Există şi în provincie edituri mici, cu programe de înaltă calitate, despre ale căror apariţii nu poţi afla decât întâmplător. Aşa se face că am citit cu întârziere acest volum excepţional, pe care vi-l recomand în speranţa că, în stocul editurii, mai există exemplare şi pentru dvs. Dacă citiţi rubrica asta, ştiţi cu siguranţă ce datorăm geniului dostoievskian, forţei sale de creaţie, incandescenţei ideilor întruchipate în personajele lui. Feodor Mihailovici e o referinţă constantă a gândirii moderne, cu uimitoarele lui viziuni profetice, şi ne interesează cum şi-l aminteau cei ce l-au cunoscut în diferite perioade ale vieţii lui (1821-1881). Amintirile lor au fost adunate la Moscova în două ediţii: una apărută abia în 1964 (căci, sub Stalin, Dostoievski era "duşman al poporului"), alta, adăugită, în 1990. Admirabilii traducători români au selectat din vastul material evocările cele mai interesante, dispuse cronologic, astfel încât să asistăm la existenţa marelui ocnaş al scrisului (şi sclav al editorilor cărora, din cauza sărăciei, le vindea anticipat operele, cu termen de predare). Despre copilăria şi adolescenţa lui s-au păstrat relatările unui frate mai mic, inginer cam obtuz, care face o cronică de familie preţioasă ca informaţie despre părinţi şi ceilalţi 7 fraţi (3 băieţi şi 4 fete), fără să pară conştient de valoarea celui de al doilea născut, Feodor. Dintre copiii Dostoievski, viitorul scriitor a fost cel mai apropiat de primul născut, Mihail, pe care l-a urmat la Şcoala militară de ingineri şi care avea şi el preocupări literare (împreună cu Feodor, a înfiinţat, la întoarcerea din exil a acestuia, o publicaţie ce l-a dus la faliment). Avem şi mărturiile unor colegi de şcoală, deveniţi prieteni pe viaţă, despre adolescentul şi tânărul necomunicativ, singuratic, cititor pasionat, care-l adora pe Puşkin, a cărui moarte în 1837 îl afectează adânc. E fascinant de observat cum aceleaşi fapte, văzute din unghiuri diferite, pot căpăta relief şi o cinetică de film. Doar un exemplu din multe: debutul cu Oameni sărmani din 1846, care a stârnit entuziasmul societăţii petersburgheze şi "exacerbarea conştiinţei propriei valori" până la ruperea de cercul din jurul lui Bielinski. Apropierea de gruparea lui Petraşevski, care milita împotriva monarhiei absolute a lui Alexandru al II-lea, a dus la celebrul episod al arestării din 1849 şi al condamnării la moarte, comutată pe eşafod, în faţa plutonului de execuţie, în muncă silnică în Siberia. Despre viaţa de ocnaş (povestite de el însuşi în "Amintiri din casa morţilor"), avem şi alte mărturii aici. De mare interes mi s-au părut şi relatări legate de viaţa sentimentală a lui Feodor Mihailovici; prima căsătorie, în 1857, cu pătimaşa şi exaltata văduvă Maria Dimitrievna, care moare de ftizie, alte femei tinere de care se îndrăgosteşte la maturitate şi care devin apoi prototipuri ale eroinelor din marile lui romane, după ce-l refuză ca soţ. E drept că, aşa cum apare din portretele memorialiştilor, era un om dificil (şi din pricina epilepsiei), se enerva uşor şi devenea sarcastic, era intolerant în dispute şi greu de mulţumit. Doar cea de a doua soţie, Anna Grigorievna, l-a iubit necondiţionat, i-a dăruit 4 copii (dintre care doar doi, o fată şi un băiat, au trăit) şi s-a sacrificat pentru soţul ei. Mai aflăm şi că Feodor a apucat să se bucure de veneraţia publicului ce iubea "Crimă şi pedeapsă", "Idiotul", "Fraţii Karamazov", care venea să-l asculte citind şi recitând fiindcă "ştia să ardă cu vorba inimile oamenilor", deşi erau şi unii - Cernîşevski, de pildă - care-l considerau nebun. Orbirea lor e cu atât mai gogonată acum, după 150 de ani în care lumea întreagă a tot citit şi recitit opera dostoievskiană ca expresie polifonică a sufletului omenesc.
Selecţia "Formula AS"
* "Dostoievski văzut de contemporanii săi", traducere şi note de Ciprian Niţişor şi Mihnea Moroianu, editura Ratio et Revelatio, Oradea (e-mail: office@ratioetrevelatio.com), 448 p.
Există şi în provincie edituri mici, cu programe de înaltă calitate, despre ale căror apariţii nu poţi afla decât întâmplător. Aşa se face că am citit cu întârziere acest volum excepţional, pe care vi-l recomand în speranţa că, în stocul editurii, mai există exemplare şi pentru dvs. Dacă citiţi rubrica asta, ştiţi cu siguranţă ce datorăm geniului dostoievskian, forţei sale de creaţie, incandescenţei ideilor întruchipate în personajele lui. Feodor Mihailovici e o referinţă constantă a gândirii moderne, cu uimitoarele lui viziuni profetice, şi ne interesează cum şi-l aminteau cei ce l-au cunoscut în diferite perioade ale vieţii lui (1821-1881). Amintirile lor au fost adunate la Moscova în două ediţii: una apărută abia în 1964 (căci, sub Stalin, Dostoievski era "duşman al poporului"), alta, adăugită, în 1990. Admirabilii traducători români au selectat din vastul material evocările cele mai interesante, dispuse cronologic, astfel încât să asistăm la existenţa marelui ocnaş al scrisului (şi sclav al editorilor cărora, din cauza sărăciei, le vindea anticipat operele, cu termen de predare). Despre copilăria şi adolescenţa lui s-au păstrat relatările unui frate mai mic, inginer cam obtuz, care face o cronică de familie preţioasă ca informaţie despre părinţi şi ceilalţi 7 fraţi (3 băieţi şi 4 fete), fără să pară conştient de valoarea celui de al doilea născut, Feodor. Dintre copiii Dostoievski, viitorul scriitor a fost cel mai apropiat de primul născut, Mihail, pe care l-a urmat la Şcoala militară de ingineri şi care avea şi el preocupări literare (împreună cu Feodor, a înfiinţat, la întoarcerea din exil a acestuia, o publicaţie ce l-a dus la faliment). Avem şi mărturiile unor colegi de şcoală, deveniţi prieteni pe viaţă, despre adolescentul şi tânărul necomunicativ, singuratic, cititor pasionat, care-l adora pe Puşkin, a cărui moarte în 1837 îl afectează adânc. E fascinant de observat cum aceleaşi fapte, văzute din unghiuri diferite, pot căpăta relief şi o cinetică de film. Doar un exemplu din multe: debutul cu Oameni sărmani din 1846, care a stârnit entuziasmul societăţii petersburgheze şi "exacerbarea conştiinţei propriei valori" până la ruperea de cercul din jurul lui Bielinski. Apropierea de gruparea lui Petraşevski, care milita împotriva monarhiei absolute a lui Alexandru al II-lea, a dus la celebrul episod al arestării din 1849 şi al condamnării la moarte, comutată pe eşafod, în faţa plutonului de execuţie, în muncă silnică în Siberia. Despre viaţa de ocnaş (povestite de el însuşi în "Amintiri din casa morţilor"), avem şi alte mărturii aici. De mare interes mi s-au părut şi relatări legate de viaţa sentimentală a lui Feodor Mihailovici; prima căsătorie, în 1857, cu pătimaşa şi exaltata văduvă Maria Dimitrievna, care moare de ftizie, alte femei tinere de care se îndrăgosteşte la maturitate şi care devin apoi prototipuri ale eroinelor din marile lui romane, după ce-l refuză ca soţ. E drept că, aşa cum apare din portretele memorialiştilor, era un om dificil (şi din pricina epilepsiei), se enerva uşor şi devenea sarcastic, era intolerant în dispute şi greu de mulţumit. Doar cea de a doua soţie, Anna Grigorievna, l-a iubit necondiţionat, i-a dăruit 4 copii (dintre care doar doi, o fată şi un băiat, au trăit) şi s-a sacrificat pentru soţul ei. Mai aflăm şi că Feodor a apucat să se bucure de veneraţia publicului ce iubea "Crimă şi pedeapsă", "Idiotul", "Fraţii Karamazov", care venea să-l asculte citind şi recitând fiindcă "ştia să ardă cu vorba inimile oamenilor", deşi erau şi unii - Cernîşevski, de pildă - care-l considerau nebun. Orbirea lor e cu atât mai gogonată acum, după 150 de ani în care lumea întreagă a tot citit şi recitit opera dostoievskiană ca expresie polifonică a sufletului omenesc.
Există şi în provincie edituri mici, cu programe de înaltă calitate, despre ale căror apariţii nu poţi afla decât întâmplător. Aşa se face că am citit cu întârziere acest volum excepţional, pe care vi-l recomand în speranţa că, în stocul editurii, mai există exemplare şi pentru dvs. Dacă citiţi rubrica asta, ştiţi cu siguranţă ce datorăm geniului dostoievskian, forţei sale de creaţie, incandescenţei ideilor întruchipate în personajele lui. Feodor Mihailovici e o referinţă constantă a gândirii moderne, cu uimitoarele lui viziuni profetice, şi ne interesează cum şi-l aminteau cei ce l-au cunoscut în diferite perioade ale vieţii lui (1821-1881). Amintirile lor au fost adunate la Moscova în două ediţii: una apărută abia în 1964 (căci, sub Stalin, Dostoievski era "duşman al poporului"), alta, adăugită, în 1990. Admirabilii traducători români au selectat din vastul material evocările cele mai interesante, dispuse cronologic, astfel încât să asistăm la existenţa marelui ocnaş al scrisului (şi sclav al editorilor cărora, din cauza sărăciei, le vindea anticipat operele, cu termen de predare). Despre copilăria şi adolescenţa lui s-au păstrat relatările unui frate mai mic, inginer cam obtuz, care face o cronică de familie preţioasă ca informaţie despre părinţi şi ceilalţi 7 fraţi (3 băieţi şi 4 fete), fără să pară conştient de valoarea celui de al doilea născut, Feodor. Dintre copiii Dostoievski, viitorul scriitor a fost cel mai apropiat de primul născut, Mihail, pe care l-a urmat la Şcoala militară de ingineri şi care avea şi el preocupări literare (împreună cu Feodor, a înfiinţat, la întoarcerea din exil a acestuia, o publicaţie ce l-a dus la faliment). Avem şi mărturiile unor colegi de şcoală, deveniţi prieteni pe viaţă, despre adolescentul şi tânărul necomunicativ, singuratic, cititor pasionat, care-l adora pe Puşkin, a cărui moarte în 1837 îl afectează adânc. E fascinant de observat cum aceleaşi fapte, văzute din unghiuri diferite, pot căpăta relief şi o cinetică de film. Doar un exemplu din multe: debutul cu Oameni sărmani din 1846, care a stârnit entuziasmul societăţii petersburgheze şi "exacerbarea conştiinţei propriei valori" până la ruperea de cercul din jurul lui Bielinski. Apropierea de gruparea lui Petraşevski, care milita împotriva monarhiei absolute a lui Alexandru al II-lea, a dus la celebrul episod al arestării din 1849 şi al condamnării la moarte, comutată pe eşafod, în faţa plutonului de execuţie, în muncă silnică în Siberia. Despre viaţa de ocnaş (povestite de el însuşi în "Amintiri din casa morţilor"), avem şi alte mărturii aici. De mare interes mi s-au părut şi relatări legate de viaţa sentimentală a lui Feodor Mihailovici; prima căsătorie, în 1857, cu pătimaşa şi exaltata văduvă Maria Dimitrievna, care moare de ftizie, alte femei tinere de care se îndrăgosteşte la maturitate şi care devin apoi prototipuri ale eroinelor din marile lui romane, după ce-l refuză ca soţ. E drept că, aşa cum apare din portretele memorialiştilor, era un om dificil (şi din pricina epilepsiei), se enerva uşor şi devenea sarcastic, era intolerant în dispute şi greu de mulţumit. Doar cea de a doua soţie, Anna Grigorievna, l-a iubit necondiţionat, i-a dăruit 4 copii (dintre care doar doi, o fată şi un băiat, au trăit) şi s-a sacrificat pentru soţul ei. Mai aflăm şi că Feodor a apucat să se bucure de veneraţia publicului ce iubea "Crimă şi pedeapsă", "Idiotul", "Fraţii Karamazov", care venea să-l asculte citind şi recitând fiindcă "ştia să ardă cu vorba inimile oamenilor", deşi erau şi unii - Cernîşevski, de pildă - care-l considerau nebun. Orbirea lor e cu atât mai gogonată acum, după 150 de ani în care lumea întreagă a tot citit şi recitit opera dostoievskiană ca expresie polifonică a sufletului omenesc.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- Selecţia "Formula AS"
- RĂZVAN VOICULESCU - "Rostul satului românesc nu dispare cu ultimii bătrâni"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
