Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* "Dostoievski văzut de contemporanii săi", traducere și note de Ciprian Nițișor și Mihnea Moroianu, editura Ratio et Revelatio, Oradea (e-mail: office@ratioetrevelatio.com), 448 p.

Există și în provincie edituri mici, cu programe de înaltă calitate, despre ale căror apariții nu poți afla decât întâmplător. Așa se face că am citit cu întârziere acest volum excepțional, pe care vi-l recomand în speranța că, în stocul editurii, mai există exemplare și pentru dvs. Dacă citiți rubrica asta, știți cu sigu­ranță ce datorăm geniului dostoievskian, forței sale de creație, incandescenței ideilor întruchipate în per­so­najele lui. Feodor Mihailovici e o referință constan­tă a gândirii moderne, cu uimitoarele lui viziuni profetice, și ne interesează cum și-l aminteau cei ce l-au cunoscut în diferite perioade ale vieții lui (1821-1881). Amintirile lor au fost adunate la Moscova în două ediții: una apărută abia în 1964 (căci, sub Stalin, Dostoievski era "dușman al poporului"), alta, adăugită, în 1990. Admirabilii traducători ro­mâni au selectat din vastul material evocările cele mai interesante, dispuse cronologic, astfel încât să asistăm la existența marelui ocnaș al scrisului (și sclav al editorilor cărora, din cauza sărăciei, le vindea anticipat operele, cu termen de predare). Despre copilăria și adolescența lui s-au păstrat relatările unui frate mai mic, inginer cam obtuz, care face o cronică de familie prețioasă ca informație despre părinți și ceilalți 7 frați (3 băieți și 4 fete), fără să pară conștient de valoarea celui de al doilea născut, Feodor. Dintre copiii Dostoievski, viitorul scriitor a fost cel mai apropiat de primul născut, Mihail, pe care l-a urmat la Școala militară de ingineri și care avea și el preocupări li­terare (împreună cu Feodor, a înființat, la întoarcerea din exil a acestuia, o publicație ce l-a dus la faliment). Avem și mărturiile unor colegi de școală, deveniți prieteni pe viață, despre adolescentul și tânărul neco­municativ, singuratic, cititor pasionat, care-l adora pe Pușkin, a cărui moarte în 1837 îl afectează adânc. E fascinant de observat cum aceleași fapte, văzute din unghiuri diferite, pot căpăta relief și o cinetică de film. Doar un exemplu din multe: debutul cu Oameni săr­mani din 1846, care a stârnit entuziasmul so­cie­tății petersburgheze și "exacerbarea conștiinței pro­priei va­lori" până la ruperea de cercul din jurul lui Bie­linski. Apropierea de gruparea lui Petrașevski, care milita împotriva monarhiei absolute a lui Ale­xandru al II-lea, a dus la celebrul episod al arestării din 1849 și al condamnării la moarte, comutată pe eșafod, în fața plutonului de execuție, în muncă silnică în Siberia. Despre viața de ocnaș (povestite de el însuși în "Amintiri din casa morților"), avem și alte mărturii aici. De mare in­teres mi s-au părut și re­la­tări legate de viața senti­men­tală a lui Feodor Mi­hai­lovici; prima căsătorie, în 1857, cu pătimașa și exaltata vă­duvă Ma­ria Dimi­trievna, ca­re moare de ftizie, alte femei ti­nere de care se îndrăgostește la matu­ri­tate și care devin apoi prototi­puri ale eroinelor din ma­rile lui ro­mane, după ce-l re­fuză ca soț. E drept că, așa cum apare din portretele me­morialiștilor, era un om dificil (și din pricina epilepsiei), se enerva ușor și de­venea sar­cas­tic, era intole­rant în dispute și greu de mul­țu­mit. Doar cea de a doua soție, Anna Grigo­riev­na, l-a iubit ne­condiționat, i-a dăruit 4 copii (dintre care doar doi, o fată și un băiat, au trăit) și s-a sacri­ficat pentru soțul ei. Mai aflăm și că Feodor a apucat să se bucure de venerația publicului ce iubea "Crimă și pedeapsă", "Idiotul", "Frații Ka­­­ramazov", care venea să-l as­culte citind și reci­tând fiindcă "știa să ardă cu vorba inimile oame­nilor", deși erau și unii - Cernîșevski, de pildă - ca­re-l considerau nebun. Orbirea lor e cu atât mai go­gonată acum, după 150 de ani în care lumea în­trea­gă a tot citit și recitit opera dos­to­ievskiană ca expresie polifonică a sufletului omenesc.