Azilul fericiţilor

Ursul gigant

Doctorul i-a zis să evite soarele. Vede "în aburi", până la 80 de centimetri înaintea ochilor. Dar nici nu-i trebuie mai mult. "Asta e lumea mea. Retinopatie pigmentară. Îmi pierd vederea în fiecare zi. Dar, atât cât văd, e bine", zice. Micuţă, tunsă scurt, milităros. Şi chiar voioasă: îi place să comunice cu internaţii din cămin. Dacă vrea să vorbească, se apropie de om. Şi-l "ia" în lumea ei, de 70 de centimetri distanţă.
Mariana Ilie a lucrat o viaţă la "Parfume" ICRM din Şoseaua Viilor, chiar lângă "fabrica de şocoladă". Când s-a terminat cu fabrica, n-a mai avut pe nimeni. Avea o fată şi un băiat. Băiatul e în Germania. Fata, la spitalul Bălăceanca, cu oli­go­frenie de gradul II. Această fată, Carmen, e acum sensul vieţii ei. Deşi complet bolnavă min­tal, e blondă şi frumoasă. Acum câţiva ani, după ce nişte bărbaţi au violat-o şi au bătut-o inuman, ea şi-a pierdut total puţina memorie. Singurul om pe care îl recunoaşte este mama. Mariana Ilie abia aşteaptă să meargă la ospiciu să o viziteze. Se descurcă singură să ia autobuze, să poată ajunge. "Când mă vede, fetiţa mea fuge către mi­ne şi mă întreabă: «Mami, mami, mi-ai adus ceva bun?...»". Zice că stau amândouă pe marginea patului de spital, iar Carmen o ia în braţe şi o mângâie pe păr. Părul ei aspru, retezat auster din foarfece. "Aşa face: mă mângâie pe cap. Ca şi când eu aş fi fata ei. Săraca, nu pricepe toate lucrurile. Dar parcă simte. Nu-mi mai comand de mult vitamine pentru ochi, chiar dacă ştiu că orbesc. Din toţi ba­nii, o să-i iau un urs gigant de Cră­ciun, de la mall. Un urs. Asta îşi do­reşte".
Nicio tristeţe nu-i în glasul ei. Aşa e viaţa! Din toţi cei aflaţi la e­taj, în ele­gantul că­min de bă­trâni "Alexandrina", din comuna Tu­nari, de lângă Bucureşti, ea e singura care poa­te coborî scările. Aici şi-a găsit pa­cea, după o viaţă de sin­gurătate şi suferinţă. "Când m-au primit aici, nu mi-a venit să cred că poate fi numit «azil»", măr­tu­­riseşte. "Nimeni nu mi-a vorbit vreo­­dată aşa frumos. Infirmierele, doamna directoare Nicoleta... Nişte oameni buni. Na, uitaţi-vă cum arată camerele: zici că-i hotel de trei stele. Cu­răţenie zilnic, televizor, cadă, ca­bină de duş... Tratamente, medici, doamna Nicoleta ne-aduce toate me­dicamentele de pe reţetă. Trei mese pe zi, plus două gustări. Aţi văzut ce restaurant avem jos? Şi sa­lonul, cu cana­pele din piele, şemineu, totul aşa de luxos!... Nici nu speram vreodată s-ajung să-mbă­trânesc în aşa loc. În casa asta, nici nu mai simţi tristeţile. Acum, de exemplu, aşteptăm Cră­ciu­nul. Vom coborî toţi acolo, în salon şi o să stăm la masa cea mare. Dar în Ajun o să merg la fetiţa mea. Sigur o să reuşesc eu cumva să-i cumpăr ursul gigant. Uite-atâta e! Serios (râ­de). Bej, haios, de pluş".

"Să preţuieşti bătrânii!"

Nicoleta Murăşan e "mama" tu­turor celor adăpostiţi în "Reşedinţa Alexandrina". Chiar aşa-i zic bătrânii ăştia neputincioşi şi bolnavi: "ma­ma noastră". 23 de suflete singure, umplând această casă elegantă de pe-o stradă li­niş­tită din Tunari, învăluită, seara, până-n înal­tu­rile acoperi­şurilor, de-o lumină blândă şi ocro­ti­toare. E, într-adevăr, frumos. Salonul larg, ca de co­nac boieresc, cu focul moc­nind în şe­mi­neu, îna­intea impozantei biblioteci şi cu cinci mo­tani graşi, tolăniţi pe sofale. Bucătăria stră­lucind de cu­răţenie... Uşi imense de sticlă, cât tot peretele, deschi­zându-se spre superba terasă... Totul pare nou, deşi aşezământul a fost deschis de peste pa­tru ani, nici vorbă de vreun miros de boală sau uri­nă, ca-n obişnuitele azile româneşti. Nicoleta Mu­răşan a ticluit totul, încă de la început. "Po­li­tica" ei a fost: "Să preţuieşti bă­trânii!" A con­ce­diat pe loc infirmiere care s-au purtat urât cu lo­ca­tarii azilului, chiar dacă aceştia erau fără me­morie. Nici să glumeşti pe seama lor nu-ţi per­mi­te. Nu-s doar vorbe. Aveau să-mi confirme atitu­dinea aceasta două din infirmierele azilului: "E greu. Aici, doar dacă eşti amabil - şi nu numai aşa, «de formă» - poţi rezista. Altfel te dă afară". Directoarea asta exigentă e o femeie mărunţică, fra­gilă, ce parcă abia-şi ţine lacrimile în ochi când vorbeşte de bătrânii ei. La început a fost bu­nica sa, Alexandrina, cea care a trăit aici, în vechea casă, acum renovată. O divi­ni­zează, chiar şi acum, zece ani după ce a murit. În onoarea ei, a pus şi numele acestei instituţii. Când a extins clă­direa, a ocolit bradul copilăriei, sădit de stră­bunici (pe care i-a cunoscut bine, de copilă), deşi toţi arhitecţii o sfătuiau să-l doboa­re. Bradul e su­fletul casei, un simbol al familiei. Pentru Ni­coleta, întreg acest loc este sfânt. "Bunica mea?... Hm, n-aş putea fi nici pe jumă­tate vreodată cum a fost ea. O bunătate nemăr­ginită. Eu mi-am petrecut toată copilăria în locul ăsta. Bunica Alexandrina îmi e şi azi model de viaţă. Era, de altfel, un model pentru toată comunitatea: toţi din comuna Tunari veneau să îi ceară ajutorul şi sfatul. Un om pe care efectiv nu poţi să te superi! Mereu pozitivă, glumeaţă, senină. Rar mai vezi azi aşa ceva. Foarte credin­cioa­să, se ruga seară de seară la icoană, dar întâi pentru lumea întreagă şi apoi pentru copiii ei. Părintele Ma­rin, preotul din Tunari, se mân­drea că bunica e cea mai apro­piată prietenă a lui. A mu­rit în casa asta, a treia zi după Crăciun, chiar în ziua de nume a soţului ei, Ştefan. Sin­gură ţinea casa, la 92 de ani. Am fost la ea de Crăciun şi am presimţit că nu va fi bine. A tre­buit să plec urgent într-o de­legaţie în Grecia şi l-am sunat pe ta­ta: «Du-te până aco­lo, simt că ceva...» A găsit-o pe podea, prăbuşită în mijlocul casei. Tot aici, în casa aceasta, a murit apoi şi mama mea, Victoria. Atunci am văzut prima oară cât de rapidă, de devastatoare poate fi boala asta, Alzheimer. Eu eram directorul unei mari bănci austriece din Bucureşti. Căutasem mult timp un sanatoriu în care mama mea să poată măcar... muri liniştită. Am vizitat multe locuri, am văzut condiţiile din azilele româneşti. Până la urmă, am hotărât să o îngrijesc singură, acasă. Se poate spune că mama a fost «primul pacient» al Reşedinţei Alexandrina. Mi-am neglijat şi soţul, serviciul, ca să o pot îngriji. După moartea mamei, m-am pomenit singură în casa asta pustie. Aveam şansa să îmi refac viaţa. Toată lumea mă sfătuia să o vând, dar n-am putut. Efectiv, nu puteam concepe să renunţ la locul unde am fost cea mai fericită fiinţă din cât poate să fie un om... Când am început lucrul la căminul de bătrâni, n-am avut decât o sin­gură obsesie: da­că ar fi fost să-mi duc mama sau bu­ni­ca într-un cămin, cum mi-aş fi dorit să fie tratate ele acolo? Mi-am zis că dacă o să împlinesc asta, sigur îmi va fi şi mie bine apoi. Ca un fel de recompensă a mea, cumva. M-am gândit că şi bunica ar fi astfel mândră de mine. Asta a fost ceea ce m-a ţinut".

File de recunoştinţă

Şi-a dat demi­sia din funcţia de di­rector de bancă, deşi câştiga foarte mulţi bani. Austriecii se ru­gau de ea să rămână. A renunţat la tot, pen­tru a face casa asta. N-a regretat. S-a pur­tat bine cu cei dintâi oaspeţi ai căminului. (Aici e interzis să-i numeşti "pacienţi", sau "bătrâni". Li se spu­ne fie rezidenţi, fie oaspeţi). Mereu, când vor­beşte cu ei, se gândeşte la bunica Alexandrina şi la mama Victoria. Apoi au început să vină şi alţii. Tot mai mulţi, ca prin minune, fără nicio re­cla­mă. E greu să prinzi loc, azi, în Reşedinţa Ale­xandrina. Dar Nicoleta chiar nu se gândeşte la profituri, care oricum nu sunt mari. Îi face ei bine ca aceşti oameni să fie cât de cât mulţumiţi, la sfârşitul vieţii. Ca o speranţă, cumva, că omul poate să nu fie uitat ni­cio­dată... Îi face plă­ce­re să-i vadă zâmbindu-i recunoscători sau adu­nându-se seara spre sa­lon, ca-ntr-o mare fa­milie. Să recitească, iar şi iar, din caietul de im­presii al căminului, gândurile frumoase ale unor oameni care au fost... Aveam să văd şi eu acest caiet, să citim împreună din el: pro­fesori universitari, in­gi­neri, inspectori, eco­nomişti, avocaţi... Pa­gini de recunoştinţă, la care uneori chiar îţi dau lacrimile. Simţi cât de singuri erau când au scris. Cei mai mulţi au murit. Zeci şi zeci de oameni. Toţi au fost pă­rinţi, bunici, soţi, au lăsat o istorie în urmă. Au sacrificat multe pen­tru cei de azi. Astfel îşi aminteşte şi de bu­nicul ei, Ştefan, care a fost nevoit să-şi vândă caii pentru a-şi ţine fa­milia, odată cu fabuloasele modernizări ale re­giu­nii Pipera. A păstrat, însă, hamurile. Hamurile cu zurgălăi ale celor doi roibi ai copilăriei, cu ca­re, la fiecare Crăciun, se înhăma el însuşi la să­niuţă şi o ducea pe Nicoleta în goană prin zăpezi, învârtindu-se nebuneşte prin curtea acestei case, făcându-i toate mofturile. Nu poate uita. "Cât de multe a putut face acest bunic pentru mine! E in­credibil. Ar fi făcut orice, şi-ar fi dat viaţa. Orice, doar ca eu să râd, să mă simtă fericită. Cum să-ţi uiţi bătrânii? Cum să uiţi nişte oameni care au făcut cândva totul pentru ti­ne?...".

"Spuneţi-i lui Cristi să nu mă ia de aici"

Cei mai mulţi n-au pe ni­meni. Teodorescu Ileana are 88 de ani şi nu-şi aminteşte de când este aici. Nici n-o prea interesează . Îmi spune direct că e fericită, că efectiv are de toate si nu-i trebuie nimica altceva. Este extrem de lucidă, poate da sute de citate din cărţi abia ci­tite, îşi aminteşte perfect fiecare dintre zilele petrecute aici. Doar că n-o interesează de când a ve­nit. De parcă s-ar fi născut aici a doua oară. "Am de toate. Oa­menii se poartă cu mine ca şi cu o regină. Aşa am trăit toată via­ţa mea. Tatăl meu a fost medic, fratele medic, soţul a fost inginer. Nu mi-a lipsit ni­mic. Dar abia acum sunt cu adevărat liniştită. Uitaţi-vă: dezleg cuvinte. Citesc cărţi. Am aici (la căpătâiul patului Biedermeier, lângă perete) două Neagu Djuvara, un Faulkner, un Orhan Pamuk... Nu trece zi fără să citesc măcar 30 de pagini. După ce le termin, co­mand altele. Am! Am şi ra­dio, am cosmetice, am un apartament în Tulcea un­de pot merge când vreau, dar nu mă duc. De ce să mă duc, dacă aici am tot? Asistentele mă pre­ţu­iesc, se poartă res­pec­tuos, doamna directoare îmi face toate do­lean­ţele. Nu suport bătrânii. Lu­mea care se plânge că-i singură, ăia care se văi­că­resc tot timpul, ba că mă doare aia, ba ailaltă... Cât am minte să ci­tesc, să pot privi lumea, sunt fe­ri­cită. Toţi au mu­rit. Doar o nepoată de soră, Ru­xan­dra, mai vi­ne uneori. Şi-mi zic: «Ei, da­că nu mai am pe ni­meni, atunci mă­car mă am pe mi­ne»". Şi doam­na Ilea­na Teodorescu râde.
Pe doamna Dorina a adus-o în patul de la etajul doi fiul ei, Cristi, acum trei ani. Bătrâna avea lacrimi în ochi, zi­când cât îi e de greu să părăsească lumea în care a trăit. Fiul a lăcrimat şi el, explicându-i doamnei directoare Nicoleta că are nevastă şi copii în Bucu­reşti. După ce a ple­cat, fiul nu s-a mai în­tors niciodată. După do­uă luni de la instalare, Do­rina a început să-i spu­nă doamnei direc­toa­re să-l roage pe Cristi să nu o mai ia din cămin. "Ştiu că-i e greu fără mine, dar rugaţi-l dum­nea­voastră să nu mă ia înapoi!", insista. Azi, nu mai ştie bine cine e Cris­ti. Nu mai ştie cine e ni­meni, în afară de doam­na directoare Nicoleta. Când intru în salonul ei, se ridică la marginea pa­tului şi îmi spune: "Bună ziua". Apoi îşi pune pal­mele pe genunchi, con­ti­nuând firesc: "V-aş ruga ta­re mult să îi transmiteţi lui Cristi să nu mă ia de aici. Ştiu că îi e dor şi lui, dar înţeleg că-i e greu cu familia, cu greutăţile... Na, ştiţi cum e. Nu are rost să se deranjeze. Spu­neţi-i că aici sunt fericită şi nu-mi lipseşte nimica. Salutări la toţi şi mulţumesc. Sărbători fericite!".

Reproduceri după picturi de MIRCIA DUMITRESCU