Cărţile lui Lucian Boia provoacă mereu controverse aprinse. A fost acuzat că nu "face istorie", ci eseistică pe marginea Istoriei. Unii i-au contestat dreptul de a vorbi în numele românilor fiindcă şi-a permis să pună în discuţie miturile lor fondatoare. Alţii au apreciat că o asemenea abordare a evenimentelor trecutului şi împrejurărilor în care s-au produs redă adevăratele dimensiuni ale evoluţiei comunităţii românilor şi indică locul ei real în concertul societăţii europene. Cert e că Lucian Boia a devenit unul dintre cei mai citiţi autori români, cărţile lui vânzându-se ca pâinea caldă. Aşa s-a întâmplat şi cu acest nou volum care, în stilul deja cunoscut, reia o serie de teze (contestate de anumiţi cercetători), pe marginea evenimentelor ce au dus la sfârşitul Primului Război Mondial, la apariţia României Mari şi la finalizarea procesului de constituire a naţiunii de sine stătătoare în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Naţiunea română - susţine Lucian Boia - nu e rezultatul unui proces istoric conştient urmărit din cele mai vechi timpuri, cum afirma istoriografia oficială mai ales în perioada ceauşistă, nici produsul unor evoluţii inevitabile, ci efectul unui context deschis în urma Marelui Război. "Dacă privim izolat crearea României Mari - scrie el - riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat". Or, lucrurile n-au stat chiar aşa. Statul român, născut după Unirea Principatelor în 1859, independent în 1877 în urma războiului ruso-turc la care românii au participat, a avut de ales, după declararea războiului în 1914, între "planul vestic", recuperarea Transilvaniei şi a ţinuturilor din jurul ei, şi "planul estic", recucerirea Basarabiei, încorporată în Imperiul Rus în 1812. Ambele planuri presupuneau renunţarea la una sau alta dintre provinciile locuite de români, ambele direcţii duceau la confruntarea cu unul sau altul dintre imperiile înconjurătoare. Contextul, "norocul istoric" a făcut ca toate imperiile să cadă în urma războiului, iar ţara să se poată întregi în ambele direcţii, şi spre est, şi spre vest. Prăbuşirea ţarismului după revoluţia din 1917 a dus la realipirea Moldovei dintre Prut şi Nistru, în urma deciziei Sfatului Ţării din 1918, iar înfrângerea Puterilor Centrale de către Antantă a făcut posibilă unirea cu Transilvania în urma Adunării Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Sacrificiul de sânge al Regatului României în Marele Război ar fi fost inutil dacă ar fi câştigat o parte sau alta. Înfrângerea - în ciuda admirabilei rezistenţe de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz - era de altfel previzibilă: România era practic înconjurată din toate părţile de duşmani potenţiali. De aceea, Marea Unire, legitimă din toate punctele de vedere, a părut "un miracol" şi a devenit o sursă de mitologie, un izvor al justificărilor istorice post factum, mai ales că rezultatele ei au fost contestate şi combătute de vecinii ţării, mereu primejduite în evoluţia ulterioară a continentului. Unirea din 1918 a precipitat procesul târziu de formare a naţiunii (proces valabil în tot Estul Europei). Problema care se punea - şi pentru România se mai pune încă, spune L. Boia - era cea a omogenizării unei populaţii care a fost secole la rând despărţită de graniţe interne, supusă unor influenţe civilizaţionale şi culturale diferite. De aceea, crede istoricul, trebuie să participăm la dezbaterea europeană pe marginea evenimentelor ce au generat Marea Unire, privind obiectiv, dincolo de mituri şi ideologii, situaţia naţiunii noastre.
Selecţia "Formula AS"
* Lucian Boia, "În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi", Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 132 p.
Cărţile lui Lucian Boia provoacă mereu controverse aprinse. A fost acuzat că nu "face istorie", ci eseistică pe marginea Istoriei. Unii i-au contestat dreptul de a vorbi în numele românilor fiindcă şi-a permis să pună în discuţie miturile lor fondatoare. Alţii au apreciat că o asemenea abordare a evenimentelor trecutului şi împrejurărilor în care s-au produs redă adevăratele dimensiuni ale evoluţiei comunităţii românilor şi indică locul ei real în concertul societăţii europene. Cert e că Lucian Boia a devenit unul dintre cei mai citiţi autori români, cărţile lui vânzându-se ca pâinea caldă. Aşa s-a întâmplat şi cu acest nou volum care, în stilul deja cunoscut, reia o serie de teze (contestate de anumiţi cercetători), pe marginea evenimentelor ce au dus la sfârşitul Primului Război Mondial, la apariţia României Mari şi la finalizarea procesului de constituire a naţiunii de sine stătătoare în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Naţiunea română - susţine Lucian Boia - nu e rezultatul unui proces istoric conştient urmărit din cele mai vechi timpuri, cum afirma istoriografia oficială mai ales în perioada ceauşistă, nici produsul unor evoluţii inevitabile, ci efectul unui context deschis în urma Marelui Război. "Dacă privim izolat crearea României Mari - scrie el - riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat". Or, lucrurile n-au stat chiar aşa. Statul român, născut după Unirea Principatelor în 1859, independent în 1877 în urma războiului ruso-turc la care românii au participat, a avut de ales, după declararea războiului în 1914, între "planul vestic", recuperarea Transilvaniei şi a ţinuturilor din jurul ei, şi "planul estic", recucerirea Basarabiei, încorporată în Imperiul Rus în 1812. Ambele planuri presupuneau renunţarea la una sau alta dintre provinciile locuite de români, ambele direcţii duceau la confruntarea cu unul sau altul dintre imperiile înconjurătoare. Contextul, "norocul istoric" a făcut ca toate imperiile să cadă în urma războiului, iar ţara să se poată întregi în ambele direcţii, şi spre est, şi spre vest. Prăbuşirea ţarismului după revoluţia din 1917 a dus la realipirea Moldovei dintre Prut şi Nistru, în urma deciziei Sfatului Ţării din 1918, iar înfrângerea Puterilor Centrale de către Antantă a făcut posibilă unirea cu Transilvania în urma Adunării Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Sacrificiul de sânge al Regatului României în Marele Război ar fi fost inutil dacă ar fi câştigat o parte sau alta. Înfrângerea - în ciuda admirabilei rezistenţe de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz - era de altfel previzibilă: România era practic înconjurată din toate părţile de duşmani potenţiali. De aceea, Marea Unire, legitimă din toate punctele de vedere, a părut "un miracol" şi a devenit o sursă de mitologie, un izvor al justificărilor istorice post factum, mai ales că rezultatele ei au fost contestate şi combătute de vecinii ţării, mereu primejduite în evoluţia ulterioară a continentului. Unirea din 1918 a precipitat procesul târziu de formare a naţiunii (proces valabil în tot Estul Europei). Problema care se punea - şi pentru România se mai pune încă, spune L. Boia - era cea a omogenizării unei populaţii care a fost secole la rând despărţită de graniţe interne, supusă unor influenţe civilizaţionale şi culturale diferite. De aceea, crede istoricul, trebuie să participăm la dezbaterea europeană pe marginea evenimentelor ce au generat Marea Unire, privind obiectiv, dincolo de mituri şi ideologii, situaţia naţiunii noastre.
Cărţile lui Lucian Boia provoacă mereu controverse aprinse. A fost acuzat că nu "face istorie", ci eseistică pe marginea Istoriei. Unii i-au contestat dreptul de a vorbi în numele românilor fiindcă şi-a permis să pună în discuţie miturile lor fondatoare. Alţii au apreciat că o asemenea abordare a evenimentelor trecutului şi împrejurărilor în care s-au produs redă adevăratele dimensiuni ale evoluţiei comunităţii românilor şi indică locul ei real în concertul societăţii europene. Cert e că Lucian Boia a devenit unul dintre cei mai citiţi autori români, cărţile lui vânzându-se ca pâinea caldă. Aşa s-a întâmplat şi cu acest nou volum care, în stilul deja cunoscut, reia o serie de teze (contestate de anumiţi cercetători), pe marginea evenimentelor ce au dus la sfârşitul Primului Război Mondial, la apariţia României Mari şi la finalizarea procesului de constituire a naţiunii de sine stătătoare în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Naţiunea română - susţine Lucian Boia - nu e rezultatul unui proces istoric conştient urmărit din cele mai vechi timpuri, cum afirma istoriografia oficială mai ales în perioada ceauşistă, nici produsul unor evoluţii inevitabile, ci efectul unui context deschis în urma Marelui Război. "Dacă privim izolat crearea României Mari - scrie el - riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat". Or, lucrurile n-au stat chiar aşa. Statul român, născut după Unirea Principatelor în 1859, independent în 1877 în urma războiului ruso-turc la care românii au participat, a avut de ales, după declararea războiului în 1914, între "planul vestic", recuperarea Transilvaniei şi a ţinuturilor din jurul ei, şi "planul estic", recucerirea Basarabiei, încorporată în Imperiul Rus în 1812. Ambele planuri presupuneau renunţarea la una sau alta dintre provinciile locuite de români, ambele direcţii duceau la confruntarea cu unul sau altul dintre imperiile înconjurătoare. Contextul, "norocul istoric" a făcut ca toate imperiile să cadă în urma războiului, iar ţara să se poată întregi în ambele direcţii, şi spre est, şi spre vest. Prăbuşirea ţarismului după revoluţia din 1917 a dus la realipirea Moldovei dintre Prut şi Nistru, în urma deciziei Sfatului Ţării din 1918, iar înfrângerea Puterilor Centrale de către Antantă a făcut posibilă unirea cu Transilvania în urma Adunării Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Sacrificiul de sânge al Regatului României în Marele Război ar fi fost inutil dacă ar fi câştigat o parte sau alta. Înfrângerea - în ciuda admirabilei rezistenţe de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz - era de altfel previzibilă: România era practic înconjurată din toate părţile de duşmani potenţiali. De aceea, Marea Unire, legitimă din toate punctele de vedere, a părut "un miracol" şi a devenit o sursă de mitologie, un izvor al justificărilor istorice post factum, mai ales că rezultatele ei au fost contestate şi combătute de vecinii ţării, mereu primejduite în evoluţia ulterioară a continentului. Unirea din 1918 a precipitat procesul târziu de formare a naţiunii (proces valabil în tot Estul Europei). Problema care se punea - şi pentru România se mai pune încă, spune L. Boia - era cea a omogenizării unei populaţii care a fost secole la rând despărţită de graniţe interne, supusă unor influenţe civilizaţionale şi culturale diferite. De aceea, crede istoricul, trebuie să participăm la dezbaterea europeană pe marginea evenimentelor ce au generat Marea Unire, privind obiectiv, dincolo de mituri şi ideologii, situaţia naţiunii noastre.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
