Ploile de ieri au spulberat norii și cenușiul care a ținut captiv orașul câteva zile la rând. Nimic nu-mi dă de înțeles că am fi la începutul iernii, în grădină încă mai sunt câțiva boboci de trandafiri, unele crizanteme de-abia s-au deschis, iedera pare mai verde ca oricând. Dar poate că doar mie mi se pare că toamna e încă în toi, mai ales acum, după ce m-am întors dintr-o iarnă. O zi de iarnă în Ardeal, în Maramureș, petrecută pe vârful unui deal, acolo unde se află cimitirul în care sunt îngropați strămoșii mei. Neamul meu din ceea lume, care acum este mult mai mare decât acela care-a rămas pe pământ.
Am fost de Ziua tuturor sfinților, de Ziua morților, numită și Luminația, să-mi regăsesc rădăcinile și să le cinstesc. Întotdeauna începutul de noiembrie, în acel colț de țară, este dedicat luminilor care încearcă să străpungă întunericul, înghețul și singurătatea, aflate pe drumul către cei duși dintre noi. Dacă ne-am gândit la ei de-a lungul anilor, de când nu mai sunt cu noi în lumea aceasta, sau doar dacă i-am visat ori dacă ni s-a părut, în cine știe ce împrejurare, că le vedem chipurile de departe în mulțime, dacă i-am simțit doar în preajma noastră, ca pe-un parfum de demult, ca pe-o străfulgerare de lumină, ori ca pe o umbră piezișă ce trece printre pomi, este numai și numai pentru că n-avem cum să despărțim cele ale lumii acesteia de cele ale lumii lor. Cine a văzut cum iese sufletul dintr-un om înțelege acest lucru, știe cât de subțire și diafană e limita, mai bine ca alții pentru care moartea a rămas încă o spaimă tulburătoare.
Luminația este singura sărbătoare dintre lumi, când granița dintre noi și cei duși aproape că dispare, se face subțire, subțire și aproape străvezie. Dacă pornești pe calea întâlnirii cu ei, dacă intri în ritualul străvechi al pomenirii lor, este posibil ca la întoarcerea spre casă să nu ți se pară întunericul atât de nepătruns, înghețul atât de tulburător în măreția lui și singurătatea atât de fără de speranță. Dar pentru asta sunt câțiva pași pe care trebuie să-i faci, așa cum au făcut-o și cei de dinainte și cum o să facă și cei care vor veni și care vor fi însetați de dorul nostru. Asta numai dacă îi vom învăța să ne vadă și după ce nu vom mai fi aici. Primul pas este să aprinzi o lumânare. Să stai în fața ei și să te gândești la cei care nu mai sunt. Lumina ei va împrăștia cu siguranță întunericul, pustiul absenței lor, va încălzi și va topi înghețul pogorât în inimi și va alunga singurătatea. În fața unei lumânări aprinse n-ai cum să fii singur, pentru că la lumina și la căldura ei vin toți să se lumineze și să se încălzească la bucuria de a fi împreună, ori de care parte a lumii s-ar afla. Sărbătoarea întâlnirii începe în flacăra unei lumânări.
Puntea de lumină
Luminația e ziua luminii pe care o întindem către cei care nu mai sunt aici, ca să le luminăm calea întoarcerii către casă, către ceea ce au lăsat în urmă. Dar Luminația este și ziua luminii menite să ne lumineze nouă drumul, să ne facă mai pe înțeles rostul și menirea, să ne ajute să descâlcim căile atât de întortocheate, uneori, ale zilelor. Mai presus de toate, Luminația ne arată Începutul și Sfârșitul între care încap toate cunoscutele și necunoscutele alfabetului vieții: bucurii și tristeți, păreri de rău și jubilări, izbânzi ori întârzieri. La cimitir te duci cu flori și cu lumânări. Cureți și împodobești mormintele și-apoi aprinzi lumânările ca să se vadă din orice parte le-ai privi că acolo e un început de sărbătoare. Sărbătoarea în care cei duși dintre noi, cei plecați se întorc din umbra uitării noastre, în lumina aducerilor aminte.
Sunt morminte pe care se aprind zeci de lumânări, altele pe care ard doar câteva, sunt altele care s-au pierdut și-au scăzut printre ierburi, ajungând doar niște movile nu mai mari decât un mușuroi. Unele s-au șters cu totul, odată ce crucile de lemn au putrezit și neamul s-a oprit, a dispărut, s-a mutat cu totul de cealaltă parte a lumii. Pentru aceștia, și preotul are o rugăciune de pomenire. Nu poți să n-o asculți, nu poți să nu aprinzi apoi o lumânare cu gândul la ei, nu poți să-i lași la gardul cimitirului fără să-i chemi la căldura unei lumânări. Că o pui pe un mușuroi, la rădăcina unui brad, la capătul unui drum, pe o masă în grădină, lângă un pahar cu vin, oriunde ar fi, de Luminație ea îi aduce și pe cei rămași orfani de lumea asta în locurile în care au viețuit. Și morții fără morminte au dreptul să se întoarcă, și flacăra lumânării îi ajută să nu se rătăcească, să le fie ușor să recunoască drumul, chiar dacă nu mai e nimeni din neamul lor în partea vie a lumii.
Sunt morminte care de Luminație sunt înconjurate de mulți oameni, altele la care nu vine nimeni din lumea de aici. Dar cei de dincolo nu întârzie niciodată. Ei vin totdeauna de Ziua Morților, ei sunt prezenți mereu și așteaptă un semn din care să înțeleagă că nu s-au șters de tot din cartea vieții. Câtă vreme măcar o lumânare arde și la căpătâiul lor, în amintirtea lor, ori doar în pomenirea generoasă a altora, pe care nici măcar nu i-au cunoscut, mai păstrează și ei legătura cu lumea din care au plecat. Flacăra lumânărilor este în această zi a Luminației puntea pe care ne întâlnim vii și morți, puntea dintre lumi. Nu știm și poate nu vom ști niciodată a cui inimă sfârâie mai tare de dor, în lumina lumânărilor aprinse, a noastră, a celor care am rămas, ori a celor care au plecat, cel mai adesea, fără voia lor.
Calea de vorbe
De Luminație, te duci la cimitir cu flori, cu lumânări și cu aduceri aminte, pe care le scoți din uitare cu grijă față de adevăr. Povestești despre cei care nu mai sunt și cuvintele au puterea de a-i aduce înapoi. Spui întâmplări pe care le-au trăit și, dintr-odată, îi simți mai aproape. Îți amintești întâlnirile cu ei în petecul de viață petrecut împreună, și atunci te apucă dorul. E o melancolie aparte, care se manifestă de Luminație. Un amestec de dor și căință, de drag și regrete, pe care vorbele încearcă să le umple. Prin puterea lor uriașă, cuvintele, vorbele, spusele, au darul de-a trece dincolo de vămi, dincolo de timp. La flacăra lumânărilor povestim despre cei care nu mai sunt, îi înviem prin cuvintele spuse despre ei, îi aducem aproape și, dintr-odată, poți să simți că timpul parcă se oprește în loc, se rupe cumva din timpul acela pe care l-ai lăsat dincolo de gardul cimitirului, dincolo de poarta pe care ai intrat cu sfială, ca întotdeauna. Acolo, în cimitir, între crucile celor duși nu mai este azi și mâine, ci doar un timp al amintirii, care se naște prin povești. Acela e timpul morților și al viilor laolaltă, e timpul sărbătorii dintre două lumi. Sărbătoare pe care trebuie s-o pregătești ca pe oricare alta, ca și cum cei pe care-i pomenești n-ar fi plecat niciodată din lumea asta în aceea a florilor, și-ar fi duși numai dincolo de gard, să culeagă un măr de pe o creangă.
Puntea de lumină și calea de vorbe ne ajută să ne întâlnim morții. Uneori primim semne de la ei și nu e de mirare că se întâmplă așa. Ele pot să vină pe calea visului, sau a unor gânduri și întâmplări care par banale la o primă vedere. Nu poate fi de mirare câtă vreme am împărțit bucuria acelorași răsărituri sau apusuri, câtă vreme ne-am rugat sub același cer, câtă vreme am împărțit aceleași dimineți, aceleași speranțe și aceleași povești. Este atât de subtilă această comuniune între cei care aparțin unei familii, unui neam, și atât de puternică în realitate, încât nu poate fi distrusă de despărțirea adusă de moarte. Fiecare are locul lui în acest șir, în acest lanț, chiar dacă nu știm niciodată câte verigi au fost în urma noastră și câte se vor naște în viitor. Faptul că același sânge trece, a trecut sau va trece prin inimile noastre este suficient ca să ne țină împreună. Uneori, această legătură se atenuează, ca o ceață care se lasă peste lucruri și oameni, dar care nu te împiedică totuși să vezi. Alteori, simți cum ea crește și pune stăpânire peste toate gândurile, cum se înfiripă ca o iubire de care te îngrijești să nu scadă, să nu se piardă.
A trecut Luminația, și mă bucur că și în această toamnă i-am întâlnit pe cei duși ai mei, pe puntea de lumină și pe calea vorbelor. Oricât de mare va fi iarna care va veni, oricât de nesfârșit gerul, visele trimise de ei drept mulțumire îmi vor ține de cald.