"Părea că au un înger deasupra capului"
- D-le Răzvan Voiculescu, conceptul de "trilogie" se referă, în general, la literatură. Iată, însă, că dvs. îl aplicaţi la fotografie. După două volume superbe scoase anii trecuţi, la sfârşitul lui 2017 aţi dat luminii tiparului ultima parte a trilogiei, intitulată "Rost". Ce v-aţi propus cu acest proiect?
- Am vrut să imortalizez rămăşiţele unei lumi care e clar că dispare: lumea vechiului sat românesc. Dispare în primul rând prin propriul ei rost. Ceea ce odată se numea vatra satului, cu bătrânii ei, cu rânduiala ei şi cu rostul ei pentru o bună convieţuire, nu mai există. Ceea ce vedem noi acum sunt nişte rămăşiţe. Rămăşiţe ţinute de nişte oameni aflaţi ici-colo, răzleţi, care sunt destul de bătrâni. Unii au mai prins acele vremuri de dinainte de comuniştii, care i-au luat şi i-au dus la oraş, le-au luat pământurile, pe unii i-a cooperativizat... Au mai scăpat din tăvălugul istoriei câteva suflete, pe care eu am încercat să le găsesc şi să le imortalizez. Ei m-au îmbogăţit foarte mult. Stând de vorbă cu ei înainte sau după ce îi fotografiam, stând la masă cu ei, văzând fotografii vechi ţinute într-o biblie sau într-o carte, pe care mi le explicau şi a căror poveste mi-o spuneau, m-au îmbogăţit cu lumea şi înţelesurile lor. Pe aceşti oameni speciali am încercat să îi adun în trilogia mea. Sigur că pe lângă cei fotografiaţi de mine mai există şi mulţi alţii, dar nu am reuşit să ajung la ei. Eu i-am numit "păstrători de rost românesc".
- Ce aduce nou cel de-al treilea album?
- În partea a treia am prezentat tot păstrători de rost, dar am încercat să adaug un pic de speranţă: din cei 40 de oameni prezentaţi, cam jumătate sunt tineri. Ei sunt speranţa că rostul vechi nu va dispărea odată cu ultimii bătrâni. Sunt tineri care colindă satele şi adună poveştile, obiceiurile şi încearcă să le păstreze vii. Şi să nu credeţi că aceşti tineri sunt nişte exaltaţi! Nu! Majoritatea lor sunt cu studii superioare, dar au înţeles că anumite lucruri din vechiul sat românesc sunt foarte importante şi au decis că trebuie să le salveze şi să le pună în valoare. Aveau o lume deschisă înaintea lor, dar au ales să se întoarcă acolo unde s-au născut şi să îşi dedice o bună parte din timp acestui lucru. O parte dintre ei au fost pe scenă la lansarea ultimului album fotografic: au venit, de fapt, să spună lumii ceva. Şi au fost înţeleşi. Am văzut în sală oameni care au plâns ascultându-i vorbind. Printre ei erau şi ţărani şi vorbeau cu aşa o simplitate şi aşa o naturaleţe şi o curăţenie faţă de care noi, ca orăşeni, părem nişte rătăciţi în tot felul de convenţii şi constrângeri. Ei bine, faţă de noi, orăşenii, aceşti oameni veniţi din sate păreau că au un înger deasupra capului.
"O formă de rezistenţă: rostul vechi"
- În România, în momentul de faţă e la modă #rezist. Ar putea fi interpretat şi noul dvs. album un gest de rezistenţă, un protest în faţa unei lumi care nu mai preţuieşte tradiţia şi nu îi mai înţelege valorile?
- Sunt foarte reţinut în a spune că da. Pentru că oamenii aceştia care mai păstrează rostul vechi sunt atât de puţini şi atât de rupţi de orice fel de val sau modă... Ei nu se pun în opoziţie cu altceva, aşa sunt ei. Dar prezenţa lor ne face pe noi să vedem mai bine în ce lume trăim, o lume super-tehnologizată în exces, care ne sărăceşte, în loc să ne îmbogăţească. Sigur, sunt bucuros să aflu că tehnologia avansează, de exemplu, în medicină sau în genetică, că se automatizează, lucru care ne ajută în ceea ce înseamnă muncă fizică brută, dar în rest, sunt atât de multe lucruri inutile, care ni se vând cu un marketing agresiv, încât ajungem în cele din urmă să fim sluga acestor lucruri. Chiar nu mai putem să trăim dacă nu avem ultimul model de telefon? Sau ultimul tip de calculator? Ni se bagă în cap că trebuie să ai tot ce înseamnă ultimul strigăt pe piaţă, să dispreţuieşti ce e vechi şi, în cele din urmă, şi tradiţia. Trăim prin obiecte. De fapt, nu mai trăim, pentru că am ajuns să comunicăm şi cu prietenii noştri pe facebook. Chiar dacă ieşim la o bere. Că nici nu mai înţelegi dacă oamenii ies să se vadă cu prietenii, sau ca să mai anunţe ceva pe facebook. Şi ne întâlnim cu prietenii, şi în loc să discutăm lucruri faine, ajungem să discutăm tot despre ce se întâmplă pe facebook şi despre ultimele campanii de marketing, despre ultimul model de maşină sau cine ştie ce bârfă de pe internet. Eu nu spun că lucrurile astea nu pot fi importante, dar mi se pare că ne-au invadat. Câteodată am impresia că minţile noastre nu mai sunt ale noastre, ci ale acestor vânzători de dorinţe efemere sau ale acestor obiecte printre care încercăm să ne construim viaţa. Şi noi unde mai suntem? De-asta, eu cred că în ziua de azi este esenţial să înţelegem că viaţa e simplă. Numai prin simplitate putem descoperi echilibrul şi bucuria. Niciun obiect de ultimă tehnologie din jurul nostru nu ne ajută să fim mai fericiţi. Sunt ca nişte droguri, dar sub o altă formă: vrei din ce în ce mai mult, până ajungi la dependenţă, şi apoi te prăbuşeşti, pentru că în cele din urmă nu va conta ce eşti, ci ceea ce ai.
- Acesta este mesajul subsidiar al albumului dvs.?
"Păstrătorii cheii către Dumnezeu"
- O să răspund destul de subiectiv, pentru că locurile şi personajele din album, dacă se află acolo, este pentru că m-au emoţionat şi m-au făcut să cred în ele. Aşa, dintr-odată, îmi vine în minte satul Drăghia, din Ţara Lăpuşului. Acolo locuieşte Patricia Tăut, o tânără care a studiat arheologia la Cluj, şi s-a hotărât să se întoarcă la bunica ei şi să îşi asume destinul unei... chei. O cheie fizică, concretă. Este cheia bisericuţei de pe dealul de lângă casa lor. Această cheie este la ei în familie de 311 ani. Majoritatea bărbaţilor din această familie au fost preoţi în această bisericuţă şi şi-au dat din mână în mână şi din generaţie în generaţie această cheie. Acum, nemaifiind în familie niciun bărbat care să ducă mai departe preoţia bisericii, familia a hotărât să îi înmâneze Patriciei cheia şi să fie ea un fel de ghid spiritual al locului, să spună mai departe povestea satului şi ce a însemnat bisericuţa de pe deal. Este o poveste care m-a impresionat foarte mult. Şi e cu atât mai impresionantă, cu cât această tânără este umblată prin lume, a făcut studii superioare, avea de ales, de plecat în lume. Dar ea a ales să fie paznica trecutului satului ei, considerând că cineva trebuie să-i ducă mai departe rostul.
- În album apar şi fotografii cu bisericuţe din lemn, minunat de frumoase, dar aflate într-o stare avansată de degradare. Care este mesajul lor?
- Când eşti printre zidurile alea pline de sfinţi şi peste care plouă nemilos, pentru că bisericile nu mai au acoperiş, este imposibil să nu ai sentimentul că, în tristeţea lor nesfârşită, ele nu sunt singure. Sunt pline de îngeri. A fost atâta încărcătură emoţională şi de credinţă între acei pereţi, pentru sute de ani, încât aşa ceva nu dispare, pur şi simplu. Îngerii care au fost în ele cât erau vii încă mai sunt, chiar dacă nu mai au acoperiş, şi în loc de uşă e doar o gaură de două ori mai mare decât vechea intrare. Mi se pare că dacă vrei să te regăseşti, să ajungi la vechiul rost al credinţei, un astfel de loc este mult mai potrivit decât o biserică nouă, din beton.
"Ţăranii aveau un extraordinar simţ estetic"
- Pentru că şi aceste obiecte sunt în felul lor nişte personaje cu o poveste. De exemplu, am ales multe imagini cu broderii manuale, care să dea măsura splendorii cu care femeile aveau răbdarea de a-şi decora ţesăturile. Am folosit un aparat special şi, de multe ori, o fotografie expusă pe două pagini ilustrează, de fapt, o broderie de câţiva centimetri pătraţi. Dar ce minuni! Ce îndemânare şi ce măiestrie să coşi asemenea splendori pe o suprafaţă atât de mică! Şi pe atunci nu lucrau cu lupa, ba chiar la lumina lămpii! Ca să nu mai vorbim de acest simţ estetic desăvârşit! Ce proporţii potrivite! Ce culori bine alese ca să comunice împreună! Este ceva uimitor! Şi aceste femei nu aveau şcoală, ele erau inspirate doar de natură şi de pământul pe care îl lucrau! Ceea ce făceau ele sunt pentru mine echivalenţa tablourilor unor mari maeştri. Restul obiectelor m-au impresionat prin ingeniozitatea cu care au fost făcute, de obicei de ciobani, care îşi luau ceva să lucreze în munte, când îşi păşteau oile. De multe ori, dintr-un lemn uscat luat în straiţă ciopleau câte un obiect magnific, un fluier, o botă, câte o cruce din lemn. Aceste obiecte au în ele un echilibru inexplicabil. Sunt frumoase în simplitatea lor, dar şi practice. Este o lecţie de estetică pentru orice designer de haine sau de obiecte din lumea asta. O lecţie dată de nişte oameni care aveau, uneori, o clasă primară. Dacă trăind simplu eşti capabil să faci aşa ceva, de ce să îţi complici viaţa cu toată nebunia modernităţii?
- Oare modernitatea ne încurcă în încercarea noastră de a găsi fericirea?
- Uite, nu o să mă duc foarte mult în urmă; iau reper anii '60. Acum putem să comunicăm mai repede şi mai eficient, decât atunci, călătorim mai repede; nu mai pierdem timpul la coadă la magazin, comandăm pe internet şi cineva ne aduce la uşă cumpărăturile. Vi se pare că, deşi putem să rezolvăm mai repede şi mai uşor anumite probleme, avem mai mult timp decât aveam în anii '60? Suntem mai fericiţi? Eu aş zice că dimpotrivă. Pentru că toată viteza în care trăim este inventată, aşa cum este inventat şi acest îndemn permanent de a cumpăra cât mai nou, cât mai mult, cât mai repede. Singura noastră şansă pentru viitor este să ne întoarcem la lucruri simple. Şi asta o spun, iată, cu exemple concrete, nu ca pe un aforism. Oamenii pe care i-am fotografiat trăiesc simplu, frumos, şi sunt fericiţi.
- Lângă arbore apare şi un personaj, e vorba despre Răzvan Roşu, unul dintre tinerii prezentaţi în album. Este muzician şi cântă la tulnic. Acum îşi face un doctorat la Viena. Un tânăr ce pare din altă lume, de o seriozitate extraordinară. A revenit în satul în care s-a născut şi s-a întors la iubirea pentru muzică. Satul Marna, din Satu-Mare, de unde este el, are acest arbore uriaş de 350 de ani care a scăpat ca prin minune de furia timpurilor. În jurul lui jucau oamenii hore în zilele de sărbătoare. Este un arbore plin de viaţă şi pare că pe fiecare creangă ar putea să locuiască o lume. Cred că e un simbol potrivit pentru toţi aceşti oameni care păstrează rostul vechi şi pe care eu îi prezint în carte. Ei ar putea să fie, împreună, un astfel de copac multisecular, impresionant, încă plin de viaţă şi de putere.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
