*
Oliver este bihorean, a făcut liceul la Timișoara, facultatea la Brașov, apoi s-a întors cu serviciul la Timișoara. Este inginer silvic. Pasiunea sa pentru câinii de rasă mare l-a făcut ca, după șapte ani de locuit în Timișoara, să se mute, împreună cu soția, într-un sat din apropiere. Născut și crescut la țară, el s-a regăsit în acest spațiu, departe de aglomerația urbană. E liniște, se ocupă în voie de câini și merge zilnic la Timișoara, la muncă. "Am început să fotografiez relativ recent, în 2010, după un an de tatonări și de încercări. Am descoperit cărțile de fotografie din colecția «Diafragma 9», care mi-au deschis ochii, și am început cu fotografia de stradă. Mi-a plăcut să fotografiez oamenii în ipostaze naturale, fără să fie conștienți de prezența mea, fără să îmi pozeze. Cred că, în mod firesc, următorul pas s-a îndreptat către fotografia documentară. Am căutat și cumpărat albumele unor mari fotografi, precum Sebastiao Salgado, fotografi ce ating subiecte dure, de natură socială. Am dorit și eu să găsesc astfel de subiecte, să le documentez la modul cel mai serios, să fac fotografii care să aibă un impact, să atingă o coardă sensibilă a privitorului".
Oliver a văzut la televizor mai multe reportaje și știri legate de orașul Anina, aflat în Banatul de Munte, cândva un înfloritor centru carbonifer, locuit deopotrivă de români, șvabi și unguri. Decăzută astăzi complet, puținii locuitori ai localității duc o viață izolată, uitați de lume. La jumătatea anilor '80, autoritățile comuniste au decis să fărâme un munte pentru a construi o uriașă termocentrală de șisturi bituminoase. Se spune că s-a investit un miliard de dolari în acest El Dorado, ce a adunat muncitori din întreaga țară, atrași de salariile foarte mari și de promisiunea unei case și a unui loc de muncă stabil. Mii de oameni au venit la Anina, s-au construit blocuri, magazine, școli, însă proiectul s-a dovedit a fi un dezastru atât ecologic, cât și social. Termocentrala nu a funcționat niciodată cum ar fi trebuit și a fost închisă repede, în 1988, lăsând în urmă giganți de beton și fier nefolosiți și mulți oameni ce nu au știut încotro să o apuce. Unii dintre aceștia au rămas să locuiască în continuare în Orașul Nou și în colonia Crivina, cele două cartiere construite pentru muncitorii termocentralei. Impresionat de povestea acestor oameni, Oliver Merce a străbătut de zeci de ori cei 140 de kilometri care despart Timișoara de Anina, a fotografiat și și-a finanțat singur albumul "Anatomia decăderii". O carte bine structurată, o muncă serioasă, dusă până la capăt, un proiect rarisim în peisajul fotografiei din România.
- Ce te-a atras la început la această poveste?
- Îmi doream să-mi găsesc un proiect de anvergură, în care să mă implic, să cred. Văzusem imagini la televizor, fotografii despre acest subiect, mi-au părut că îl tratează superficial, dar că se întâmplă ceva foarte interesant acolo. Mi-am propus să ajung în zonă, să aflu viața acestor oameni, nefiltrată prin intermediul altui privitor. Ajuns acolo, mi-am zis că trebuie neapărat aprofundat, e ceva aproape ireal ce se întâmplă în acea zonă. Nu aveam niciun scop precis, dar îmi doream să cunosc și să fotografiez din plăcere, din curiozitate.
- Ce te-a impresionat la primul contact cu locul?
- Peisajul acela dezolant, blocurile pustii, părăsite. În unele dintre ele trăiesc animale în apartamentele de la parter, câini, vaci. Unii dintre oameni sunt foarte săraci, alții bolnavi, uneori îi vezi cum trec printre blocurile părăsite ca niște stafii. Asta-i "la prima vedere". Dar cel mai mult m-au impresionat oamenii. Calzi, primitori. Am ajuns pe căldură, în august 2014, am dat o tură, au sărit toți copiii cartierului pe mine, ne-am împrietenit imediat. Și oamenii mari m-au primit fără nicio reținere, mi-au dat voie să-i fotografiez, m-au invitat la ei în apartamente. Insistau să mă așeze la masă, chiar dacă nu aveau nimic la îndemână, se împrumutau la vecini, făceau sarmale cu slănină, găseau ceva. Nu au încălzire centrală și nici apă caldă, se descurcă cu butelii și cu sobe cu lemne. Cei mai mulți trăiesc din pensii, din ajutoare sociale, din alocațiile copiilor. M-a surprins naturalețea lor, nu le prea păsa de aparatul de fotografiat, nu se blocau, nu se întrerupeau din ce aveau de făcut, ceea ce m-a ajutat mult. Am rămas profund impresionat de acești oameni ce au rămas să trăiască acolo, deși zona nu mai are nimic ce să le ofere. Am vrut ca prin aceste fotografii să dau vizibilitate unor drame umane pe care, cu siguranță, timpul le va înăbuși sau le va ascunde.
- Era o atmosferă apăsătoare? Cum se descurcă sufletește oamenii din acel loc?
- Ei nu privesc lucrurile așa. Își trăiesc viața normal, fără să simtă vreo apăsare în plus, fără să fie mai deprimați ca cei din oraș. Nu că le-ar fi ușor, dar am simțit că ei văd partea plină a paharului: uite, domnule, avem aer curat și liniște. Dacă ar fi să plece în alt oraș, chiria ar fi de zece ori mai mare, celelalte cheltuieli asemenea. Pe unii poate îi ține în Orașul Nou și obișnuința sau frica de a pleca. Cei în putere încearcă diferite lucruri. Un bărbat a fost plecat la muncă, dar și-a dat seama că nu-i în regulă să stea departe de familie și să trimită bani, așa că s-a întors. Are cal, căruță și cutreieră pădurile zeci de kilometri, până găsește un buștean, un arbore uscat sau doborât de furtună. Îl secționează și vinde lemnul vecinilor.
- Totuși, în album se găsesc câteva fotografii ce trădează dramatism și o tristețe sfâșietoare...
- Acelea sunt făcute în colonia Crivina, la zece kilometri de Anina. Se află chiar pe platforma pe care a fost ridicată termocentrala, acolo unde mai trăiesc aproape 50 de oameni, în barăcile tip vagon, construite pentru muncitori. Mulți dintre ei sunt măcinați de boli sau de sărăcie crâncenă, e frig, fiind pe culme, bate mai mereu vântul. Acolo este într-adevăr deprimant. E ca o groapă comună în care zac sfărâmate atât betoanele, cât și viețile celor ce mai trăiesc acolo. Am întâlnit oameni ce au înaintat în viață în salturi dezordonate și au experimentat mai multă tristețe decât am putea noi înțelege vreodată. Nu și-au expus dramele, le-au păstrat discret în unica încăpere a barăcii în care locuiesc. Când am demarat proiectul, nu am vrut să fac sau să public fotografii extreme. Însă în cazul femeii ce-și crește singură, fără niciun venit, cei patru copilași, doar cu banii pe care-i obține din alocațiile acestora, sau donând sânge, am vrut să atrag atenția. Este inuman ca statul să nu se implice deloc în astfel de cazuri. Între timp, am aflat că tatăl copiilor s-a întors de la închisoare și lucrurile mergeau mai bine.
- Ți-ai finanțat singur publicarea albumului...
- Da, după ce am fotografiat doi ani, iarnă, vară, de Revelion, am simțit că proiectul e gata, că nu mai găsesc lucruri noi. Am știut că vreau să scot cartea și, timp de un an, am strâns bani, aveam un scop, un țel. A fost nevoie de o sumă consistentă pentru album. Că am pus de atâtea ori motorină pentru drum nu era un capăt de țară, dar tipografia, traducerea textelor, grafica... Nu știam ce o să fie, dacă se va vinde, dar am avut încredere în carte. Am scos 200 de exemplare și s-au vândut toate. Multe au fost cumpărate de oameni ce nu au treabă cu fotografia, dar au fost impresionați, interesați de subiect.
- Cum ai fost primit la festivalul din Polonia?
- Festivalul a fost cu mult peste tot ceea ce se întâmplă în România la nivel de fotografie. Incomparabil! Deschiderea a avut loc la cel mai important teatru din oraș, cu o trupă de jazz ce a improvizat în timpul proiecției fotografiilor, expozițiile, bine promovate, au fost găzduite de muzee și de locuri ce le-au pus în valoare, iar maratonul fotografilor le-a dat acestora prilejul să-și prezinte proiectele unei aule pline și să discute cu publicul. Mulți s-au arătat impresionați de subiectul meu, mirați că într-o țară din Uniunea Europeană mai există așa ceva. Se estimează că 20.000 de vizitatori, între care turiști veniți special într-un oraș cu 180.000 de locuitori au plătit bilete pentru a vedea expozițiile. O experiență foarte faină!