PAUL SURUGIU (FUEGO) - "Am un singur țel: să fac oamenii fericiți"

Ines Hristea
Vestitorul iernii

- Vine iarăși Crăciunul, și printre colindătorii pe care românii îi așteaptă cu drag să le ureze săr­bători fericite, tu te afli în frunte. De unde ai de­prins dragul de-a colinda?

- Din copilărie, de când cântam acasă. Deși eram doar un prunc, mi-am dat seama că vo­cea mea face o impresie aparte, li­niș­tește cumva, transmite emoție. Cred că e un dar de la ursitoare. Secretul stă în felul sincer de a transmite mesaje ușoare, des­pre un moment special din viața noastră, ce vine o dată pe an și are puterea să ne bucure. În rest, am mizat mult pe text, pe felul în care pot oferi o idee îmbrăcată în su­ne­te sim­ple. Eu am foarte puține co­lin­de tradi­țio­nale în repertoriu, majoritatea cân­tecelor mele despre Crăciun sunt piese originale, compuse chiar de mine. Îmi doresc de fie­care dată să creez o le­gă­tură între mu­zică și om, transformând melodia într-o poveste. Vreau ca spec­tatorul să se re­găsească în ceea ce cânt. Nu cred că e "o mare inginerie"! E un har pentru care nu pot decât să mulțumesc! Așa s-au strâns 10 albume de studio, cu melodii dedicate aces­­tei sărbători, pentru vreo patru dintre ele pri­mind și "Discul de aur" pentru vânzări.

Braț la braț cu Grigore Vieru

- Cum îți explici succesul de care te bucuri?

- De vină cred că este bucuria cântatului. Încerc să trans­mit povești cântate despre amintirile mele minu­nate, despre felul în care perioada aceasta din an, de altfel preferata mea, mi-a schimbat viața, încă din copilărie. Și mi-e drag tare să pot vesti an de an, nu doar Crăciunul, ci și venirea iernii, în concerte în care oamenii pot să uite, timp de câteva ore, de ne­cazuri, bucurându-se împreună cu mine, prin muzică, de feeria timpului!

- Blândețea vocii tale, deschizătoare de inimi, "ascunde" și credință în Dumnezeu?

- Nu sunt un habotnic. Sunt convins că a crede în ceva este mai degrabă un dat al firii, un soi de echilibru necesar tuturor, într-un haos fără margini în care, vrem nu vrem, trebuie să supraviețuim. Fără doar și poate, cred că există cineva care are grijă de noi și de felul în care ne ordonăm existența, dar, uneori, credința se raportează și la noi, la puterea fie­căruia de a înțelege anumite taine și de a le "apli­ca". Dincolo de principiile morale, eu mă ghidez după reguli de bun simț care mi-au ajutat mereu în viață și care au făcut, într-un fel sau altul, să ajung unde sunt astăzi. Sunt reguli deprinse de altfel din fa­milia mea, cel mai de preț altar al meu. Și să-ți mai spun ceva: când eram puștan, elev la liceu, bunica își dorea să devin preot, iar ma­ma, artist. Dincolo de "lup­ta" dintre ele, eu, de unul singur, mi-am dat seama că muzica e calea mea, calea prin care să reușesc să "vin­dec" suflete și să pot face oameni fericiți! E o misiune pe care am pur­tat-o peste tot, din Ro­mânia până prin toate colțurile Basarabiei, acolo unde, la braț cu marele poet Grigore Vie­ru, am cântat și am promovat frumusețea muzicii, dar și unitatea de limbă și de neam!

- Paul, te-ai născut în Turda, un oraș din inima Transilvanei. Cum venea iarna în copilăria ta? Cum era așteptat Crăciunul?

- Turda era o feerie de Crăciun. Așa mi-o aduc aminte. Chiar mă gândeam zilele trecute, cât de fru­moase erau iernile de odinioară și cât de frumoase erau poveștile de iarnă de mai demult. Ale mele, cel puțin! De la prima zăpadă, noi, copiii, dădeam fuga în curtea școlii, să ne bul­gă­rim. Uzi leoarcă, ne întor­ceam înapoi în clase și în­cercam să găsim tot felul de scuze pentru întârziere, deși era limpede pentru ori­cine ce făcusem. Nu pos­tam pe Facebook când apăreau pri­mii fulgi, și nici selfie-uri cu bradul nu a­veam - dar asta nu în­seam­nă că momentele res­­pective aveau mai puțină valoare. Din contră! Bucu­ria era mult mai vie! În inocența noastră ne­tehnicizată, eram fascinați de "întâmplările" ier­nii, de ninsori, de zăpezi, de țurțuri atârnați în fe­reastră, așa cum eram fascinați și de fructele exotice pe care le procurau părinții cu atâta greutate - mai ales de mi­ro­sul portocalelor, care um­plea toată casa. Ne fer­­mecau toate pregătirile de Cră­ciun: curățenia ma­re, îm­­po­do­bitul bradului, găti­tul buca­telor tradițio­nale, așe­zarea me­sei cu un dichis anume... Din toate casele răsunau co­lin­de. Pe străzi, oamenii dădeau la lopată și nu făceau așa mare caz, da­că nu apăreau utilajele de deszăpezit, deși zăpezile de al­tădată erau mult mai bogate!

La colindat cu casetofonul

- Erai colindător și în co­pi­lărie?

- Da, colindam și când eram mic, împreună cu alți câțiva puști de vârsta mea. Doar că, pe vremea aia, pe noi nu ne in­te­resa cât de bine cântăm, ci ne interesa să facem spec­tacol la ușa fiecărui vecin. Și căutam origi­na­li­tatea - la drept vorbind, multe secrete am deprins eu atunci, în perioada colindelor copilăriei. Căram după noi un casetofon imens, cu baterii, pe care le tot schim­bam, și pu­neam de zor "O ce veste minu­nată", în va­rianta ce­lui pe care, după ani și ani, presa l-a nu­mit "rivalul" meu: marele solist Ștefan Hrușcă. Și, vreme de vreo 5 minute, cât dura co­lin­da, noi cân­tam peste vocea din casetofon și în­cer­cam să ară­tăm cât eram de originali! Așa ne prindea dimi­nea­ța, pe la scara blocului! Aș vrea, dacă-mi per­miți, să fac aici o mică paranteză, legată de în­chi­pui­ta "rivalitate" cu Ștefan Hrușcă, pornită de la fap­tul că amândoi cântăm piese despre Cră­ciun: e o po­veste creată de unii pentru "a da bine". Eu îl apre­­ciez enorm pe Ște­fan Hrușcă, pentru vocea lui extraor­dinară și pentru reper­toriul său tradițional, eu cântând, după cum am mai spus, mai mult me­lodii com­puse de mine, decât colinde. Care riva­litate?! Oricum, eu n-am nici un fel de vanitate și consider că toți avem loc pe scenă, atât timp cât ne străduim să-i facem pe oa­meni fericiți cu muzica noastră!

Scrisoare de decembrie

- Oricum, și tu ai creat o tradiție muzicală: turneul de concerte dedicate Crăciunului. Pe ce drum îți duci colindele anul acesta?

- Într-adevăr, turneele mele de sărbători au de­ve­nit o tradi­ție. Încerc me­reu să fiu diferit, să vin cu noutăți și să suprind prin repertoriu, prin punerea în scenă, prin ținute. În 11 ani, am strâns o mulțime de amintiri și mi-ar trebui o zi întreagă să le po­ves­tesc! Am rămas și pe dru­muri, înzăpeziți, am făcut și accidente, am trăit ex­periențe de ger, la pro­priu, în săli de con­cert, am cu­noscut oameni minu­nați, am rămas fără cu­rent, fără decoruri, ne-au spart mașina și multe alte­le! E o în­treagă epopee să te aventurezi în miezul iernii prin țară! Dar nimic nu-ți poate sta împotrivă, știind că sălile vor fi pline! Plus că sen­zația mea de pe scenă, în fața publicului, e aceea a unui soi de lumină, pe care reușesc să o transmit cântând! Pe scenă am un singur țel: acela de a face oamenii fericiți! Așadar, anul acesta, am un ma­ra­ton, ca niciodată, de 25 de orașe, pornind de pe 4 de­cembrie și terminând pe data de 25, cu spec­ta­colul de gală, de la Teatrul Na­țional din București, unde am mai mulți invitați spe­ciali. Concertul "Scri­soare de decembrie" este o poveste despre fru­mos, ce se bazează pe emoția stâr­ni­tă de me­sa­jele cântecelor, este o reverie, o reîntoar­ce­re la va­lorile și simbolurile simple, în care toți credem, dar pe care, din cauza haosului și a stresului în care trăim, le-am (mai) uitat. Ajung, pe rând, în Brașov, Bârlad, Piatra Neamț, Botoșani, Ba­cău, Huși, Iași, Adjud, Focșani, Galați, Tulcea, Con­stanța, Buzău, Craiova, Timișoara, Carei, Satu Ma­re, Marghita, Cluj, Oradea, Alba Iulia, Deva, Târ­go­viște, Ploiești și București. (Oamenii mai pot găsi de­talii pe pagina mea de Facebook - Paul Surugiu-Fuego Oficial și pe site-ul http://www.artbyfuego.ro!)

- Dar când ajungi cu colindul la românii din afara hotarelor țării, ei cum te primesc?

- Cântatul la românii plecați de acasă are o reverberație aparte. Îi face cu adevărat fericiți. Ei sunt mândri că sunt români, chiar și acolo, departe. Nu cânt foarte des în diasporă, dar atunci când o fac, mă încarc cu o energie românească puternică. În plus, eu sunt genul de artist care stă la autografe, după spectacole, cu orele, și ajung să aflu nu doar impresiile oamenilor despre concerte, ci și poveștile lor, de români plecați din rostul lor de acasă.

Gramofonul cu amintiri

- Pentru că tot am ajuns cu povestea în "lumea cea largă", tu cum te simți în ea? Ți se potrivește timpul în care tră­iești?

- Sunt, în ge­ne­ral, un om cu pi­cioa­rele pe pă­mânt, capabil să în­țe­lea­gă că lumea ne-o făurim și sin­guri, chiar și atunci când toate par a ne fi îm­potrivă. Nu-i sim­plu, știu, mai ales în vremile ac­tuale, dar e unica soluție să-ți găsești dru­mul tău nea­bă­tut de nebunia care te înconjoară. Și să-ți păstrezi dem­ni­tatea. Din păcate, am impresia, pe zi ce trece, că demni­tatea e o virtute pe cale de dispariție și că acei puțini care au mai păs­trat-o au încă și mai mult de luptat!  

- Ce prețuiești cel mai mult din viața pe care ți-ai croit-o?

- Prețuiesc ceea ce sunt, ceea ce am reușit să ajung, cu greu, cu sacrificii și cu multă muncă. Sunt atașat de tot ce fac și n-aș putea renunța vreodată la ideea de scenă, de public. În plus, mai am o bucurie care mă echilibrează: pictura. E un fel de terapie care-mi dă putere și care, spre surprinderea mea, dă re­zultate tangibile din ce în ce mai bune. Acum doi ani, în­curajat de marele critic de artă Doina Pău­lea­nu și de maeștrii Dan Hatmanu și Ioan Sulea Gorj, m-am hotărât să-mi arăt operele în public, cu scopul de a face un bine: din banii obținuți prin vânzarea ta­blo­urilor, sprijin tinerii talentați și marii artiști ai Ro­mâniei care se chinuie cu situații financiare cri­tice. Până acum, am ajutat peste 130 de artiști și sunt mândru să pot spune că am schimbat, la pro­priu, destine. Am făcut 11 expoziții naționale și, pe lângă artiștii sprijiniți, am premiat, pentru activi­tatea lor, mari personalități ale României, care au de­venit membri de o­noa­re ai pro­­iectului meu, numit "Art by Fue­go": Eu­gen Do­ga, Draga Olteanu Matei, So­fia Vi­co­vean­­ca, Emil Bru­ma­ru, Dionisie Vitcu, Marina Florea, Doina Me­linte și mulți alții. Nu în ultimul rând, pre­țuiesc liber­ta­tea pe care o am ca artist, fap­­tul că îmi pot permite să cânt ce simt. Cel mai nou spec­tacol, la care țin enorm și care se împletește, într-o anume măsură, cu con­cer­tele de Crăciun, este "Gramofonul cu amintiri", un oma­giu adus marilor compozitori și muzicii ușoare ro­mânești, un spec­tacol prezentat pe scena Teatrului Alexandru Davila din Pitești, unde împreună cu in­vi­tații mei, aducem în scenă piese celebre, rein­ter­pre­tate în manieră ac­tua­lă. E un succes de casă total: la fiecare repre­zen­tație biletele se vând integral. Asta, probabil și pentru că din distribuție fac parte și marile artiste Stela Enache și Marina Florea, două simboluri ale scenei românești. Cântăm în duete, omagiind doi titani: Florin Bogardo și George Gri­go­riu. Iar oa­menii sunt topiți după eleganta Stela Enache și după minunata, efervescenta și talentata Marina Florea.

- Uneori se întâmplă, ca, după ani și ani, în sufletul artistului să se instaleze rutina, un soi de "ăsta mi-e drumul, trebuie să merg în continuare pe el"...

- Când apare rutina de care vorbești, înseamnă că tot ce ai construit s-a dus pe apa Sâmbetei, pentru că nu mai poți să transmiți emoție. În cazul meu, deși s-au adunat mulți ani de când cânt, automa­tis­mul nu a apărut. Muzica e și azi limbajul pe care îl stăpânesc cel mai bine, posibilitatea mea de a mă exprima deplin. Râd și plâng pe scenă și transform fiecare concert într-o mare sărbătoare a sufletului. Când cânt, am tot ce vreau. Iar dacă la asta se ada­ugă și un minimum de apreciere și de reacție din par­tea oamenilor, sunt cel mai fericit.