Cărțile lui Lucian Boia provoacă mereu controverse aprinse. A fost acuzat că nu "face istorie", ci eseistică pe marginea Istoriei. Unii i-au contestat dreptul de a vorbi în numele românilor fiindcă și-a permis să pună în discuție miturile lor fondatoare. Alții au apreciat că o asemenea abordare a evenimentelor trecutului și împrejurărilor în care s-au produs redă adevăratele dimensiuni ale evoluției comunității românilor și indică locul ei real în concertul societății europene. Cert e că Lucian Boia a devenit unul dintre cei mai citiți autori români, cărțile lui vânzându-se ca pâinea caldă. Așa s-a întâmplat și cu acest nou volum care, în stilul deja cunoscut, reia o serie de teze (contestate de anumiți cercetători), pe marginea evenimentelor ce au dus la sfârșitul Primului Război Mondial, la apariția României Mari și la finalizarea procesului de constituire a națiunii de sine stătătoare în spațiul carpato-danubiano-pontic. Națiunea română - susține Lucian Boia - nu e rezultatul unui proces istoric conștient urmărit din cele mai vechi timpuri, cum afirma istoriografia oficială mai ales în perioada ceaușistă, nici produsul unor evoluții inevitabile, ci efectul unui context deschis în urma Marelui Război. "Dacă privim izolat crearea României Mari - scrie el - riscăm să facem abstracție de evoluțiile globale și totul să ni se pară minunat". Or, lucrurile n-au stat chiar așa. Statul român, născut după Unirea Principatelor în 1859, independent în 1877 în urma războiului ruso-turc la care românii au participat, a avut de ales, după declararea războiului în 1914, între "planul vestic", recuperarea Transilvaniei și a ținuturilor din jurul ei, și "planul estic", recucerirea Basarabiei, încorporată în Imperiul Rus în 1812. Ambele planuri presupuneau renunțarea la una sau alta dintre provinciile locuite de români, ambele direcții duceau la confruntarea cu unul sau altul dintre imperiile înconjurătoare. Contextul, "norocul istoric" a făcut ca toate imperiile să cadă în urma războiului, iar țara să se poată întregi în ambele direcții, și spre est, și spre vest. Prăbușirea țarismului după revoluția din 1917 a dus la realipirea Moldovei dintre Prut și Nistru, în urma deciziei Sfatului Țării din 1918, iar înfrângerea Puterilor Centrale de către Antantă a făcut posibilă unirea cu Transilvania în urma Adunării Naționale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Sacrificiul de sânge al Regatului României în Marele Război ar fi fost inutil dacă ar fi câștigat o parte sau alta. Înfrângerea - în ciuda admirabilei rezistențe de la Mărăști, Mărășești și Oituz - era de altfel previzibilă: România era practic înconjurată din toate părțile de dușmani potențiali. De aceea, Marea Unire, legitimă din toate punctele de vedere, a părut "un miracol" și a devenit o sursă de mitologie, un izvor al justificărilor istorice post factum, mai ales că rezultatele ei au fost contestate și combătute de vecinii țării, mereu primejduite în evoluția ulterioară a continentului. Unirea din 1918 a precipitat procesul târziu de formare a națiunii (proces valabil în tot Estul Europei). Problema care se punea - și pentru România se mai pune încă, spune L. Boia - era cea a omogenizării unei populații care a fost secole la rând despărțită de granițe interne, supusă unor influențe civilizaționale și culturale diferite. De aceea, crede istoricul, trebuie să participăm la dezbaterea europeană pe marginea evenimentelor ce au generat Marea Unire, privind obiectiv, dincolo de mituri și ideologii, situația națiunii noastre.