OLIVER MERCE - "Vreau să fac fotografii care să aibă impact asupra privitorului, să-i atingă coarda sensibilă"

FotoArtFestival, unul dintre cele mai aş­tep­tate evenimente de fotografie din Europa de Est, desfăşurat o dată la doi ani, în ora­şul polonez Bielsko-Biala, a avut în această toamnă invitat şi un fotograf român. Oliver Merce a pre­zen­tat la festival cel mai important proiect foto­gra­fic al său, pentru care a lucrat doi ani, "Anatomia decă­derii", concretizat cu o expoziţie şi cu un album în alb şi negru.

*

Oliver este bihorean, a făcut liceul la Timişoara, facultatea la Braşov, apoi s-a întors cu serviciul la Timişoara. Este inginer silvic. Pasiunea sa pentru câinii de rasă mare l-a făcut ca, după şapte ani de locuit în Timişoara, să se mute, împreună cu soţia, într-un sat din apropiere. Născut şi crescut la ţară, el s-a regăsit în acest spaţiu, departe de aglomeraţia urbană. E linişte, se ocupă în voie de câini şi merge zil­nic la Timişoara, la muncă. "Am început să foto­grafiez relativ recent, în 2010, după un an de ta­tonări şi de încercări. Am descoperit cărţile de fo­to­grafie din colecţia «Diafragma 9», care mi-au des­chis ochii, şi am început cu fotografia de stra­dă. Mi-a plăcut să fotografiez oamenii în ipostaze na­tu­rale, fără să fie conştienţi de prezenţa mea, fără să îmi pozeze. Cred că, în mod firesc, urmă­torul pas s-a îndreptat către fotografia docu­men­tară. Am căutat şi cumpărat albumele unor mari fotografi, precum Sebastiao Salgado, fotografi ce ating subiecte dure, de natură socială. Am dorit şi eu să găsesc astfel de subiecte, să le documentez la modul cel mai serios, să fac fotografii care să aibă un impact, să atingă o coardă sensibilă a privitorului".
Oliver a văzut la televizor mai multe reportaje şi ştiri legate de oraşul Anina, aflat în Banatul de Munte, cândva un înfloritor centru carbonifer, lo­cuit deopotrivă de români, şvabi şi unguri. Decă­zută astăzi complet, puţinii locuitori ai localităţii duc o viaţă izolată, ui­taţi de lume. La ju­mă­ta­tea anilor '80, auto­ri­tăţile comu­nis­te au decis să fă­râ­me un mun­te pentru a cons­trui o uriaşă termo­cen­trală de şisturi bi­tu­minoase. Se spune că s-a investit un miliard de dolari în acest El Dorado, ce a adunat muncitori din întreaga ţară, atraşi de salariile foarte mari şi de pro­misiunea unei case şi a unui loc de muncă stabil. Mii de oameni au venit la Ani­na, s-au construit blocuri, ma­ga­zine, şcoli, însă pro­iectul s-a dovedit a fi un de­zas­tru atât eco­lo­gic, cât şi social. Ter­mo­cen­trala nu a func­ţio­nat niciodată cum ar fi trebuit şi a fost în­chisă repede, în 1988, lăsând în urmă gi­ganţi de beton şi fier ne­fo­losiţi şi mulţi oa­meni ce nu au ştiut în­cotro să o apuce. Unii dintre aceştia au ră­mas să locuiască în con­ti­nua­re în Oraşul Nou şi în colonia Cri­vina, cele două cartiere construite pentru muncitorii termo­cen­tra­lei. Impresionat de povestea acestor oameni, Oliver Merce a străbătut de zeci de ori cei 140 de ki­lo­­metri care despart Timişoara de Anina, a foto­gra­fiat şi şi-a finanţat singur albumul "Ana­tomia decă­derii". O carte bine structurată, o muncă se­rioa­să, dusă până la capăt, un pro­iect rarisim în peisajul fotografiei din România.

- Ce te-a atras la început la această po­ves­te?

- Îmi doream să-mi găsesc un proiect de anvergură, în care să mă implic, să cred. Vă­zusem imagini la televizor, fotografii despre acest subiect, mi-au părut că îl tratează su­per­ficial, dar că se întâmplă ceva foarte interesant acolo. Mi-am propus să ajung în zonă, să aflu viaţa acestor oameni, nefiltrată prin intermediul altui privitor. Ajuns acolo, mi-am zis că trebuie neapărat aprofun­dat, e ceva aproape ireal ce se întâmplă în acea zonă. Nu aveam niciun scop precis, dar îmi doream să cunosc şi să fotografiez din plăcere, din curiozitate.

- Ce te-a impresionat la primul contact cu locul?

- Peisajul acela dezo­lant, blocurile pustii, pără­si­te. În unele dintre ele tră­iesc animale în aparta­men­tele de la parter, câini, vaci. Unii dintre oameni sunt foar­te săraci, alţii bolnavi, une­ori îi vezi cum trec prin­tre blocurile părăsite ca niş­te stafii. Asta-i "la prima ve­dere". Dar cel mai mult m-au impresionat oamenii. Calzi, primitori. Am ajuns pe căldură, în august 2014, am dat o tură, au sărit toţi copiii cartierului pe mine, ne-am împrietenit imediat. Şi oamenii mari m-au primit fără nicio reţinere, mi-au dat voie să-i foto­gra­fiez, m-au invitat la ei în apartamente. Insistau să mă aşeze la masă, chiar dacă nu aveau nimic la înde­mână, se împrumu­tau la vecini, făceau sarmale cu slănină, găseau ceva. Nu au încălzire centrală şi nici apă caldă, se descurcă cu butelii şi cu sobe cu lem­ne. Cei mai mulţi tră­iesc din pensii, din aju­toa­re sociale, din alocaţiile co­piilor. M-a surprins na­tu­raleţea lor, nu le prea pă­sa de aparatul de foto­gra­fiat, nu se blocau, nu se în­trerupeau din ce aveau de făcut, ceea ce m-a ajutat mult. Am rămas profund impresionat de aceşti oa­meni ce au rămas să tră­ias­că acolo, deşi zona nu mai are nimic ce să le ofere. Am vrut ca prin aces­te fo­to­grafii să dau vi­zibilitate unor drame uma­ne pe care, cu siguranţă, timpul le va înăbuşi sau le va ascunde.

- Era o atmosferă apă­­­sătoare? Cum se descurcă sufleteşte oa­me­nii din acel loc?

- Ei nu privesc lucru­rile aşa. Îşi trăiesc viaţa normal, fără să simtă vreo apăsare în plus, fără să fie mai deprimaţi ca cei din oraş. Nu că le-ar fi uşor, dar am simţit că ei văd par­tea plină a paharului: uite, domnule, avem aer curat şi linişte. Dacă ar fi să plece în alt oraş, chiria ar fi de zece ori mai mare, celelalte cheltuieli asemenea. Pe unii poate îi ţine în Oraşul Nou şi obişnuinţa sau frica de a pleca. Cei în putere încearcă diferite lu­cruri. Un bărbat a fost plecat la muncă, dar şi-a dat seama că nu-i în regulă să stea departe de familie şi să trimită bani, aşa că s-a întors. Are cal, căruţă şi cutreieră pădurile zeci de kilometri, până găseşte un buştean, un arbore uscat sau doborât de furtună. Îl secţionează şi vinde lemnul vecinilor.

- Totuşi, în album se găsesc câteva fotografii ce trădează dramatism şi o tristeţe sfâşietoare...

- Acelea sunt fă­cute în colonia Crivina, la zece kilometri de Anina. Se află chiar pe platforma pe care a fost ridicată termocentrala, acolo un­­de mai trăiesc aproa­pe 50 de oameni, în bară­ci­le tip vagon, construite pentru mun­ci­tori. Mulţi dintre ei sunt măcinaţi de boli sau de sărăcie crâncenă, e frig, fiind pe culme, bate mai me­reu vântul. Acolo este într-adevăr de­primant. E ca o groapă co­mu­nă în care zac sfărâmate atât betoanele, cât şi vie­ţile celor ce mai trăiesc acolo. Am întâlnit oameni ce au înaintat în viaţă în salturi dezordonate şi au ex­perimentat mai multă tristeţe decât am putea noi înţelege vreodată. Nu şi-au expus dramele, le-au păstrat discret în unica încăpere a barăcii în care locuiesc. Când am demarat proiectul, nu am vrut să fac sau să public fotografii extreme. Însă în cazul femeii ce-şi creşte singură, fără niciun venit, cei patru copilaşi, doar cu banii pe care-i obţine din alocaţiile acestora, sau donând sânge, am vrut să atrag atenţia. Este inuman ca statul să nu se implice deloc în astfel de cazuri. Între timp, am aflat că tatăl copiilor s-a întors de la închisoare şi lucrurile mergeau mai bine.

- Ţi-ai finanţat singur publicarea albumului...

- Da, după ce am fotografiat doi ani, iarnă, vară, de Revelion, am simţit că proiectul e gata, că nu mai gă­sesc lucruri noi. Am ştiut că vreau să scot cartea şi, timp de un an, am strâns bani, a­veam un scop, un ţel. A fost nevoie de o sumă con­sis­tentă pentru album. Că am pus de atâtea ori mo­to­rină pentru drum nu era un capăt de ţară, dar tipo­grafia, traducerea textelor, grafica... Nu ştiam ce o să fie, dacă se va vinde, dar am avut încredere în car­te. Am scos 200 de exemplare şi s-au vândut toate. Multe au fost cumpărate de oameni ce nu au treabă cu fotografia, dar au fost impresionaţi, interesaţi de subiect.

- Cum ai fost primit la festivalul din Polonia?

- Festivalul a fost cu mult peste tot ceea ce se întâmplă în România la nivel de fotografie. Incom­parabil! Deschiderea a avut loc la cel mai important teatru din oraş, cu o trupă de jazz ce a improvizat în tim­pul proiecţiei fotografiilor, expoziţiile, bine pro­mo­vate, au fost găzduite de muzee şi de locuri ce le-au pus în valoare, iar maratonul fotografilor le-a dat acestora prilejul să-şi prezinte proiectele unei aule pline şi să discute cu publicul. Mulţi s-au arătat im­pre­sionaţi de subiectul meu, miraţi că într-o ţară din Uni­unea Europeană mai există aşa ceva. Se esti­mea­ză că 20.000 de vizitatori, între care turişti veniţi spe­cial într-un oraş cu 180.000 de locuitori au plă­tit bi­­le­te pentru a vedea expoziţiile. O experienţă foarte faină!