La 99 de ani de la 1 Decembrie 1918 nu sărbătorim numai Marea Unire a Transilvaniei cu Regatul României, ci întregul şir de evenimente care, pe parcursul anului 1918, au întregit România Mare: unirea Basarabiei, de la 27 martie, şi unirea Bucovinei, de la 28 noiembrie. După lungi ani de dominaţie comunistă, uriaşul eveniment al Unirii şi-a pierdut, însă, semnificaţia adevărată, fiind înţeles şi celebrat festivist. Pentru că ne mai desparte un singur an de centenarul Unirii de la 1918, ne-am gândit că n-ar fi degeaba să îi recapitulăm importanţa, cu un cunoscător al istoriei în profunzimile ei: acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj.
- Cu mici excepţii, celebrarea aniversării Unirii de la 1918 are un aer festivist şi formal. Se ţin discursuri, se organizează parade, dar sensul adânc al evenimentului s-a pierdut. A doua zi, totul intră în uitare. Care este, de fapt, semnificaţia Marii Uniri? Ce mai înseamnă ea după scurgerea a o sută de ani?
- Chestiunea unirii Ţărilor Române, la 24 ianuarie 1859, şi apoi a unirii provinciilor româneşti aflate sub dominaţii străine, la 1918, nu au fost acte singulare, înfăptuite doar de români. Ele se înscriu într-un proces general al luptei de emancipare naţională a popoarelor devenite naţiuni, de destrămare a imperiilor, regatelor şi statelor multinaţionale şi de formare a statelor naţionale în Europa. Procesul acesta a început de timpuriu, dar s-a manifestat plenar, în centrul, estul şi sud-estul Europei, în secolele al XVIII-lea, al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Atunci s-au prăbuşit imperiile otoman, romano-german şi apoi habsburgic, rus etc. şi s-au format Italia, Germania, Polonia, România, Cehoslovacia, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Lituania, Letonia, Estonia şi chiar Ungaria şi Austria (acestea din urmă ca state distincte, naţionale). Prin urmare, românii s-au înscris în cea mai progresistă mişcare generală a epocii, aceea de emancipare naţională şi de formare a statelor naţionale. Judecăţile de genul "ce ar fi fost dacă n-ar fi fost" sunt anistorice, nu au decât valoare de discuţie de cafenea. Românii şi România au câştigat prin unire locul lor sub soare, şi-au format cadrul firesc de organizare, de afirmare şi de conservare, alături de alte popoare şi ţări.
- Există o pagină de memorii, în care Iuliu Maniu îi spune unui apropiat, stând, amândoi, la confluenţa celor două Târnave: "Vezi cum se unesc cele două ape? Aşa se uneşte şi Transilvania cu vechiul Regat, formând un singur fluviu puternic: România Mare. Dar cursul lui va fi greu". Ce-a fost greu, domnule profesor, în "alipirea" celor două ţări?
- Moldova şi Ţara Românească aveau un grad de unitate şi de adecvare vechi, provenit din vechea unitate a poporului, a limbii, a sorţii aproape identice a principatelor, unitate pe care secolul al XIX-lea a fortificat-o mereu. Integrarea Transilvaniei în România, după 1918, nu a fost, însă, un proces simplu şi liniar, fiindcă Transilvania (cu Banatul, Crişana, Sătmarul, Maramureşul) nu a fost niciodată un stat românesc, adică o entitate politico-teritorială condusă de români, cu o clasă conducătoare oficială românească. Totuşi, Transilvania s-a adecvat treptat Vechiului Regat, aşa cum şi acesta s-a pliat câteodată după rânduielile Transilvaniei. Nu există o omogenizare perfectă şi nici nu este de dorit să fie, pentru că armonia se realizează şi din contrarii. Important este că ne potrivim prin câteva trăsături fundamentale şi inconfundabile, care ne fac pe toţi să fim români. Să nu uităm că Transilvania, în sens larg, reprezintă peste 40% din teritoriul şi din populaţia României! Unirea, azi, ar trebui să însemne tot puterea, aşa cum credea generaţia de la 1848-1859. Românii au făcut unirea ca să nu fie spulberaţi în patru vânturi, ca să rămână în acest colţ de lume, ca să-şi poată creşte copiii şi nepoţii, ca să fie luaţi în seamă pe scena internaţională.
"Românii se simt bine împreună ca români şi nu pot trăi frumos sărbătorile, botezurile, nuntirile, trecerile în lumea drepţilor altminteri decât printre ai lor"
- La 99 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, ne punem întrebarea: s-au împlinit marile idealuri ale Unirii pentru care făptuitorii ei au plătit, adeseori, cu viaţa? S-a creat conştiinţa naţională de care astăzi se vorbeşte ferit? S-a creat solidaritatea românească atât de necesară?
- La 99 de ani de la Marea Adunare Naţională, ar trebui să ne întrebăm mai des dacă suntem noi, cei de azi, vrednici de sacrificiul înaintaşilor. Idealurile Unirii s-au împlinit în măsura în care noi, românii, putem să împlinim, adică să desăvârşim ceva. Fireşte că există conştiinţa de român, deşi unii preferă să uite acum acest lucru, datorită marasmului globalizării, din cauza vicisitudinilor vieţii din România, datorită tristei faime pe care o avem noi, românii, în anumite ţări, precum şi din pricina educaţiei precare, trunchiate, greşit orientate. Câtă vreme românii vorbesc româneşte, câtă vreme se închină smeriţi Domnului, câtă vreme îşi amintesc de buni şi străbuni, atât timp cât mai au doruri, mai joacă hora şi mai doinesc, nimic nu este pierdut din specificul naţional. Aş zice că solidaritatea românească (pe care am ştiut s-o arătăm şi cultivăm în clipele de cumpănă) este astăzi primejduită de multiple risipiri, dar aş adăuga imediat că ea nu s-a pierdut în formele sale latente şi că poate să se manifeste, la nevoie, încă. Românii se simt bine împreună ca români şi nu pot trăi frumos sărbătorile, botezurile, nuntirile, trecerile în lumea drepţilor, altminteri decât printre ai lor. Din aceste mici solidarităţi şi solidarizări se mai poate naşte oricând solidaritatea românească, absolut necesară în vremea marilor încercări ale naţiunii.
- Decenii întregi, chiar şi în epoca regimului comunist, s-a vorbit despre Cultura Naţională, datorată, şi ea, Marii Uniri. Astăzi, vedem că această cultură pare a fi dispărut. Cum vă explicaţi acest abandon tragic?
- Nu aş zice că a dispărut Cultura Naţională, ci că s-a pus între paranteze de către unii diriguitori, de către o parte a elitei "subţiri", care stăpâneşte în mare măsură comunicarea şi care manipulează minţile odihnite, fără suficiente cunoştinţe şi fără putinţa de cântărire a valorilor. Avem a face cu un abandon "planificat", dar realitatea se va răzbuna. Cultura românească încă trăieşte, are valori inestimabile, unele de talie universală. Dar ca să realizezi ce este cultura universală este nevoie de un specific naţional. Shakespeare este universal pentru că a exprimat în chip genial zestrea spirituală engleză. La fel sunt şi Eminescu, Brâncuşi, Enescu...
"Din păcate, Spiritul Unirii - cum spuneţi - nu se reflectă deloc în conduita clasei politice actuale"
- Presupunând că Spiritul Unirii de la 1918 nu s-a pierdut, mai trăieşte, el, în sânul clasei politice? Sentimentul unităţii, al identităţii naţionale? Puteţi face o comparaţie între politicienii români de azi şi cei din 1918?
- Din păcate, Spiritul Unirii - cum spuneţi - nu se reflectă deloc în conduita clasei politice actuale. Liderii care au făcut Unirea, cu rare excepţii, erau oameni de stat, pătrunşi de misiunea lor istorică şi gata de sacrificiul suprem, dacă acesta ar fi fost spre binele Ţării. Să ne amintim că regele Ferdinand şi-a renegat etnia originară, apărând aspiraţiile românilor, chiar cu riscul de a fi ostracizat de Germania. Să ne amintim că Ionel Brătianu a părăsit Conferinţa de Pace de la Paris şi a demisionat din înalta funcţie de prim-ministru, deoarece interesele României nu erau respectate în întregime. Să ne amintim de un Iuliu Maniu, de un Vasile Goldiş, de Gheorghe Pop de Băseşti care, după ce a fost la Alba Iulia, a putut cere, ca-n pilda biblică: "Sloboade, Doamne, pe robul tău!". Toţi aceştia erau oameni respectaţi în meseriile lor, personalităţi care, înainte de a fi lideri politici, aveau meserii respectabile, prin care se afirmaseră ca avocaţi, profesori, medici, ierarhi, ingineri... Azi, avem mulţi lideri cu "meseria" de "politician", fără nicio realizare notabilă într-o profesiune, fără consacrare într-un domeniu al cunoaşterii. Dacă am lua lista unui guvern din anii de după Unire şi una a unui guvern vremelnic actual, spre exemplu la Ministerul Educaţiei, am găsi, în vreo cinci ani, cinci-şase miniştri. Faptul nu mai necesită comentarii.
"Sunt convins că, dacă nu va avea loc o catastrofă planetară, România va exista multă vreme de-acum încolo"
- Am făcut marea unire sub un rege german, sărbătorim Centenarul unirii românilor cu un preşedinte de aceeaşi origine. Ce ar spune un Maniu sau un Vaida Voievod?
- Cred că, în această situaţie, ne situăm dincolo de bine şi rău. Cea mai bună istorie a românilor ("din Dacia Traiană"), până de curând, era cea scrisă de "românul" A. D. Xenopol. Cea mai bună explicare în versuri a tradiţiei a dat-o "românul" Alexandru Davila. Cele mai frumoase poezii străine, "răsădite" în româneşte, le-a înfăţişat Alexandru Philippide... Şi exemplele ar putea continua. Românii nu au făcut deosebiri etnice şi confesionale, atunci când buna credinţă a fost dovedită. Aceasta este încă o dovadă că nu "sângele" (adică originea) contează, ci educaţia, harul acestui pământ şi al acestui popor, revărsate prin traiul între români, printre dorurile, horele şi doinele noastre, printre necazuri şi bucurii. Poate că există o simetrie a sorţii, între regele german şi preşedintele sas, voită de Dumnezeu, căreia nu ne este dat nouă să-i aflăm taina. Pe de altă parte, atâţia români neaoşi ne-au dezamăgit şi ne-au tulburat, încât judecata limpede a unui cetăţean român de altă etnie poate să fie de bun augur. Important este ca toţi cetăţenii acestei ţări să respecte valorile ei, adică limba română, tradiţia, credinţele, pământul roditor care ne ţine... În rest, "bucuroşi le-om duce toate", fiindcă nu avem de ales.
- Cum va fi România peste alţi o sută de ani?
- Eu sunt convins - cu instruirea şi educaţia pe care le am - că, dacă nu va avea loc o catastrofă planetară, România va exista multă vreme de-acum încolo. Ce înseamnă încă un secol la scara istoriei? Statul roman s-a întins pe circa un mileniu şi un sfert (753 î. Hr. - 476 d. Hr.), iar prin Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Noii Rome s-a prelungit încă o mie de ani (până în 1453, la cucerirea otomană). Să nu uităm că împăraţii bizantini aveau titlul de împăraţi ai romanilor. România are încă sevă şi are un mesaj de dus lumii. Românii - cu toate defectele lor - sunt talentaţi şi inteligenţi, ştiu să se mobilizeze la nevoie. Dacă neamul românesc există de peste un mileniu (de la finalul etnogenezei), nu văd niciun motiv serios ca acesta să sucombe. Câtă vreme există poporul român, conştient de sine, nici România nu poate să dispară.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
