Doctorul i-a zis să evite soarele. Vede "în aburi", până la 80 de centimetri înaintea ochilor. Dar nici nu-i trebuie mai mult. "Asta e lumea mea. Retinopatie pigmentară. Îmi pierd vederea în fiecare zi. Dar, atât cât văd, e bine", zice. Micuță, tunsă scurt, milităros. Și chiar voioasă: îi place să comunice cu internații din cămin. Dacă vrea să vorbească, se apropie de om. Și-l "ia" în lumea ei, de 70 de centimetri distanță.
Mariana Ilie a lucrat o viață la "Parfume" ICRM din Șoseaua Viilor, chiar lângă "fabrica de șocoladă". Când s-a terminat cu fabrica, n-a mai avut pe nimeni. Avea o fată și un băiat. Băiatul e în Germania. Fata, la spitalul Bălăceanca, cu oligofrenie de gradul II. Această fată, Carmen, e acum sensul vieții ei. Deși complet bolnavă mintal, e blondă și frumoasă. Acum câțiva ani, după ce niște bărbați au violat-o și au bătut-o inuman, ea și-a pierdut total puțina memorie. Singurul om pe care îl recunoaște este mama. Mariana Ilie abia așteaptă să meargă la ospiciu să o viziteze. Se descurcă singură să ia autobuze, să poată ajunge. "Când mă vede, fetița mea fuge către mine și mă întreabă: «Mami, mami, mi-ai adus ceva bun?...»". Zice că stau amândouă pe marginea patului de spital, iar Carmen o ia în brațe și o mângâie pe păr. Părul ei aspru, retezat auster din foarfece. "Așa face: mă mângâie pe cap. Ca și când eu aș fi fata ei. Săraca, nu pricepe toate lucrurile. Dar parcă simte. Nu-mi mai comand de mult vitamine pentru ochi, chiar dacă știu că orbesc. Din toți banii, o să-i iau un urs gigant de Crăciun, de la mall. Un urs. Asta își dorește".
Nicio tristețe nu-i în glasul ei. Așa e viața! Din toți cei aflați la etaj, în elegantul cămin de bătrâni "Alexandrina", din comuna Tunari, de lângă București, ea e singura care poate coborî scările. Aici și-a găsit pacea, după o viață de singurătate și suferință. "Când m-au primit aici, nu mi-a venit să cred că poate fi numit «azil»", mărturisește. "Nimeni nu mi-a vorbit vreodată așa frumos. Infirmierele, doamna directoare Nicoleta... Niște oameni buni. Na, uitați-vă cum arată camerele: zici că-i hotel de trei stele. Curățenie zilnic, televizor, cadă, cabină de duș... Tratamente, medici, doamna Nicoleta ne-aduce toate medicamentele de pe rețetă. Trei mese pe zi, plus două gustări. Ați văzut ce restaurant avem jos? Și salonul, cu canapele din piele, șemineu, totul așa de luxos!... Nici nu speram vreodată s-ajung să-mbătrânesc în așa loc. În casa asta, nici nu mai simți tristețile. Acum, de exemplu, așteptăm Crăciunul. Vom coborî toți acolo, în salon și o să stăm la masa cea mare. Dar în Ajun o să merg la fetița mea. Sigur o să reușesc eu cumva să-i cumpăr ursul gigant. Uite-atâta e! Serios (râde). Bej, haios, de pluș".
"Să prețuiești bătrânii!"
Nicoleta Murășan e "mama" tuturor celor adăpostiți în "Reședința Alexandrina". Chiar așa-i zic bătrânii ăștia neputincioși și bolnavi: "mama noastră". 23 de suflete singure, umplând această casă elegantă de pe-o stradă liniștită din Tunari, învăluită, seara, până-n înalturile acoperișurilor, de-o lumină blândă și ocrotitoare. E, într-adevăr, frumos. Salonul larg, ca de conac boieresc, cu focul mocnind în șemineu, înaintea impozantei biblioteci și cu cinci motani grași, tolăniți pe sofale. Bucătăria strălucind de curățenie... Uși imense de sticlă, cât tot peretele, deschizându-se spre superba terasă... Totul pare nou, deși așezământul a fost deschis de peste patru ani, nici vorbă de vreun miros de boală sau urină, ca-n obișnuitele azile românești. Nicoleta Murășan a ticluit totul, încă de la început. "Politica" ei a fost: "Să prețuiești bătrânii!" A concediat pe loc infirmiere care s-au purtat urât cu locatarii azilului, chiar dacă aceștia erau fără memorie. Nici să glumești pe seama lor nu-ți permite. Nu-s doar vorbe. Aveau să-mi confirme atitudinea aceasta două din infirmierele azilului: "E greu. Aici, doar dacă ești amabil - și nu numai așa, «de formă» - poți rezista. Altfel te dă afară". Directoarea asta exigentă e o femeie mărunțică, fragilă, ce parcă abia-și ține lacrimile în ochi când vorbește de bătrânii ei. La început a fost bunica sa, Alexandrina, cea care a trăit aici, în vechea casă, acum renovată. O divinizează, chiar și acum, zece ani după ce a murit. În onoarea ei, a pus și numele acestei instituții. Când a extins clădirea, a ocolit bradul copilăriei, sădit de străbunici (pe care i-a cunoscut bine, de copilă), deși toți arhitecții o sfătuiau să-l doboare. Bradul e sufletul casei, un simbol al familiei. Pentru Nicoleta, întreg acest loc este sfânt. "Bunica mea?... Hm, n-aș putea fi nici pe jumătate vreodată cum a fost ea. O bunătate nemărginită. Eu mi-am petrecut toată copilăria în locul ăsta. Bunica Alexandrina îmi e și azi model de viață. Era, de altfel, un model pentru toată comunitatea: toți din comuna Tunari veneau să îi ceară ajutorul și sfatul. Un om pe care efectiv nu poți să te superi! Mereu pozitivă, glumeață, senină. Rar mai vezi azi așa ceva. Foarte credincioasă, se ruga seară de seară la icoană, dar întâi pentru lumea întreagă și apoi pentru copiii ei. Părintele Marin, preotul din Tunari, se mândrea că bunica e cea mai apropiată prietenă a lui. A murit în casa asta, a treia zi după Crăciun, chiar în ziua de nume a soțului ei, Ștefan. Singură ținea casa, la 92 de ani. Am fost la ea de Crăciun și am presimțit că nu va fi bine. A trebuit să plec urgent într-o delegație în Grecia și l-am sunat pe tata: «Du-te până acolo, simt că ceva...» A găsit-o pe podea, prăbușită în mijlocul casei. Tot aici, în casa aceasta, a murit apoi și mama mea, Victoria. Atunci am văzut prima oară cât de rapidă, de devastatoare poate fi boala asta, Alzheimer. Eu eram directorul unei mari bănci austriece din București. Căutasem mult timp un sanatoriu în care mama mea să poată măcar... muri liniștită. Am vizitat multe locuri, am văzut condițiile din azilele românești. Până la urmă, am hotărât să o îngrijesc singură, acasă. Se poate spune că mama a fost «primul pacient» al Reședinței Alexandrina. Mi-am neglijat și soțul, serviciul, ca să o pot îngriji. După moartea mamei, m-am pomenit singură în casa asta pustie. Aveam șansa să îmi refac viața. Toată lumea mă sfătuia să o vând, dar n-am putut. Efectiv, nu puteam concepe să renunț la locul unde am fost cea mai fericită ființă din cât poate să fie un om... Când am început lucrul la căminul de bătrâni, n-am avut decât o singură obsesie: dacă ar fi fost să-mi duc mama sau bunica într-un cămin, cum mi-aș fi dorit să fie tratate ele acolo? Mi-am zis că dacă o să împlinesc asta, sigur îmi va fi și mie bine apoi. Ca un fel de recompensă a mea, cumva. M-am gândit că și bunica ar fi astfel mândră de mine. Asta a fost ceea ce m-a ținut".
File de recunoștință
Și-a dat demisia din funcția de director de bancă, deși câștiga foarte mulți bani. Austriecii se rugau de ea să rămână. A renunțat la tot, pentru a face casa asta. N-a regretat. S-a purtat bine cu cei dintâi oaspeți ai căminului. (Aici e interzis să-i numești "pacienți", sau "bătrâni". Li se spune fie rezidenți, fie oaspeți). Mereu, când vorbește cu ei, se gândește la bunica Alexandrina și la mama Victoria. Apoi au început să vină și alții. Tot mai mulți, ca prin minune, fără nicio reclamă. E greu să prinzi loc, azi, în Reședința Alexandrina. Dar Nicoleta chiar nu se gândește la profituri, care oricum nu sunt mari. Îi face ei bine ca acești oameni să fie cât de cât mulțumiți, la sfârșitul vieții. Ca o speranță, cumva, că omul poate să nu fie uitat niciodată... Îi face plăcere să-i vadă zâmbindu-i recunoscători sau adunându-se seara spre salon, ca-ntr-o mare familie. Să recitească, iar și iar, din caietul de impresii al căminului, gândurile frumoase ale unor oameni care au fost... Aveam să văd și eu acest caiet, să citim împreună din el: profesori universitari, ingineri, inspectori, economiști, avocați... Pagini de recunoștință, la care uneori chiar îți dau lacrimile. Simți cât de singuri erau când au scris. Cei mai mulți au murit. Zeci și zeci de oameni. Toți au fost părinți, bunici, soți, au lăsat o istorie în urmă. Au sacrificat multe pentru cei de azi. Astfel își amintește și de bunicul ei, Ștefan, care a fost nevoit să-și vândă caii pentru a-și ține familia, odată cu fabuloasele modernizări ale regiunii Pipera. A păstrat, însă, hamurile. Hamurile cu zurgălăi ale celor doi roibi ai copilăriei, cu care, la fiecare Crăciun, se înhăma el însuși la săniuță și o ducea pe Nicoleta în goană prin zăpezi, învârtindu-se nebunește prin curtea acestei case, făcându-i toate mofturile. Nu poate uita. "Cât de multe a putut face acest bunic pentru mine! E incredibil. Ar fi făcut orice, și-ar fi dat viața. Orice, doar ca eu să râd, să mă simtă fericită. Cum să-ți uiți bătrânii? Cum să uiți niște oameni care au făcut cândva totul pentru tine?...".
"Spuneți-i lui Cristi să nu mă ia de aici"
Cei mai mulți n-au pe nimeni. Teodorescu Ileana are 88 de ani și nu-și amintește de când este aici. Nici n-o prea interesează . Îmi spune direct că e fericită, că efectiv are de toate si nu-i trebuie nimica altceva. Este extrem de lucidă, poate da sute de citate din cărți abia citite, își amintește perfect fiecare dintre zilele petrecute aici. Doar că n-o interesează de când a venit. De parcă s-ar fi născut aici a doua oară. "Am de toate. Oamenii se poartă cu mine ca și cu o regină. Așa am trăit toată viața mea. Tatăl meu a fost medic, fratele medic, soțul a fost inginer. Nu mi-a lipsit nimic. Dar abia acum sunt cu adevărat liniștită. Uitați-vă: dezleg cuvinte. Citesc cărți. Am aici (la căpătâiul patului Biedermeier, lângă perete) două Neagu Djuvara, un Faulkner, un Orhan Pamuk... Nu trece zi fără să citesc măcar 30 de pagini. După ce le termin, comand altele. Am! Am și radio, am cosmetice, am un apartament în Tulcea unde pot merge când vreau, dar nu mă duc. De ce să mă duc, dacă aici am tot? Asistentele mă prețuiesc, se poartă respectuos, doamna directoare îmi face toate doleanțele. Nu suport bătrânii. Lumea care se plânge că-i singură, ăia care se văicăresc tot timpul, ba că mă doare aia, ba ailaltă... Cât am minte să citesc, să pot privi lumea, sunt fericită. Toți au murit. Doar o nepoată de soră, Ruxandra, mai vine uneori. Și-mi zic: «Ei, dacă nu mai am pe nimeni, atunci măcar mă am pe mine»". Și doamna Ileana Teodorescu râde.
Pe doamna Dorina a adus-o în patul de la etajul doi fiul ei, Cristi, acum trei ani. Bătrâna avea lacrimi în ochi, zicând cât îi e de greu să părăsească lumea în care a trăit. Fiul a lăcrimat și el, explicându-i doamnei directoare Nicoleta că are nevastă și copii în București. După ce a plecat, fiul nu s-a mai întors niciodată. După două luni de la instalare, Dorina a început să-i spună doamnei directoare să-l roage pe Cristi să nu o mai ia din cămin. "Știu că-i e greu fără mine, dar rugați-l dumneavoastră să nu mă ia înapoi!", insista. Azi, nu mai știe bine cine e Cristi. Nu mai știe cine e nimeni, în afară de doamna directoare Nicoleta. Când intru în salonul ei, se ridică la marginea patului și îmi spune: "Bună ziua". Apoi își pune palmele pe genunchi, continuând firesc: "V-aș ruga tare mult să îi transmiteți lui Cristi să nu mă ia de aici. Știu că îi e dor și lui, dar înțeleg că-i e greu cu familia, cu greutățile... Na, știți cum e. Nu are rost să se deranjeze. Spuneți-i că aici sunt fericită și nu-mi lipsește nimica. Salutări la toți și mulțumesc. Sărbători fericite!".
Reproduceri după picturi de MIRCIA DUMITRESCU