OTILIA ȚEPOSU - "Cuvintele copilăriei mă fac să mă simt acasă"

O cunoașteți din paginile revistei "For­mu­la AS", unde de aproape două decenii își publică poveștile fermecate, trăite în nord. Încărcate de ceață, dragoste și tristeți, di­minețile copilăriei au trecut în pagina scrisă și s-au strâns, pe nesimțite, într-un volum. Mărturie nos­talgică a anilor petrecuți la marginea pădurii, "Drușka" e și o poveste despre pu­terea cu­vintelor de a îm­blânzi moar­tea și sin­gu­ră­ta­tea. Iar­na as­ta, eu, una, m-am bucurat de două ori: nu doar pentru că textele strân­se între copertele ei sunt mi­nunate, ci și pentru că Oti­lia Țeposu este mama mea.

- Bună dimineața, ma­ma. Te-ai uitat cât e ceasul?

- Bună dimineața, fată dragă! E cinci și ju­mătate. De ce mă mai întrebi? Știi bine că, de când m-am mutat în ca­sa asta de la marginea ora­șului, știu ce oră e dimineața, chiar fără să mă uit la pe­nele vreunui ceasornic. Aici, pe ultima stradă din nord-vestul Bucureștiului, am învățat fără să vreau să mă adaptez la alte timpuri și alte ritmuri: ale păsărilor, ale firelor de iarbă, ale copacilor din grădina mea. Dimineața devreme, când soa­rele in­tră pe fereastra dormitorului și se ros­to­golește di­rect pe pat, e un adevărat spectacol pe care rareori îl ratez: de la primele raze, delicate și rozalii, până la șuvoiul de neoprit care se revarsă când soarele scapă de strânsoarea copacilor.

- Nu e totuși prea devreme pentru tine ?

- Nu e, pentru că sunt "gospodară" și am înda­to­riri. De cum se face ziuă, o armată de pisici flă­mânde, cățărate prin pomi, prin vie sau pe stâlpi, pân­­dește toate mișcările din casă. Abia după ce le hrănesc pe ele, după ce scap teafără, nerăsturnată de entuziasmul cu care mă întâmpină, pot să-mi pre­­par liniștită cafeaua.

- Mama, cum faci cafeaua de iese așa de bună?

- N-o să-ți răspund că dragostea și iubirea fac din mâncare și din cafea ceva extraordinar. Că as­tea-s clișee pe care le-ai mai auzit. O să-ți spun doar că, așa ca în toate cele ale vieții, important e do­zajul. Nu clocoti prea mult apa, pune cafea mu­sai rece și proaspăt măcinată, mai adaugă dacă ai chef un strop de ghimbir, un praf de scorțișoară sau puțin cardamom și-apoi ai un pic de răbdare până când din aburul caimacului gros apar povestea și vraja.

- Poveștile tale tocmai au dat în clocot. Mă bucur să le văd, în sfârșit, strânse într-un volum, proaspăt apărut la Editura Eikon. Cum s-a năs­cut cartea asta?

- Primele texte pe care le-am publicat în "For­mula AS" au fost chiar amintiri din copilăria petre­cu­tă în Maramureș. E me­ritul Sânzianei Pop că a ți­nut mereu trează au­ra de po­ves­te din scrisul meu, incitân­du-mă să scriu și să rescriu în­tâm­plă­rile copilăriei. De atunci, au trecut do­uăzeci de ani în care mi-am tot antre­nat memoria afectivă, ca să scoată la iveală oameni și întâmplări, cu grija de a nu pierde tonul naiv și candid al copilului care am fost, uimirea și mirarea în fața a tot ce se întâmpla în jurul meu.

- Cartea ta are un titlu care stârnește curio­zități. Ce e, de fapt, o "drușcă"?

- În Ma­ra­mu­reș, drușca e o în­soțitoare a unei mi­rese în ce­re­mo­nia­lul nunții, dar poa­te fi și o însoțitoare a unui flă­cău mort îna­inte de a fi în­surat. Când aveam patru ani, am fost druș­că eu în­sămi, la în­mor­mân­ta­rea unui copil din ve­cini. A fost pri­ma oară când am cu­noscut în­dea­proa­pe moar­tea. M-am simțit drușcă și mai târziu, când oa­meni foarte apro­piați din familia noastră au dis­pă­rut. Am scris des­pre ei, ca să-mi îm­blân­zesc sufe­rința și să-i reînviu în cuvinte. Pentru că, da, cu­vin­tele, scri­sul, po­ves­titul au și da­rul aces­ta ex­traordinar de a re­cu­­pera și de a vin­deca. Cum au și al­te puteri la care bine ar fi să luăm sea­ma. Eu, una, sunt atentă nu doar la vor­bele pe care le scriu, ci și la cele pe care le rostesc. Tac cam mult, mi s-a re­pro­șat nu o dată. E a­de­vărat, dar tac tot în limba română.

- Ba chiar într-o limbă ro­mână cum nu mai e alta, plină de cuvinte vechi, aproape pierdute. E importantă pentru tine limba Maramureșului în care te-ai născut?

- Astea sunt cuvintele care mă fac să mă simt acasă, care mă ajută să re­cu­perez depărtarea geo­gra­fică și să mă în­torc, scriind, în colțul de lu­me în care m-am năs­cut. Sunt cu­vinte de ca­re pur și sim­plu mi-e dor, cuvinte care îmi pot declanșa o gră­­ma­dă de amintiri. Acum ceva timp, m-au ajutat să-mi renovez casa niște meșteri maramu­reșeni. La nebunie îmi plăcea să-i ascult cum vorbesc între ei! Atunci am scris cele mai frumoase tex­te cu amintiri din nord.

- Ai părăsit locul copi­lăriei acum mai bine de pa­tru decenii, ca să te sta­bilești pe rând la Cluj și la București. Tu unde te simți de fapt acasă?

- Până am reușit să găsesc grădinuța și casa asta în care m-am mutat, lăsând în urmă centrul aglo­me­rat al capitalei, am avut aproape doi ani de pro­vizorat. Doi ani de așteptări nesigure în care am înțeles că acasă în­cepe să nu mai fie un loc. Constat cu uimire că azi mă pot desprinde mult mai ușor de o casă sau de un oraș, fără ca asta să însemne lipsă de ata­șa­ment, de consistență sau superficialitate. Sigur că-mi place casa în care stau, sigur că-mi plac obiectele pe care le-am adunat de-a lungul tim­pu­lui, mi-e drag să-mi aran­jez câte-un colț al casei la care să mă întorc. Dar într-o zi, și acest acasă ar putea dispărea, iar gân­dul ăsta nu mă mai sperie, câtă vreme am scri­sul. Pentru noi, cei dezrădăcinați, cel mai la în­de­mâ­nă acasă e pagina albă.

- Ți-ai făcut totuși un loc și pentru scris?

- Da, am o masă în fața unei ferestre, în care pot să văd întreg spectacolul pe care anotimpurile îl desfășoară în curtea mea. Din când în când, ca acu­ma când îți răspund la aceste în­tre­bări, câte o mâță cu ochi sclipitori se strecoară pe pervaz și se uită la mine.

- Știu pisicile să spună povești?

- Absolut, cele mai grozave "po­ves­titoare-tor­călitoare" sunt Franțuș­ca, Roji și Agrișă. Dimineața sunt pri­mele care se reped să-și frece blana de picioarele mele, să-și scuture, așa, poveștile de care s-au umplut în lu­mea lor nocturnă.

- Cum scrii, mamă? Cum ade­me­nești scrisul?

- Scriu dimineața devreme, când peste întreaga curte e o prospețime de început de lume. Mai greu e până intru în rezonanță cu prospețimea asta. Ca să nu mă încarc de erzațul cotidian, nu deschid ni­ciodată înainte de a scrie televizorul sau internetul. Scrisul se cere protejat. În rest, nu m-am gândit, nu mi-am inventat fetișuri și tabieturi, n-am făcut din scris o datorie, l-am trăit mereu ca pe o sărbătoare.

- În poveștile tale, co­pilăria are mereu un gust de turtă dulce, un abur vrăjit care o ține sub un clopot de sticlă. Un­de s-au dus toate ne­cazurile? Cum de nu au trecut și ele în scris?

- Important nu e cât îți modifică o întâmplare du­reroasă traseul, ci cum reușești să scapi de ob­se­sia ei, cum te eliberezi și te întorci la ceea ce ești tu cu adevărat. Lumea e mereu plină de durere. Dacă te pui în mijlocul întâmplărilor, vei suferi exemplar. La fel și dacă vei rămâne la marginea lor. Asta înseamnă că nu locul pe care ți-l rezervi în lume contează, ci felul în care pui în fața întâm­plă­rilor experiența răbdării tale, înțelepciunea de-a nu te crede buricul pământului, ci aceea de a te strădui să înțelegi de ce ești tocmai tu, în acel loc, în acel timp.

- Mai am doar un strop din cafeaua făcută de tine. Lasă-mă să-ți mai pun o ultimă întrebare. Dacă ai putea colora dimineața asta cu trei lu­cruri din copilăria ta, care ar fi acelea?

- Felul în care Buna tropăia mulțumită când își inspecta gospodăria, momentele de tihnă în care mama și tata pu­neau țara la cale, nai­vi­tatea cu care își plă­nuiau ei zilele, puterea lor de a visa cu ochii deschiși, de a schița un viitor care niciodată nu li s-a împlinit. Și apoi, pădurea copilăriei, vă­zu­tă din pragul casei - tai­nică, bătrână, ma­ies­tuoasă, ca un uriaș ani­mal adormit.

Joi, 14 decembrie, ora 19.00, la Café Verona, din cadrul librăriei Cărturești, str. Arthur Verona nr. 13, București, poveștile Otiliei Țeposu își vor lua zborul spre cititori. Vă așteptăm cu drag la lansare !