Poveștile Marii Uniri - Acad. IOAN-AUREL POP: "Românii și România și-au câștigat, prin Marea Unire de la 1918, locul lor sub soare"

Istoric, directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, rectorul Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca

La 99 de ani de la 1 Decembrie 1918 nu săr­bă­to­rim numai Marea Unire a Transil­vaniei cu Re­ga­tul României, ci întregul șir de evenimente care, pe parcursul anului 1918, au în­tregit România Mare: unirea Basarabiei, de la 27 mar­tie, și unirea Buco­vi­nei, de la 28 noiembrie. Du­pă lungi ani de domi­nație comunistă, uriașul eve­niment al Unirii și-a pierdut, însă, semnificația ade­vărată, fiind înțeles și celebrat festivist. Pentru că ne mai des­­parte un singur an de centenarul Unirii de la 1918, ne-am gândit că n-ar fi degeaba să îi re­ca­pi­tulăm importanța, cu un cunoscător al istoriei în pro­funzimile ei: acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Uni­versității "Babeș-Bolyai" din Cluj.

- Cu mici excepții, celebrarea aniversării Uni­rii de la 1918 are un aer festivist și formal. Se țin discursuri, se organizează parade, dar sensul adânc al evenimentului s-a pierdut. A doua zi, totul intră în uitare. Care este, de fapt, semni­ficația Marii Uniri? Ce mai înseamnă ea după scur­gerea a o sută de ani?

- Chestiunea unirii Țărilor Române, la 24 ia­nua­rie 1859, și apoi a unirii provinciilor românești aflate sub dominații străine, la 1918, nu au fost acte sin­gulare, înfăptuite doar de români. Ele se înscriu într-un proces general al luptei de emancipare na­țio­nală a popoarelor devenite națiuni, de destrămare a imperiilor, regatelor și statelor multinaționale și de formare a statelor naționale în Europa. Procesul acesta a început de timpuriu, dar s-a manifestat ple­nar, în centrul, estul și sud-estul Europei, în se­co­lele al XVIII-lea, al XIX-lea și la începutul se­co­lului al XX-lea. Atunci s-au prăbușit imperiile oto­man, romano-german și apoi habsburgic, rus etc. și s-au format Italia, Germania, Polonia, România, Ce­hoslovacia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slo­ve­nilor, Lituania, Letonia, Estonia și chiar Ungaria și Austria (acestea din urmă ca state distincte, națio­nale). Prin urmare, românii s-au înscris în cea mai pro­gresistă mișcare generală a epocii, aceea de eman­­cipare națională și de formare a statelor na­ționale. Judecățile de genul "ce ar fi fost dacă n-ar fi fost" sunt anistorice, nu au decât valoare de dis­cu­ție de cafenea. Românii și România au câști­gat prin unire locul lor sub soare, și-au format cadrul firesc de organizare, de afirmare și de con­servare, alături de alte popoare și țări.

- Există o pagină de memorii, în care Iuliu Ma­niu îi spune unui apropiat, stând, amândoi, la con­fluența celor două Târnave: "Vezi cum se unesc cele două ape? Așa se unește și Transil­va­nia cu vechiul Regat, formând un singur fluviu pu­ternic: România Mare. Dar cursul lui va fi greu". Ce-a fost greu, domnule profesor, în "alipi­rea" celor două țări?

- Moldova și Țara Românească aveau un grad de unitate și de adecvare vechi, provenit din vechea unitate a poporului, a limbii, a sorții aproape iden­tice a principatelor, unitate pe care secolul al XIX-lea a fortificat-o mereu. Integrarea Transilvaniei în România, după 1918, nu a fost, însă, un proces simplu și liniar, fiindcă Transilvania (cu Banatul, Crișana, Săt­marul, Maramureșul) nu a fost niciodată un stat ro­mânesc, adică o entitate politico-teritorială con­du­să de români, cu o clasă conducătoare oficială ro­mânească. Totuși, Transilvania s-a adecvat treptat Vechiului Regat, așa cum și acesta s-a pliat câteo­dată după rânduielile Transilvaniei. Nu există o omogenizare perfectă și nici nu este de dorit să fie, pen­tru că armonia se realizează și din contrarii. Im­portant este că ne potrivim prin câteva trăsături fundamentale și inconfundabile, care ne fac pe toți să fim români. Să nu uităm că Transilvania, în sens larg, reprezintă peste 40% din teritoriul și din popu­lația României! Unirea, azi, ar trebui să însemne tot puterea, așa cum credea generația de la 1848-1859. Românii au făcut unirea ca să nu fie spul­berați în patru vânturi, ca să rămână în acest colț de lume, ca să-și poată crește copiii și nepoții, ca să fie luați în seamă pe scena internațională.

"Românii se simt bine împreună ca români și nu pot trăi frumos sărbătorile, botezurile, nuntirile, trecerile în lumea drepților altminteri decât printre ai lor"

- La 99 de ani de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ne punem întrebarea: s-au îm­pli­nit marile idealuri ale Unirii pentru care făp­tui­torii ei au plătit, adeseori, cu viața? S-a creat con­știin­ța na­țională de care astăzi se vorbește ferit? S-a creat so­lidaritatea românească atât de necesară?

- La 99 de ani de la Marea Adunare Națională, ar trebui să ne întrebăm mai des dacă suntem noi, cei de azi, vrednici de sacrificiul înaintașilor. Idea­lu­rile Unirii s-au împlinit în măsura în care noi, ro­mânii, putem să împlinim, adică să desăvârșim ceva. Firește că există conștiința de român, deși unii pre­feră să uite acum acest lucru, datorită maras­mului globalizării, din cauza vicisitudinilor vieții din România, datorită tristei faime pe care o avem noi, românii, în anumite țări, precum și din pricina edu­cației precare, trunchiate, greșit orientate. Câtă vreme românii vorbesc românește, câtă vreme se închină smeriți Domnului, câtă vreme își amintesc de buni și străbuni, atât timp cât mai au doruri, mai joacă hora și mai doinesc, nimic nu este pierdut din spe­cificul național. Aș zice că solidaritatea româ­neas­că (pe care am știut s-o arătăm și cultivăm în cli­pele de cumpănă) este astăzi primejduită de mul­tiple risipiri, dar aș adăuga imediat că ea nu s-a pier­dut în formele sale latente și că poate să se ma­ni­­feste, la nevoie, încă. Românii se simt bine îm­pre­ună ca români și nu pot trăi frumos sărbă­torile, bo­te­zurile, nuntirile, trecerile în lumea drepților, alt­min­teri decât printre ai lor. Din aceste mici soli­da­rități și solidarizări se mai poate naște oricând soli­daritatea românească, absolut necesară în vremea marilor încercări ale națiunii.

- Decenii întregi, chiar și în epoca regimului co­munist, s-a vorbit despre Cultura Națională, da­torată, și ea, Marii Uniri. Astăzi, vedem că această cultură pare a fi dispărut. Cum vă explicați acest abandon tragic?

- Nu aș zice că a dispărut Cultura Națională, ci că s-a pus între paranteze de către unii diriguitori, de către o parte a elitei "subțiri", care stăpânește în ma­re măsură comunicarea și care manipulează min­țile odihnite, fără suficiente cunoștințe și fără pu­tin­ța de cântărire a valorilor. Avem a face cu un aban­don "planificat", dar realitatea se va răzbuna. Cul­tura românească încă trăiește, are valori ines­tima­bile, unele de talie universală. Dar ca să reali­zezi ce este cultura universală este nevoie de un specific național. Shakespeare este universal pentru că a exprimat în chip genial zestrea spirituală en­gleză. La fel sunt și Eminescu, Brâncuși, Enescu...

"Din păcate, Spiritul Unirii - cum spuneți - nu se reflectă deloc în conduita clasei politice actuale"

- Presupunând că Spiritul Unirii de la 1918 nu s-a pierdut, mai trăiește, el, în sânul clasei po­litice? Sentimentul unității, al identității națio­na­le? Puteți face o comparație între politicienii ro­mâni de azi și cei din 1918?

- Din păcate, Spiritul Unirii - cum spuneți - nu se reflectă deloc în conduita clasei politice actuale. Liderii care au făcut Unirea, cu rare excepții, erau oameni de stat, pătrunși de misiunea lor istorică și ga­ta de sacrificiul suprem, dacă acesta ar fi fost spre binele Țării. Să ne amintim că regele Ferdi­nand și-a renegat etnia originară, apărând aspirațiile româ­ni­lor, chiar cu riscul de a fi ostracizat de Ger­mania. Să ne amintim că Ionel Brătianu a părăsit Con­fe­rin­ța de Pace de la Paris și a demisionat din înalta func­ție de prim-ministru, deoarece interesele României nu erau respectate în întregime. Să ne amintim de un Iuliu Maniu, de un Vasile Goldiș, de Gheorghe Pop de Băsești care, după ce a fost la Alba Iulia, a pu­tut cere, ca-n pilda biblică: "Slo­boa­de, Doamne, pe robul tău!". Toți aceștia erau oa­meni respectați în me­­seriile lor, personalități care, înainte de a fi lideri po­litici, aveau meserii res­pec­tabile, prin care se afir­maseră ca avocați, profesori, medici, ierarhi, in­gi­neri... Azi, avem mulți lideri cu "meseria" de "po­li­ti­cian", fără nicio realizare no­tabilă într-o pro­fe­siu­ne, fără consacrare într-un domeniu al cunoașterii. Da­că am lua lista unui guvern din anii de după Unire și una a unui guvern vre­melnic actual, spre exem­plu la Ministerul Edu­cației, am găsi, în vreo cinci ani, cinci-șase miniștri. Faptul nu mai necesită comentarii.

"Sunt convins că, dacă nu va avea loc o catastrofă planetară, România va exista multă vreme de-acum încolo"

- Am făcut marea unire sub un rege german, sărbătorim Centenarul unirii românilor cu un pre­­ședinte de aceeași origine. Ce ar spune un Ma­niu sau un Vai­da Voievod?

- Cred că, în această situație, ne situăm dincolo de bine și rău. Cea mai bună istorie a românilor ("din Dacia Traiană"), până de curând, era cea scrisă de "românul" A. D. Xenopol. Cea mai bună ex­­plicare în versuri a tradiției a dat-o "românul" Ale­­xandru Davila. Cele mai frumoase poezii străi­ne, "răsădite" în românește, le-a înfățișat Alexandru Philippide... Și exemplele ar putea continua. Ro­mâ­nii nu au făcut deosebiri etnice și confesionale, atunci când buna credință a fost dovedită. Aceasta este încă o dovadă că nu "sângele" (adică originea) con­­tează, ci educația, harul acestui pământ și al aces­tui popor, revărsate prin traiul între români, prin­­tre dorurile, horele și doinele noastre, printre ne­­­cazuri și bucurii. Poate că există o simetrie a sor­ții, între regele german și președintele sas, voită de Dumnezeu, căreia nu ne este dat nouă să-i aflăm taina. Pe de altă parte, atâția români neaoși ne-au de­zamăgit și ne-au tulburat, încât judecata limpede a unui cetățean român de altă etnie poate să fie de bun augur. Important este ca toți cetățenii acestei țări să respecte valorile ei, adică limba română, tra­diția, credințele, pământul roditor care ne ține... În rest, "bucuroși le-om duce toate", fiindcă nu avem de ales.

- Cum va fi România peste alți o sută de ani?

- Eu sunt convins - cu instruirea și educația pe care le am - că, dacă nu va avea loc o catastrofă planetară, România va exista multă vreme de-acum încolo. Ce înseamnă încă un secol la scara istoriei? Statul roman s-a întins pe circa un mileniu și un sfert (753 î. Hr. - 476 d. Hr.), iar prin Imperiul Ro­man de Răsărit sau Imperiul Noii Rome s-a pre­lun­git încă o mie de ani (până în 1453, la cucerirea oto­ma­nă). Să nu uităm că împărații bizantini aveau tit­lul de împărați ai romanilor. România are încă sevă și are un mesaj de dus lumii. Românii - cu toate de­fectele lor - sunt talentați și inteligenți, știu să se mo­bilizeze la nevoie. Dacă neamul românesc există de peste un mileniu (de la finalul etnogenezei), nu văd niciun motiv serios ca acesta să sucombe. Câtă vreme există poporul român, conștient de sine, nici România nu poate să dispară.