Paftaua domnească
Toamna anului 1960. Dealurile Odobeștilor se scaldă în verdele ruginit al viilor. Un țăran urcă panta abruptă, pe Culmea Șarbei, cel mai înalt deal din regiune. La poalele lui, Țara Vrancei se așterne ca într-un basm. O râpă adâncă se cască sub deal, iar în depărtare, râul Milcov curge liniștit, ca pe un alt tărâm. Pe creștetul dealului Șarbei străjuiesc, de sute de ani, ruinele unei cetăți. Grăbit să-și culeagă recolta de struguri, omului nu-i prea arde de priveliști și de ruine. O sfoară de vie mai avea Toader, atât îi mai lăsase statul comunist după ce îi luase aproape tot. Dar era fericit și cu-atâta. Se chema că mai are un rost. Așa că, ajuns între araci, privea cu drag ciorchinii care atârnau între frunzele ruginii. Deodată, își ridică privirea. Ceva îl neliniștea. I se păruse că auzise ceva, că era cineva prin preajmă. "Care ești?", strigă, prins cumva de o spaimă. Nici n-apucă glasul să i se stingă, când deasupra lui Toader începură să curgă picuri mari, ca niște ouă de porumbel, ce păreau făcute din aur. Toader a crezut că soarele crud al toamnei e de vină, că l-a orbit. Dar în clipa următoare, a știut că ceea ce vedea era aievea: din cer curgeau picături uriașe de aur care pluteau în fața lui. Un aur lichid care nu atingea pământul, planând în văzduh, într-un mod nefiresc, împotriva logicii și a firii. Toader întinse mâna spre picături! Una i se lipi pe degetul mare, apoi i se prelinse pe piele, după care s-a ridicat din nou, în văzduh. A mai încercat încă o dată și a pățit la fel. Picăturile de aur se lăsau atinse cu mâna, după care își reluau plutirea.
Pe urmă, ca la un semn, au căzut pe pământ, de parcă o forță neștiută le-ar fi adunat într-un singur punct. Iar când au atins pământul, nu departe de Toader, picăturile acelea de aur s-au coagulat, formând un obiect. Curiozitatea a fost mai tare decât frica și Toader s-a apropiat. La picioarele lui, în iarbă, era o pafta domnească, veche și grea, cu totul și cu totul din aur. Și la mijloc avea o stemă. Toader a luat fără să clipească paftaua și a ascuns-o bine, într-un cufăr din podul casei părinților. Se gândea că soarta îi surâdea, scoțându-i în cale frântura unei comori din alte vremuri. Dar de zidurile cetății i-a fost frică să se apropie...
Pădurea de lumini
Întâmplarea aceasta extrem de stranie n-a fost nici prima, nici ultima petrecută pe dealurile Odobeștilor. Câțiva ani mai târziu, s-a mai întâmplat ceva la fel de bizar. Era tot la strânsul viilor. Oamenii ieșiseră cu toții, la cules, pe dealul Șarbei și primprejur. Vremea era frumoasă, așa cum e mai mereu în podgoriile vrâncene, în octombrie. În timp ce țăranii își umpleau liniștiți coșurile cu struguri, unul dintre ei s-a pus pe strigat: "Aoleu, oameni buni! Uitați-vă! Priviți și vă minunați!". După coama dealului Șarbei, ziua în amiaza mare, cerul se umpluse de stele și de lumini. Soarele tocmai intrase în nori și totul se vedea și mai clar, în umbra ce se lăsase pe cer. Lumini, întrupări, apariții stranii începuseră să erupă în valuri, pe sub nori. "S-o prăvăli cerul peste noi, ca la sfârșitul lumii!" - se tânguiau oamenii, înfricoșați... Încet-încet, formele acelea de lumini apărute de niciunde începură să se înmulțească, până au acoperit tot cerul, stoluri uriașe, în mii de culori... Oamenii rămăseseră, toți, cu gura căscată, privind înlemniți. Așa ceva nu mai văzuseră în viața lor. Părea că cerul se vărsase cu toate stelele pe pământ...
Toader, care fusese și el de față, își amintește și azi ce-a trăit. A văzut mai întâi în zare un cerc mare, întinzându-se peste cer, clar și luminos. Creștea și creștea peste bolta cerească până când s-a rupt, prefăcându-se într-un abore. Un copac uriaș care plutea pe cer, cu ramurile întinse, pline de lumini portocalii, verzi, albastre, roșii, albe, violet... Pe urmă, copacul acela de lumină s-a rupt în alți copaci mai mici. Cerul era plin de pomi scăpărători, plutitori. Toader a văzut totul bine, erau la un kilometru de locul acelei minuni. "O fi vreun avion", a șoptit. "Or fi avioane secrete", a zis cineva. "Ce avioane? Unde ai mai văzut avioane cu ramuri ca de copaci?".
Jos, în oraș, isteria era și mai mare, toată lumea ieșise afară din casă, cu mâna streașină la ochi, să vadă pădurea aceea de lumini care crescuse pe cer. Oamenii priveau, fără să-și creadă ochilor. Până și mașinile care treceau pe șoseaua națională ce taie orașul se opriseră într-un șir lung de câțiva kilometri. Din șosea, se vedea totul ca în palmă. Șoferii priveau și ei uluiți jocul ăla de lumini de pe dealuri, arborii de lumini care ocupaseră cerul. Într-un târziu, vedenia s-a oprit. Totul a ținut cam vreo două ore. Câinii, păsările și dobitoacele parcă înnebuniseră. Odobeștiul se transformase într-un vacarm de lătrături, mieunături, mugete și cârâituri, ca înaintea unui cataclism ce părea că pândește orașul, de la doi pași.
Prima urmare
Și poate că toate s-ar fi oprit aici, în toamna aceea, și oamenii s-ar fi întors liniștiți la viile lor, păstrând doar amintirea unei minuni ivite pe cer, dar foarte repede, pe dealul Șarbei s-a mai petrecut o întâmplare neverosimilă, de data aceasta chiar la ruinele Cetățuii. Într-o zi, un țăran suit la lucru în via sa a văzut că în mijlocul ierbii apăruse un disc uriaș de pământ. O arsură, pesemne, fiindcă locul părea carbonizat. Țăranul s-a uitat o vreme la cercul ăla apărut din senin, după care a chemat și alți vecini, între ei, și pe Toader. Oamenii au rămas uluiți. Arsura formase un cerc perfect, parcă tras cu compasul, iar în afara lui, nicio tufă, niciun arbore nu fuseseră atinși de foc. La mijloc, iarba fusese topită, parcă. Un soi de magmă lipicioasă se prelingea pe pământ. Neliniștiți de întâmplările petrecute în preajma viilor de pe dealul Șarbei, oamenii au apelat la pompieri și la pădurari. Dar nimeni nu putea să explice ce era cu cercul acela nefăcut de mână omenească. Autoritățile au ridicat din umeri și au tăcut. Dacă au informat mai departe, nu știe nimeni. Iraționalul era interzis pe vremea regimului comunist. Ca și astăzi, de altfel.
Semne din trecut
Se pare, totuși, că pierduta cetate a Crăciunei trimite semne de mult timp. Întâmplări și fenomene bizare au fost semnalate în jurul Culmii Șarbei de acum mai bine 600 de ani. Multe astfel de mărturii au fost notate pe pagini de Biblii și pe Psaltiri, de mâini harnice de preoți și de călugări.
2 iulie 1504. Ștefan cel Mare închide ochii la Suceava, jelit de o țară întreagă. "Deasupra Siretului și a Milcovului, nu departe de Cetatea Crăciunei", scrie pe o Biblie găsită în ținutul Putnei, "s-a arătat pe cer un semn mare, care a strălucit de pe la miazănoapte, ca un chip de om, de-au stat multă vreme și iar s-au ascuns în văzduh. A părut a fi însuși chipul Domnului Ștefan Vodă".
O însemnare de la 1700, găsită într-o arhivă bisericească, pe când cetatea Crăciunei era deja o ruină, spune așa: "Un glob luminos, alungit, s-a arătat în plină zi, pe la nămiezi, deasupra bisericii noastre. Venea dinspre dealurile Odobeștilor, de pe acolo pe unde-s ruinurile cetății Crăciuna. Și globul a zburat încet și oblic peste ograda bisericii, luminând puternic și slobozind scântei care luminau ca stelele căzătoare, de părea că biserica arde".
O sută de ani mai târziu, altă însemnare, din biserica "Ovidenia" din Odobești, a familiei Cantacuzino. "Doi îngeri mari, ca doi stâlpi mari de foc, au fost văzuți pe cer, deasupra dealurilor Odobeștilor și a bisericii. S-au arătat, unul din Apus și altul din Răsărit, mergând încet și nesmintit unul către altul, ca alfa și omega. După un timp, stâlpii cei de foc s-au contopit ca într-un curcubeu pe vreme de ploaie, strălucind de trei ceasuri. A plouat mult cu aur. Apoi au plecat".
Enigmele Cetății Crăciuna au rămas, până astăzi, nedezlegate. Nimeni n-a cercetat dacă vreo întâmplare rătăcită în hăul istoriei a încercat să atragă atenția asupra ei. Vreo nedreptate, vreo vărsare de sânge, zbaterea unui suflet ce nu-și află odihna și trimite semne neînțelese către lumea de azi.
V-am spus poveștile așa cum le-am auzit. Într-o zi de toamnă, pe Culmea Șarbei, povestite de Toader, singurul martor care le-a supraviețuit.