PRO MUSICA - Pe scena liceului, după 45 de ani

Începutul lui 2018 a adus cu sine una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante pagini ale istoriei rock-ului românesc, scrisă - nu pe un stadion sau într-o sală polivalentă cu mii de fani, ci pe micuţa scenă a sălii de festivităţi a unui liceu timişorean.

Pe 15 ianuarie, formaţia Pro Musica a urcat pe sce­na şcolii pe care debutase în urmă cu 45 de ani, pen­tru un concert cu o încărcătură sentimentală deo­sebită. Chiar dacă s-a ţinut în faţa unui public foarte restrâns, format din foşti şi actuali elevi ai Liceului Pedagogic "Carmen Sylva", concertul Pro Musica a fost unul cât se poate de serios. Formula actuală a trupei, din care fac parte şi doi membri fondatori, a urcat pe scenă cu Dixie Krauser, venit spe­cial din Germania, şi Doru Apreotesei, din Sue­dia, pentru a marca primul pas dintr-o serie de evenimente ce vor serba pe parcursul lui 2018, 45 de ani de la naşterea acestei îndrăgite trupe timişo­rene. L-am rugat pe liderul dintotdeauna al grupu­lui, Ilie Stepan, şi pe câţiva dintre martorii eveni­mentului de acum 45 de ani, să ne povestească cum au trăit acest concert special.

TATIANA STOIANOVICI - HERA
"Oi, oi, ce vremuri faine!"

"Eram în anul patru de liceu când am or­ga­nizat, alături de colegi, la ideea lui Ilie Stepan, aceas­tă serbare din 15 ianuarie, în cinstea lui Mihai Eminescu. Eram colegi de clasă, pe rândul de la uşă, Ilie în prima bancă, pentru că trebuia «su­­pravegheat», iar eu în penultima. La ora de chi­mie, dacă-l ve­deam pe Ilie preo­cupat, scriind ceva pe sub bancă, ştiam că i-a mai venit o idee pentru un cântec. Am început pregătirile pen­tru spectacol încă din primul trimestru, şi aşteptam cu mare nerăbdare acea zi. Ilie, care a fost dintot­dea­una foarte talen­tat, mi-a propus mie şi colegelor de clasă care studiam vioara, să cântăm pe scenă cu ei, însă nu eram încă la un nivel care să ne per­mită asta. Am cântat ca grup coral cu "Pro Mu­sica". Revenind la serbarea în cinstea lui Emi­nes­cu, îmi amintesc de acea zi ca fiind una extraor­dinară pen­tru noi. Ne-am adunat cu toţii, elevi mai mici şi mai mari în acea sală, am recitat din ver­su­rile po­e­tului. (Eu am recitat «Ce-ţi doresc eu ţie», îmi amin­tesc că într-un ritm foarte foarte alert, din cauza emo­ţiilor.) Apoi, Pro Mu­sica a ţinut primul lor con­cert, un moment înălţător, pri­mit cu mare bucurie. Pentru noi a însemnat foar­te mult. Făceam parte dintr-un grup de tineri de 17-18 ani, rebeli şi creativi, uniţi prin aceleaşi idea­luri. Oi, oi! Ce vre­muri faine! Chiar dacă în­vă­ţam şi sâmbăta (a­veam mai mult de 40 de ore săp­tămânal), ne fă­ceam timp pentru tot felul de activităţi, cercuri de mu­zică, de teatru. Eram foarte uniţi, iar activi­tăţile astea însemnau mo­dul nostru de a pro­testa împotriva regulilor stricte şi tâmpite ale so­cietăţii în care trăiam. Eu aşa fusesem crescută de părinţi, în spiritul li­bertăţii şi al culturii. Din copilărie, ascultam nu­mai muzică bună, iar pă­rinţii ne duceau la operă şi la teatru. În clasa noas­tră, la liceu, eram un grup de timişoreni ca­re aveam aceleaşi idea­luri, ascultam aceeaşi muzică. Când a decedat Jimi Hendrix, am ţinut doliu, respectiv, ne-am pus o panglică neagră pe deget, ca un fel de inel, după exemplul lui Ilie Stepan. Mer­geam împreună la discotecă, la film, în spe­cial la cinematecă. Pe atunci, nu realizam că eram un fel de vedete. Abia acum, după atâţia ani, am aflat acest lucru de la colegii mai mici, pentru care noi eram un fel de etalon. Am urmărit cu atenţie cariera Pro Musica, iar acum, pe 15 ianuarie 2018, am urcat din nou treptele liceului, am intrat în sala care mi s-a părut atât de mică faţă de cum o ştiam, şi am retrăit aceleaşi emoţii ca acum 45 de ani. Iar ei au cântat ca şi cum ar fi cântat la Opera Naţională sau la Sala Palatului.

ADRIAN MÂŢU RANCU
"M-a copleşit emoţia"

"A fost ceva nemaipomenit acest concert! Am ajuns acasă şi nu-mi dădeam seama cum am ajuns, chiar dacă fusesem cu maşina, parcă intrasem în alt plan. De obicei, am mult de lucru după amiaza, însă în ziua aia am stat în­tins, copleşit de încăr­cătura emo­ţio­nală. Au trecut ani mulţi de când nu am mai simţit aşa ceva. Am fost pe scenă la pri­mul con­cert, cel din 1973, cân­­tând la vioară în or­ches­tra came­rală ce a însoţit tru­pa. Vo­iam să facem ceva nou, ne­­mai­auzit în folk, care până atunci pre­supunea un om şi o chitară. Ilie era un mare ta­lent, atunci când la or­chestra şcolii ceva nu se po­trivea, pro­fesorul de mu­zică îi spu­nea, fără nici o glumă «ma­es­tre, poţi să vezi ce nu-i în re­gu­lă?». Ilie era un idol pentru noi, cei mai mici. Îmi amintesc că eram cu părinţii pe ho­lu­rile liceului, a trecut el cu o chitară şi, ca şi cum ne ştiam de-o viaţă, mi-a zis «hai să-ţi arăt ce­va». A cântat ceva nou, părinţii mei au fost foar­te im­pre­sionaţi şi, mai târziu, când a fost vorba să cânt cu Pro Musica şi au auzit că e vorba de Ilie, m-au lăsat imediat. Aveam cu toţii educaţie mu­zicală şi eram implicaţi în diferite activităţi ex­traşcolare ce ne făceau să pătrundem în altă lume, paralelă, faţă de cea rea­lă, ce te obliga la o anu­mi­tă rutină, şa­blon. Şi, mai era ceva în plus... Ga­­gicile. Eram ca nişte vedete, nu? De fapt, eram copii la vârsta aia".

ILIE STEPAN
"Un pas mai aproape de vis"

- Mai ţii minte ce at­mosferă era în jurul a­ces­tui concert de debut, de acum 45 de ani?

- Atmosfera era dată, în primul rând, de vârsta noastră. Ştiam că în jurul nostru se strânge laţul, dar nu simţeam asta, pen­tru că pluteam, zburam. Zile şi nopţi la rând am visat la acest concert, eram atât de entuziaşti! Eu mai cântasem înainte în alte grupuri, în mare parte şlagăre internaţio­nale, cum era moda. Însă în toamna lui 1972, când am în­­ceput repetiţiile cu Pro Musica, am simţit că lucrurile se schimbă. Trupele mari din prima gene­raţie a rock-ului românesc începuseră să cânte compoziţii proprii, în limba română, şi am ştiut că ur­mează şi pentru noi un pas foarte important. Orizontul aşteptărilor concertului din 15 ianuarie era unul fantastic. Am în­cercat să să­dim ceva pe comoara as­ta care es­te poezia e­mi­nes­cia­nă, fără să ne facem de râs. Pe­ri­co­lul de a cădea în kitsch e foar­te mare. Stră­da­niile au fost mari, iar ecourile pe măsură. Du­pă con­cert, am tră­it o mare îm­pli­nire su­­fle­teas­­­că, a fost pen­­tru pri­ma oară când am simţit că am fă­cut un pas im­por­tant spre visul meu de a de­veni mu­zi­cian. Con­cer­tul a în­semnat o tram­bu­lină pentru Pro Mu­si­ca, anii 73-74 au fost foarte vii, intenşi, trupa a evo­luat de la lună la lună, a fă­cut paşi mari. În­tr-un an aveam să scriem prima ope­ră folk româ­neas­că, "Creanga de cireş", să cân­tăm la Sala Pa­latului şi Polivalentă din Bucureşti.

- Ai sentimentul timpului care a trecut?

- Atât de repede au trecut aceşti ani! Am mers cu o zi înainte să instalez echipamentul şi m-am ui­tat în jur, la sala aceea mică - pe atunci mi se părea că e Madison Square Garden -, dar atât de fru­moa­să, inaugurată la începutul secolului XX. Şi m-am gândit la toţi anii ăştia. Partea bună e că încă mai cânt, am proiecte, altfel m-ar năpădi nostalgia. Dar mă încarc, îmi iau energia din trecut şi merg mai departe. Ascult muzica acelor ani, fie muzica noas­tră, fie a marilor trupe străine, Pink Floyd, Queen, dar şi Mozart, şi prind puteri pentru a-mi continua proiectele, trecutul îmi dă viteză de deplasare pentru ce urmează. Nu te depărtezi de ăştia 45 de ani, nu rămân în urmă, ci îi iei cu tine. Nu în ordine cronologică, o listă de fapte, ci esenţa lor, cari după tine acest bulgăre. Tu, ca om activ, ai nevoie, ca un alpinist, de rapeluri. Te uiţi în spate, în trecut, şi-ţi zici «aha, da, ştiu!». E în tine şi, cu fiecare realizare mai adaugi o cărămidă în această catedrală a sufletului în care trăieşti. Pe pereţi se află lucrurile pe care le-ai trăit şi realizat, iar de sus coboară lu­mina divină. Unii îi dăm un nume, alţii nu. O mare, ma­re bucurie a însemnat acest concert din 15 ia­nuarie 2018. O lacrimă de bucurie, un gând de mul­­ţu­mire lui Dumnezeu pentru că suntem aici şi cântăm, un pios gând celor ce au trecut prin trupă şi nu mai sunt. Am fost emoţionat şi când am intrat sin­gur în sală, dar apoi, când au apărut colegii de ge­neraţie, valuri şi valuri de emoţie m-au cuprins. E clar că la orice concert ai emoţii, altfel ar fi cazul să te laşi de muzică, dar ca la acest eveniment nu am mai trăit decât la cele dedicate eroilor Revoluţiei.

Foto: ALIN ZELENCO