iubite. Ieri s-a întâmplat s-o duc pe Maria la liceu. Mi-a po­vestit cu pasiune despre proiectele ei de viitor, despre faptul că e bună la învăţătură, că vrea să ajungă la Cambridge şi că îi place să danseze. Am fost foarte bucuroasă pentru ea. O iubesc mult şi simt că-i datorez enorm, ea este cea care m-a schimbat.

"Sunteţi mama lui Magicamp!"

- Ai făcut un pas în spate, ca să te dedici unei cauze nobile, dar una care pune în um­bră celelalte talente ale tale. Nu-ţi pare rău?

- Nici nu mă inte­re­sează să-mi scot în evi­denţă alte talente. Dacă ele au existat, au avut şansa lor să se vadă cât am făcut presă. De altfel, cei 22 de ani în lumina reflectoarelor mi se pare că au fost doar o pregătire pentru ceea ce sunt azi, un an­trenament pentru ca acum să pot co­munica despre proiec­tele sociale sau să-i în­văţ pe alţii ce înseamnă să fii în faţa camerei de filmat. Pasul ăsta în spate de care vorbeşti e un pas înainte, de fapt. N-am sacrificat nimic, ci am ales să fiu unde e şi inima mea. Într-o zi, m-a oprit o fată pe stradă şi mi-a zis: "Dar eu vă ştiu, sunteţi, sunteţi...". Şi eu eram con­­vinsă că vrea să spună "...de la televizor". Şi ea a zis: "Sunteţi mama lui Magicamp". A fost cel mai fain compliment pe care putea să mi-l facă cineva!

- Pentru cei care o fac cu pasiune, televi­ziu­nea e un mic drog. Chiar nu ţi-e dor să mai fii în platou?

- E un drog, dar şi de droguri se mai scapă. (râde) Am fost invitată recent în platou de foştii mei colegi de la Prima TV, sărbătoreau 20 de ani de existenţă. Prima mea tentaţie a fost să caut prompterul, să văd cum e aranjarea în studio, unde sunt luminile, toate lucrurile de altădată pe care le simţeam ca fiind naturale. Până mi-am dat seama că, de fapt, nu trebuie să pun nicio întrebare ni­mănui, că trebuie doar să răspund. Mi-a fost drag să fiu în platou doar ca invitat şi mi s-a părut că în momentul ăsta e postura potrivită.

- După atâţia ani de televiziune, domeniu înşelător în care succesul te poate fura cu uşu­rinţă, tu nu doar că ţi-ai păstrat picioarele pe pământ, dar eşti de-o modestie şi de-o discreţie rare. De unde vine acest bun simţ, Melania?

- Cred că au contat enorm oamenii pe care i-am întâlnit, care nu m-au lăsat nicio clipă să o iau razna. Când lumea te recunoaşte pe stradă şi-ţi spune numele, ar putea exista această tentaţie să te crezi mai mult decât eşti. Dar dacă ai lângă tine oameni care la cel mai mic semn că te pierzi ştiu să tragă de tine şi să-ţi spună: "Atenţie, nu e ok!", atunci te salvezi. Pe de altă parte, eu n-am ajuns niciodată la genul acela de recunoaştere publică încât să mi-o iau în cap cu purtarea mea. Nu sunt chiar atât de celebră, pe mine nu mă recunoaşte toată lumea când ies pe stradă şi sunt fericită cu asta.

- Aţi ales să numiţi proiectul acesta de bi­ne­facere "Magi­camp". Crezi în magie, Mela­nia? Şi dacă da, ce mai înseamnă magia, când ştii că lupţi cu un di­ag­nostic necruţător?

- Da, cred în magie şi-mi place să cred că am construit un tărâm magic pentru copiii ăştia, un tărâm în care nu mai există branule şi citostatice, ci doar iu­bire, bucurie, prieteni, pis­cină şi parc de aven­tură, care te fac să uiţi de perioada pe care o tra­versezi. Pentru o săp­tămână cât sunt în tabă­ră, copiii îşi amintesc să fie doar copii. Magia în­seamnă în primul rând iubire, cel mai bun medi­cament dintre toate. Cancerul nu e o boală uşoară. Dar iubirea ajută, iubirea încălzeşte, îţi dă încre­dere, speranţă şi putere să lupţi mai departe.

"Când pierdem un copil, câteva zile nu mai suntem oameni"

- Ce culoare are bucuria, Melania?

- Bucuria e un curcubeu. Şi azi, când se în­tâmplă să văd unul, trăiesc aceeaşi uriaşă bucurie din copilărie, chiar dacă noi, la "Magicamp", am dat altă conotaţie acestui cuvânt. Copiii curcubeu sunt cei care se duc dintre noi.

- Cum funcţionează sistemul pus la cale de voi? Cum îi alegeţi pe cei care vor beneficia de tabere?

- Copiii pe care îi aducem la "Magicamp" trebuie să fie într-o stare de sănătate suficient de stabilă încât să poată participa la activităţi, chiar dacă diagnosticul e dur sau faza destul de avansată. De obicei, mergem în spitale, medicii ne reco­man­dă nişte cazuri, iar noi îi contactăm pe părinţi. În ultima vreme, a fost chiar mai simplu, copiii se întorc din tabără direct în spital, povestesc mai departe şi sunt părinţi care ne sună direct. Dar în toate cazurile, avem nevoie de acordul medicului oncolog, fără de care o astfel de tabără n-ar putea să existe.

- Gesturile voastre aduc multă bucurie, dar te şi pun faţă în faţă cu lipsa de speranţă, cu diag­nostice necruţătoare. Cum faci faţă, Melania? Cum te protejezi? Nu e greu să fii înconjurat în permanenţă de nefericire?

- Ba da, uneori e. Nu prea reuşim să ne prote­jăm emoţional. La început, când copiii noştri nu mai erau, colegii din echipă mer­geau şi la înmor­mân­tări. Sufeream îngrozitor, cu toţii, după fiecare co­pil pierdut. Şi acum, când vine o asemenea ves­te, câteva zile nu mai suntem oameni. Dar am învă­ţat să acceptăm că treaba noastră e doar să facem bucăţica asta de viaţă, câtă o avem, mai frumoasă şi mai bună. Mai departe e de la Doamne Doamne.

- Faceţi lucruri absolut re­marcabile, dar pentru toate astea e nevoie de bani. Şi vorbim de su­me uriaşe, de sute de mii de euro. E greu să faci rost de finanţări?

- Întotdeauna e greu să strângi bani. Ca să reuşeşti, îţi trebuie două ingrediente importante. În­tâi şi-ntâi, o cauză bună, a cărei importanţă oa­menii să o înţeleagă. Apoi, să-ţi păstrezi credibi­li­tatea în timp. Oamenii care au contribuit au dreptul să vadă ce s-a întâmplat cu banii lor. Şi noi le arătăm. În 2015, am avut 32 de copii bolnavi în două săptămâni de tabără, într-o casă, dar în 2017, cu sprijinul lor, am avut 11 serii de tabără cu 220 de copii. Între timp, am construit o casă pentru copiii bolnavi de can­cer şi pentru cei cu arsuri grave, o piscină şi un parc de aventură. Din banii primiţi, tri­mitem lunar câte 100 de pachete către familiile cu copii cu afecţiuni oncologice, în care punem ali­mente neperisabile, detergenţi şi tot felul de alte lucruri de tre­buinţă. "MagicHOME", re­fu­­giul părinţilor din provincie care au co­pii internaţi la Bucureşti, e aproa­­pe gata de lansare. În curând, acolo se vor putea odihni, vor putea face duş, ba chiar vor putea locui cu copiii bolnavi, ca să evite drumurile cu trenul, atunci când tratamentul se face doar o dată la câteva zile şi nu e nevoie să rămână în spital. Iar peste toate acestea, mai există şi "MagicTICKET", un parteneriat pe care l-am făcut cu mai multe pensiuni din ţară. De cele mai multe ori, când un diagnostic necruţător intervine în viaţa unui copil, întreaga familie se focalizează pe copilul bolnav, iar ceilalţi fraţi se simt daţi la o parte. Cu "MagicTICKET", îi trimitem cu toată familia într-o vacanţă, timp de câteva zile, aşa cum nu au mai avut de mult. Când sponsorii noştri văd toate lucrurile astea, capătă încredere şi rămân aproape de cauza noastră. Cei mai mulţi din cei care au pornit cu noi în 2014 ne sunt încă alături.

- "Magicamp" nu e doar un gest de gene­ro­zitate, ci şi o mare structură care cere un lider. Cum se împacă asta cu delicateţea şi vulnera­bi­litatea ta?

- Nu m-am gândit ni­ciodată la asta. Pur şi sim­plu, suntem o echipă în care fiecare are un rol foarte clar şi-şi duce treaba la bun sfâr­şit. Un proiect de genul aces­ta nu poate fi făcut fără dragoste şi fără atenţie la detalii. În rest, sunt ca toţi ceilalţi, am şi forţă, şi slă­biciune în mine. Am şi eu momentele mele când plâng şi când mi se pare că nu pot să merg mai departe. Cad şi mă ridic, nu sunt super­woman. Dar când cad, mă uit tot la aceşti copii şi-mi aduc aminte cu cât curaj lup­tă ei şi mi se pare je­nant să mă dau bătută. Şi adevă­rul este că ei sunt un aşa exemplu pentru noi încât ra­reori ne permitem mo­mente de slăbiciune.

"Actele de binefacere te fac fericit"

- Te vindecă şi pe tine binele pe care-l faci altora?

- Sigur, noi ne adunăm acolo şi vrem să facem ceva frumos pentru copii, dar eu nu mai cred că taberele astea sunt doar pentru ei. Când în ultima zi îi vezi pe oa­me­nii mari în jurul focului de tabără spunând cu lacrimi în ochi că săptămâna asta le-a schimbat viaţa şi că perspectiva lor asupra exis­ten­ţei e alta, poţi fi sigur că a re­pa­rat ceva profund în ei. S-a dovedit şi ştiinţific că oamenii care fac acte de binefacere sunt mai fericiţi. Poate şi pentru că, fără să ceri, ţi se întoarce foarte mult înapoi. Copiii aceştia sunt capabili de o iubire necondiţionată, care e foarte vinde­cătoare. E o experienţă care te calibrează mai bine şi-ţi arată ce e cu adevărat important în viaţa ta.

- Tu cât te-ai schimbat în anii ăştia? Te recunoşti când te uiţi în urmă?

- Simt că am mai mult sens. Simt că nu trăiesc de­geaba. Înainte, senzaţia pe care o aveam era de foar­te mult gol. Si­gur, e plăcut când te recunosc oa­menii pe stradă. Faima poate să deschidă nişte uşi. Dar felul în care intri pe uşile alea e al tău. Faima nu-ţi umple viaţa. Când nu mai e nimeni să te adore şi să te admire, când închizi uşa la tine acasă şi eşti doar tu cu oglinda din baie, faima nu mai în­seamnă nimic.

- La "Magicamp" eşti mereu încon­jurată de copii. Tu ce fel de copil erai, Melania?

- Am fost foarte băieţoaică, mi-am petrecut copilăria jucând tenis de picior, căţărân­du-mă în copaci şi trăgând cu praş­tia. Am fost copilul rebel care bătea cu pum­nul în masă pentru ce-şi dorea, dar una peste alta aş spune că am fost mai de­grabă un copil cu­minte, cererile pe care le aveam nu erau chiar ab­surde.

- Şi sensibilitatea, dorinţa ta de a ajuta s-au simţit încă de atunci?

- Cred că în mine a existat din­tot­dea­una ceva care aştepta momentul potrivit să iasă la su­pra­faţă. Am în minte o scenă de când aveam 13 ani şi mă uitam pe fe­reas­tră la o ploa­ie puternică. Mi se pă­rea că ploaia aia e un plânset nesfârşit. Şi mi-am dorit atunci o super-putere, să reu­şesc să şterg altora lacrimi.

"Nu mai încape nimic în această viaţă a mea"

- La "Magicamp" nu eşti singură, sun­teţi, de fapt, doi. Cum e să te în­tâl­neşti cu persoana iubită în chiar gestul facerii de bine?

- Ei, uite, despre lucrurile astea private nu prea-mi place să vorbesc. Când eram tânără, n-aveam nicio reţinere, vorbeam cu mare uşurinţă, până într-o zi, când m-am trezit că ziarele sunt pline de tot felul de prostii şi invenţii. A fost un şoc. Am decis atunci că viaţa personală e ceva ce o să ţin doar pen­tru mine şi pentru cei apro­piaţi. E felul meu de a mă apăra şi de a mi-o apăra. Şi recunosc, sunt foarte ve­he­mentă în direcţia asta. (râde)

- Şi totuşi, cine e în spatele omului care face bine? Când luminile se sting aici, la "Magicamp", ce mai rămâne şi pentru tine?

- Toate astea sunt pentru mine, sunt şi pentru sufletul meu, mă hrănesc din ele. Şi cu toate astea, am constatat de cu­rând cu tristeţe că nu mai încape ni­mic în aceas­tă viaţă a mea. Îmi place la nebunie ce fac, dar uite că până şi bu­căţelele de res­piro au fost ocupate. Au fost luni în­tregi în care n-am avut nici măcar o zi li­be­ră. De atâtea ori m-am au­zit spunând: "Nu am timp! Îmi pare rău, dar chiar nu am timp!". Până când ci­neva mi-a atras atenţia: "Cred că folo­seşti greşit sin­tag­ma. Timpul e acelaşi pentru toţi. Tu «îţi faci» timp?". Ei bine, anul ăsta mi-am pro­­pus să-mi fac timp. Pentru că mi-am dat seama că locuiesc cu părinţii mei în acelaşi oraş şi, cu toate astea, ajung să îi văd o dată la trei luni. Pe cei apropiaţi avem mereu ten­dinţa să-i punem la coa­da listei, fiindcă ştim că ei ne iartă întot­de­auna. Uităm că va veni o zi în care nu vor mai fi acolo.

- Dacă ai avea jumătate de zi liberă azi, cu ce ai umple-o, Melania?

- Într-o jumătate de zi n-aş apuca să mă plimb într-un oraş străin, dar pare un interval rezonabil să-mi curăţ florile, să văd dacă nu cumva sunt omizi, să citesc câteva pagini dintr-o carte şi chiar să gătesc ceva bun. Am avut câteva zile libere la începutul anului, în care mi-a ieşit performanţa asta. A fost prima oară când am gătit în ultimii trei ani. Uneori, mi-e suficient şi mai puţin de o ju­mătate de zi. Azi-dimineaţă, când m-am trezit, am ieşit în curte şi am văzut un ghiocel. Cred că am stat zece minute uitân­du-mă la el, era chiar lângă tul­pina unei magnolii care se pregătea şi ea să îm­bo­bocească. M-am hrănit atât de mult din bucata asta de minune, că mi s-a în­seninat cerul pentru toată ziua.

Foto: ANDREEA GRIGORESCU