"Vai, ce face dragostea cu omul! Cum îl schimbă, cum îl nebuneşte de cap, cum îi dă aripi, de să crede numa' bun de zburat. Vai, vai!", zice mătuşa Erji şi pune pe masă cutia mare de carton, din care a scos scrisorile ei de tinereţe.
"Până acuma, io am păstrat tot, tot, am cotat de toate lucrurile care mi s-or părut importante în viaţa mea. Io le-oi tăt ceti, cât oi mai trăi. Apoi oi face foc, io cu mâna mea, şi le-oi aprinde pe tăte, huc! Le-oi aprinde când oi simţi io că nu mai am mult. Trebe să meargă şi ele cu mine, să mă însoţească, aşa cum au făcut-o de atâta vreme până acuma. Cui o să-i mai trăbuiască suvenirele mele, scrisorile, amintirile, chipurile, fotografiile?".
Întrebarea mătuşii rămâne o vreme fără răspuns. Oarecum, are dreptate. Amintirile adunate de-a lungul vieţii în câteva cutii sunt atât de personale, încât ar putea părea o lipsă de cuviinţă să le cercetezi fără voia ei. În plus, un chip încremenit pe cartonul unei fotografii nu ne poate spune nimic, mie sau altcuiva, străini de acele vremuri trecute demult, dacă nu e însoţit de povestea pe care mătuşa o începe de fiecare dată, cu un fel de sfială, dar şi cu bucuria că o poate scoate din uitare. Are dreptate mătuşa, toate cele păstrate cu grijă fac parte din viaţa ei ajunsă acum la peste nouăzeci şi cinci de ani. Cui să-i mai folosească? Şi totuşi...
Viaţa la milimetru Mătuşa Erji, Elisabeta pe numele de botez, s-a născut în familia unui miner. A fost cea mai mare din cei opt copii şi este acum singura care mai trăieşte dintre toţi, în cea mai veche casă din Cavnic, oraşul de sub Gutâi. Anul 1881 este scrijelit deasupra unei uşi, mătuşa a păstrat inscripţia ca şi amintirea primelor zile petrecute în această casă. "În '45 m-am măritat, după voinţa tatii, aveam douăzeci şi trei de ani. Era mare sărăcie, războiul nu era încă terminat. Bărbatul meu, Alexa, se întorsese grav rănit de pe front, avea o tijă de metal la un picior. A fost un om bun, delicat, pita lui Dumnezău, era dintr-o familie bună, copiii seamănă cu el, mai tăcuţi, mai sfioşi".
"Duminica, după nuntă, m-am dus un pic la casa părinţască, să-mi ieu rămas bun de la fraţi şi surori şi apoi seara am venit aici. Ţâu minte că era în martie, de sărbătoarea lui Alexa cel cald, pe şaptişpe.
Casa era veche de pe atunci, fusese ridicată de străbunicul bărbatului meu. Avea o tindă întunecoasă cu o uşă cu bumbi din aceia de fier şi era acolo în colţ o băbuie, un fel de vatră, clădită din nişte plăci mari de faianţă, negre de vechime şi afumare. Condiţii primitive din cale afară. Io tare m-am temut când am venit aici. Pereţii erau negri de fum, era întunecos totul. N-am ştiut ce să fac şi de ce să mă apuc mai întâi. Mai trăia mama bărbatului meu, Linca, soacra mea, care mi-a dat mână liberă să fac ce-oi putea. Înainte de nuntă, am îngrijit doi copii la o familie din Baia Mare. Acolo am avut condiţii foarte bune de curăţenie şi trai. Ştiam cum trebuie să arate o casă ca lumea, aşa că n-am stat pe gânduri şi m-am apucat de lucru. Am tras jos tăţi pereţii scorojiţi, apoi am făcut o muruială de lut proaspăt şi i-am lipit iară, i-am lăsat să se uşte bine şi i-am văruit de trei ori la rând. Am pus lapte în var ca să fie şi mai alb varul şi, doamne, ce fain am făcut! Părea că bordeiul acela întunecos l-am schimbat în palat. Apoi, puţin câte puţin, am tot adăugat. Am cumpărat o masă cu patru scaune, un dulap de vase, farfurii noi, apoi linguri, apoi pahare. Am lucrat o lună de zile, ca să-mi pot cumpăra o faţă de masă cu broderie. Am făcut singură cipcă, dantele, să-mi pun la ferestre. Nimic n-am risipit, toate le-am socotit până la ultimul bănuţ. În foametea şi-n criza de după război am învăţat că şi un capăt de aţă poate fi bun cândva, de aceea am fost tare economicoasă şi am şporolit (organizat cu economie) tăt ce-am avut. Am ştiut din puţin să fac mult şi din rău am făcut bun. În veci amin, de când îs io, n-am cerut un leu de la nimeni. Nu fac abuz de nimica, totul e calculat şi acuma la marea ştiinţă. Când am venit în casa asta, draniţa de pe acoperiş era spartă. Mă ploua pe masă, mă ploua în pat, vai de mine... Am făcut podele noi, am făcut uşă nouă, o fereastră de la cameră a trebuit să o înlocuiesc, că era putredă. De-a rânduţu le-am făcut, cum am putut pune ceva bani deoparte. Am tăt făcut şi chibzuit tot ce-i aici în casa asta, şi bărbatul Alexa nu s-o împotrivit. O văzut că ştiu să conduc bine casa şi că nu-s risipitoare. El a lucrat la mină, ca toţi bărbaţii de pe valea asta. Am trăit numai cinci ani buni împreună, apoi el s-a îmbolnăvit de silicoză şi a zăcut alţi zece ani. Viaţa mea cu el a fost scurtă, ultimii zece ani au fost de chin, pentru că l-am îngrijit ca pe un prunc neajutorat. Viaţă măsurată la milimetru, fără multe bucurii şi fără pauze de la griji şi necazuri. La treizeci şi opt de ani am rămas văduvă, cu trei copii de crescut, fără serviciu şi într-o casă care încă mai trebuia reparată pe toate părţile. Aşa am trăit. Nu minţăsc, nici adaug şi nici lăs".
Lampa de minerMătuşa Erji e o femeie mărunţică, delicată, zâmbeşte sfios în timp ce-mi povesteşte întâmplări din viaţa ei şi a apropiaţilor. Pe masă, în faţa ei, pe scaune, pe pat, pe jos, sunt împrăştiate multe cutii de carton în care îşi ţine "averea" - fotografii de tinereţe, scrisori, bileţele, felicitări de Crăciun şi de Paşti, sau cu alte ocazii. Din când în când, alege câte o fotografie sau o scrisoare şi după ce mi le arată, îmi spune şi povestea lor. Încetul cu încetul, mă lasă astfel să pătrund în cele mai tainice momente ale vieţii ei. Simt că mărturisirile îi fac bine, o ajută să treacă, poate, peste zilele de acum, o ajută să reînvie fericirea tinereţii, care a rămas ca un abur în chipurile surprinse în cartoanele îngălbenite de pe masă.
"Prima mea iubire a fost neîmpărtăşită, s-a terminat când a fost cedat Ardealul", îmi spune ea brusc, fără nici o introducere. "Atunci am înţeles că, uneori, oricât ai vrea să faci într-un fel ori altul, soarta ţi-e dirijată de altcineva sau altceva care e mai puternic decât voinţa ta. Am fost logodită cu inele de aur, cu un băiat care avea un frate judecător pe la Sibiu. Când s-a cedat Ardealul, el a plecat în România, la fratele lui, a fugit prin huciuri şi păduri, căci n-a vrut să facă armata la unguri. Mi-a părut tare rău, mi-a plăcut de el. M-a chemat şi pe mine să mă duc cu el, dar n-am avut curaj. Cum era să plec fără acte, fără să fiu încă măritată cu el? Am rămas aici şi tata m-a măritat cu Alexa, oarecum cam fără voia mea. Nu am putut călca peste cuvântul tatii. Între mine şi Alexa a fost la început o mare prietenie şi înţelegere, nu o mare dragoste. El a ştiut asta, a simţit, dar m-a respectat şi m-a preţuit mult. Uite aici, una dintre scrisorile pe care mi le scria şi mi le lăsa pe masă, din când în când, înainte de a pleca la lucru. Uite ce scrie: "Dragă puişor, vă doresc să ajungeţi la sentimente şi mai bune în anul care vine. Cu drag, soţul Alexandru". Mi-a lăsat-o înainte de un An Nou. Parcă mă ruşinam când vedeam câtă răbdare are cu mine şi abia aşteptam să-l văd întorcându-se de la lucru. L-am preţuit mult pentru bunătatea lui. Dacă era noapte, îşi lumina calea cu fonţa, lampa de miner. Îl vedeam de departe cum urcă dealul pe cărare, şi până-i deschideam uşa, îmi bătea parcă inima mai repede. Aşa mi-am dat seama că încep să-l îndrăgesc şi eu. După ce el n-a mai fost, am pus lampa de miner într-un cui, în grindă. De-acolo a vegheat ea toate câte s-au întâmplat după aceea cu mine şi copiii. Acuma mă veghează doar pe mine, nu a mai aprins-o nimeni de când a murit Alexa, dar eu am păstrat-o cu grijă, ca şi cum ar fi de atunci veşnic aprinsă."
Ultimul bilet
Pe masă sunt risipite scrisorile şi fotografiile pe care mătuşa le-a scos din cutii. Le adună şi face loc pentru un aluat de gogoşi pregătit special pentru venirea mea. Frământă aluatul şi nu se opreşte din povestit. O întreb la ce se gândeşte când e singură, cum e viaţa la aproape o sută de ani şi-mi răspunde glumind. "Vai, ce face dragostea cu omul. Cum îl schimbă, cum îl nebuneşte de cap, cum îi dă aripi, de să crede numa' bun de zburat. Vai, vai!", râde ea, în vreme ce taie cu un pahar gogoşi din aluat. "Acu tare-s slabă şi cam tulburită la cap câteodată, îi bine până când mai pot face una, alta. Iarna mă duc la copii, nu stau singură aici în vârful dealului. Dar gândul tot aici îmi rămâne, la căsuţa asta şi la poruncile iubirii pe care mi le-a lăsat Alexa, scrise pe ultimul bilet, înainte de a muri. Ia ce-mi porunceşte şi de dincolo de mormânt: «Adu-ţi aminte de ziua când mi-ai spus pentru întâia oară că mă iubeşti!», «În orice loc vei fi, gândeşte-te la mine şi nu mă uita!». Sunt zece porunci scrise de el. Le-am respectat pe toate. Dacă-mi pare rău după ceva, acum, la anii ăştia, apoi pot să zic cu-adevărat că-mi pare rău că a murit aşa repede bărbatul meu şi că am rămas cu greutăţi groaznice. Dar îmi mai pare rău şi după anii de fetie, când am fost stimată, cinstită, când am avut o viaţă frumoasă şi am umblat cu capu ridicat, că am avut de ce. Îmi pare rău că se trec toate aşa de repede şi nu le poţi opri, oricât ai vrea. Oricât a fost de grea viaţa mea, îmi pare rău că mă apropiu de capătul ei".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
