Luminaţia

E o toamnă blândă, încă, în Bucureşti, astăzi e soare.

Ploile de ieri au spulberat norii şi cenuşiul care a ţinut captiv ora­şul câteva zile la rând. Nimic nu-mi dă de înţeles că am fi la începutul iernii, în grădină încă mai sunt câţiva boboci de trandafiri, unele crizanteme de-abia s-au deschis, iedera pare mai verde ca oricând. Dar poate că doar mie mi se pare că toamna e încă în toi, mai ales acum, după ce m-am întors dintr-o iarnă. O zi de iarnă în Ardeal, în Maramureş, pe­trecută pe vârful unui deal, acolo unde se află ci­mitirul în care sunt îngropaţi strămoşii mei. Nea­mul meu din ceea lume, care acum este mult mai mare decât acela care-a rămas pe pământ.
Am fost de Ziua tuturor sfinţilor, de Ziua mor­ţilor, numită şi Luminaţia, să-mi regăsesc rădă­cinile şi să le cinstesc. Întotdeauna începutul de noiembrie, în acel colţ de ţară, este dedicat lumi­nilor care încearcă să străpungă întunericul, în­ghe­ţul şi singurătatea, aflate pe drumul către cei duşi dintre noi. Dacă ne-am gândit la ei de-a lungul anilor, de când nu mai sunt cu noi în lumea aceasta, sau doar dacă i-am vi­sat ori dacă ni s-a părut, în cine ştie ce împrejurare, că le ve­dem chipurile de departe în mul­ţi­me, dacă i-am sim­ţit doar în preaj­ma noastră, ca pe-un par­fum de demult, ca pe-o străful­gerare de lumină, ori ca pe o umbră pie­zişă ce trece printre pomi, este numai şi numai pen­tru că n-avem cum să despărţim cele ale lumii acesteia de cele ale lumii lor. Cine a văzut cum iese sufletul dintr-un om înţele­ge acest lucru, ştie cât de sub­ţire şi diafană e limita, mai bine ca alţii pentru care moartea a rămas încă o spaimă tulburătoare.
Luminaţia este singura sărbătoare dintre lumi, când graniţa dintre noi şi cei duşi aproape că dis­pare, se face subţire, subţire şi aproape străvezie. Dacă porneşti pe calea întâlnirii cu ei, dacă intri în ritualul străvechi al pomenirii lor, este posibil ca la întoarcerea spre casă să nu ţi se pară întunericul atât de nepătruns, îngheţul atât de tulburător în măreţia lui şi singurătatea atât de fără de speranţă. Dar pentru asta sunt câţiva paşi pe care trebuie să-i faci, aşa cum au făcut-o şi cei de dinainte şi cum o să facă şi cei care vor veni şi care vor fi însetaţi de dorul nostru. Asta numai dacă îi vom învăţa să ne vadă şi după ce nu vom mai fi aici. Primul pas este să aprinzi o lumânare. Să stai în faţa ei şi să te gân­deşti la cei care nu mai sunt. Lumina ei va îm­prăştia cu siguranţă întunericul, pustiul absenţei lor, va încălzi şi va topi îngheţul pogorât în inimi şi va alunga singurătatea. În faţa unei lumânări aprinse n-ai cum să fii singur, pentru că la lumina şi la căl­dura ei vin toţi să se lumi­neze şi să se încăl­zească la bucuria de a fi îm­preună, ori de care parte a lumii s-ar afla. Săr­bătoarea întâlnirii începe în fla­că­ra unei lumânări.

Puntea de lumină

Luminaţia e ziua luminii pe care o întindem către cei care nu mai sunt aici, ca să le luminăm ca­lea întoar­ce­rii către casă, către ceea ce au lăsat în urmă. Dar Lu­minaţia este şi ziua luminii menite să ne lumineze nouă drumul, să ne facă mai pe înţeles ros­tul şi me­ni­rea, să ne ajute să des­câlcim căile atât de întortocheate, une­ori, ale zilelor. Mai presus de toate, Lu­mi­naţia ne arată Începutul şi Sfârşitul între care încap toate cu­noscutele şi ne­cu­noscutele alfa­be­tului vieţii: bucu­rii şi tristeţi, păreri de rău şi jubilări, izbânzi ori întâr­zieri. La cimitir te duci cu flori şi cu lumâ­nări. Cureţi şi împo­do­beşti mor­mintele şi-apoi aprinzi lumâ­nările ca să se vadă din orice parte le-ai privi că acolo e un început de săr­bătoare. Sărbătoarea în ca­re cei duşi dintre noi, cei plecaţi se întorc din um­bra uitării noastre, în lumi­na aducerilor aminte.
Sunt morminte pe care se aprind zeci de lu­mânări, altele pe care ard doar câteva, sunt altele care s-au pierdut şi-au scăzut printre ier­buri, ajungând doar nişte movile nu mai mari decât un muşuroi. Unele s-au şters cu totul, odată ce crucile de lemn au putrezit şi neamul s-a oprit, a dispărut, s-a mutat cu to­tul de cealaltă parte a lumii. Pentru aceş­tia, şi preotul are o rugăciune de pomenire. Nu poţi să n-o asculţi, nu poţi să nu aprinzi apoi o lumânare cu gândul la ei, nu poţi să-i laşi la gardul cimitirului fără să-i chemi la căldura unei lumânări. Că o pui pe un muşuroi, la rădăcina unui brad, la ca­pătul unui drum, pe o masă în grădină, lân­gă un pahar cu vin, ori­unde ar fi, de Lu­minaţie ea îi aduce şi pe cei ră­maşi orfani de lumea asta în locurile în care au vieţuit. Şi morţii fără morminte au dreptul să se întoarcă, şi flacăra lumânării îi ajută să nu se rătăcească, să le fie uşor să recunoască dru­mul, chiar dacă nu mai e ni­meni din neamul lor în partea vie a lumii.
Sunt morminte care de Luminaţie sunt în­con­jurate de mulţi oameni, altele la care nu vine ni­meni din lu­mea de aici. Dar cei de din­colo nu în­târzie niciodată. Ei vin totdeauna de Ziua Mor­ţi­lor, ei sunt prezenţi mereu şi aşteaptă un semn din care să înţeleagă că nu s-au şters de tot din cartea vieţii. Câtă vreme măcar o lumânare arde şi la căpătâiul lor, în amintirtea lor, ori doar în pome­nirea gene­roasă a altora, pe care nici măcar nu i-au cunoscut, mai păstrează şi ei legătura cu lumea din care au plecat. Flacăra lumâ­nărilor este în această zi a Lu­mi­naţiei puntea pe care ne întâlnim vii şi morţi, puntea dintre lumi. Nu ştim şi poate nu vom şti ni­cio­dată a cui inimă sfârâie mai tare de dor, în lu­mina lumână­rilor aprinse, a noastră, a celor care am rămas, ori a celor care au plecat, cel mai adesea, fără voia lor.

Calea de vorbe

De Luminaţie, te duci la cimitir cu flori, cu lu­mânări şi cu aduceri aminte, pe care le scoţi din uitare cu grijă faţă de adevăr. Povesteşti despre cei care nu mai sunt şi cuvintele au puterea de a-i aduce înapoi. Spui întâmplări pe care le-au trăit şi, dintr-odată, îi simţi mai aproape. Îţi aminteşti în­tâlnirile cu ei în pe­te­cul de viaţă petrecut împreună, şi atunci te apucă dorul. E o me­lan­colie aparte, care se manifestă de Lu­mi­naţie. Un amestec de dor şi căinţă, de drag şi regrete, pe care vor­bele încearcă să le um­ple. Prin pu­terea lor uriaşă, cu­vintele, vorbele, spu­sele, au darul de-a trece din­colo de vămi, dincolo de timp. La flacăra lu­mânărilor povestim despre cei care nu mai sunt, îi înviem prin cuvintele spuse despre ei, îi adu­cem aproape şi, dintr-odată, poţi să simţi că tim­pul parcă se opreşte în loc, se rupe cum­­va din timpul acela pe care l-ai lăsat dincolo de gardul ci­miti­rului, dincolo de poarta pe care ai intrat cu sfia­lă, ca întotdeauna. Acolo, în cimitir, între crucile celor duşi nu mai este azi şi mâine, ci doar un timp al amintirii, care se naşte prin poveşti. Acela e tim­pul morţilor şi al viilor laolaltă, e timpul sărbătorii dintre două lumi. Sărbătoare pe care trebuie s-o pregăteşti ca pe oricare alta, ca şi cum cei pe care-i pomeneşti n-ar fi plecat niciodată din lumea asta în aceea a florilor, şi-ar fi duşi numai dincolo de gard, să culeagă un măr de pe o creangă.
Puntea de lumină şi calea de vorbe ne ajută să ne întâlnim morţii. Uneori primim semne de la ei şi nu e de mirare că se întâmplă aşa. Ele pot să vină pe calea visului, sau a unor gânduri şi întâmplări care par banale la o primă vedere. Nu poate fi de mi­rare câtă vreme am împărţit bucuria aceloraşi ră­să­rituri sau apusuri, câtă vreme ne-am rugat sub ace­laşi cer, câtă vreme am împărţit aceleaşi dimi­neţi, aceleaşi speranţe şi aceleaşi poveşti. Este atât de subtilă această comuniune între cei care aparţin unei familii, unui neam, şi atât de puternică în rea­litate, încât nu poate fi distrusă de despărţirea adusă de moarte. Fiecare are locul lui în acest şir, în acest lanţ, chiar dacă nu ştim niciodată câte verigi au fost în urma noastră şi câte se vor naşte în viitor. Faptul că acelaşi sânge tre­ce, a trecut sau va tre­ce prin inimile noas­tre este suficient ca să ne ţi­nă împreună. Une­ori, această legă­tură se atenu­ează, ca o cea­­ţă care se lasă pes­­­te lucruri şi oa­meni, dar care nu te împiedică totuşi să vezi. Alteori, simţi cum ea creşte şi pu­ne stăpânire peste toate gândurile, cum se în­firipă ca o iu­bi­re de care te îngri­jeşti să nu scadă, să nu se piar­dă.
A trecut Lu­mi­naţia, şi mă bucur că şi în această toam­nă i-am întâlnit pe cei duşi ai mei, pe pun­tea de lumină şi pe calea vorbelor. Ori­cât de mare va fi iar­na care va veni, ori­cât de ne­sfârşit ge­rul, visele trimise de ei drept mulţumire îmi vor ţine de cald.