Există și în provincie edituri mici, cu programe de înaltă calitate, despre ale căror apariții nu poți afla decât întâmplător. Așa se face că am citit cu întârziere acest volum excepțional, pe care vi-l recomand în speranța că, în stocul editurii, mai există exemplare și pentru dvs. Dacă citiți rubrica asta, știți cu siguranță ce datorăm geniului dostoievskian, forței sale de creație, incandescenței ideilor întruchipate în personajele lui. Feodor Mihailovici e o referință constantă a gândirii moderne, cu uimitoarele lui viziuni profetice, și ne interesează cum și-l aminteau cei ce l-au cunoscut în diferite perioade ale vieții lui (1821-1881). Amintirile lor au fost adunate la Moscova în două ediții: una apărută abia în 1964 (căci, sub Stalin, Dostoievski era "dușman al poporului"), alta, adăugită, în 1990. Admirabilii traducători români au selectat din vastul material evocările cele mai interesante, dispuse cronologic, astfel încât să asistăm la existența marelui ocnaș al scrisului (și sclav al editorilor cărora, din cauza sărăciei, le vindea anticipat operele, cu termen de predare). Despre copilăria și adolescența lui s-au păstrat relatările unui frate mai mic, inginer cam obtuz, care face o cronică de familie prețioasă ca informație despre părinți și ceilalți 7 frați (3 băieți și 4 fete), fără să pară conștient de valoarea celui de al doilea născut, Feodor. Dintre copiii Dostoievski, viitorul scriitor a fost cel mai apropiat de primul născut, Mihail, pe care l-a urmat la Școala militară de ingineri și care avea și el preocupări literare (împreună cu Feodor, a înființat, la întoarcerea din exil a acestuia, o publicație ce l-a dus la faliment). Avem și mărturiile unor colegi de școală, deveniți prieteni pe viață, despre adolescentul și tânărul necomunicativ, singuratic, cititor pasionat, care-l adora pe Pușkin, a cărui moarte în 1837 îl afectează adânc. E fascinant de observat cum aceleași fapte, văzute din unghiuri diferite, pot căpăta relief și o cinetică de film. Doar un exemplu din multe: debutul cu Oameni sărmani din 1846, care a stârnit entuziasmul societății petersburgheze și "exacerbarea conștiinței propriei valori" până la ruperea de cercul din jurul lui Bielinski. Apropierea de gruparea lui Petrașevski, care milita împotriva monarhiei absolute a lui Alexandru al II-lea, a dus la celebrul episod al arestării din 1849 și al condamnării la moarte, comutată pe eșafod, în fața plutonului de execuție, în muncă silnică în Siberia. Despre viața de ocnaș (povestite de el însuși în "Amintiri din casa morților"), avem și alte mărturii aici. De mare interes mi s-au părut și relatări legate de viața sentimentală a lui Feodor Mihailovici; prima căsătorie, în 1857, cu pătimașa și exaltata văduvă Maria Dimitrievna, care moare de ftizie, alte femei tinere de care se îndrăgostește la maturitate și care devin apoi prototipuri ale eroinelor din marile lui romane, după ce-l refuză ca soț. E drept că, așa cum apare din portretele memorialiștilor, era un om dificil (și din pricina epilepsiei), se enerva ușor și devenea sarcastic, era intolerant în dispute și greu de mulțumit. Doar cea de a doua soție, Anna Grigorievna, l-a iubit necondiționat, i-a dăruit 4 copii (dintre care doar doi, o fată și un băiat, au trăit) și s-a sacrificat pentru soțul ei. Mai aflăm și că Feodor a apucat să se bucure de venerația publicului ce iubea "Crimă și pedeapsă", "Idiotul", "Frații Karamazov", care venea să-l asculte citind și recitând fiindcă "știa să ardă cu vorba inimile oamenilor", deși erau și unii - Cernîșevski, de pildă - care-l considerau nebun. Orbirea lor e cu atât mai gogonată acum, după 150 de ani în care lumea întreagă a tot citit și recitit opera dostoievskiană ca expresie polifonică a sufletului omenesc.