"Până acuma, io am păstrat tot, tot, am cotat de toate lucrurile care mi s-or părut importante în viața mea. Io le-oi tăt ceti, cât oi mai trăi. Apoi oi face foc, io cu mâna mea, și le-oi aprinde pe tăte, huc! Le-oi aprinde când oi simți io că nu mai am mult. Trebe să meargă și ele cu mine, să mă însoțească, așa cum au făcut-o de atâta vreme până acuma. Cui o să-i mai trăbuiască suvenirele mele, scrisorile, amintirile, chipurile, fotografiile?".
Întrebarea mătușii rămâne o vreme fără răspuns. Oarecum, are dreptate. Amintirile adunate de-a lungul vieții în câteva cutii sunt atât de personale, încât ar putea părea o lipsă de cuviință să le cercetezi fără voia ei. În plus, un chip încremenit pe cartonul unei fotografii nu ne poate spune nimic, mie sau altcuiva, străini de acele vremuri trecute demult, dacă nu e însoțit de povestea pe care mătușa o începe de fiecare dată, cu un fel de sfială, dar și cu bucuria că o poate scoate din uitare. Are dreptate mătușa, toate cele păstrate cu grijă fac parte din viața ei ajunsă acum la peste nouăzeci și cinci de ani. Cui să-i mai folosească? Și totuși...
Viața la milimetru
Mătușa Erji, Elisabeta pe numele de botez, s-a născut în familia unui miner. A fost cea mai mare din cei opt copii și este acum singura care mai trăiește dintre toți, în cea mai veche casă din Cavnic, orașul de sub Gutâi. Anul 1881 este scrijelit deasupra unei uși, mătușa a păstrat inscripția ca și amintirea primelor zile petrecute în această casă. "În '45 m-am măritat, după voința tatii, aveam douăzeci și trei de ani. Era mare sărăcie, războiul nu era încă terminat. Bărbatul meu, Alexa, se întorsese grav rănit de pe front, avea o tijă de metal la un picior. A fost un om bun, delicat, pita lui Dumnezău, era dintr-o familie bună, copiii seamănă cu el, mai tăcuți, mai sfioși".
"Duminica, după nuntă, m-am dus un pic la casa părințască, să-mi ieu rămas bun de la frați și surori și apoi seara am venit aici. Țâu minte că era în martie, de sărbătoarea lui Alexa cel cald, pe șaptișpe. Casa era veche de pe atunci, fusese ridicată de străbunicul bărbatului meu. Avea o tindă întunecoasă cu o ușă cu bumbi din aceia de fier și era acolo în colț o băbuie, un fel de vatră, clădită din niște plăci mari de faianță, negre de vechime și afumare. Condiții primitive din cale afară. Io tare m-am temut când am venit aici. Pereții erau negri de fum, era întunecos totul. N-am știut ce să fac și de ce să mă apuc mai întâi. Mai trăia mama bărbatului meu, Linca, soacra mea, care mi-a dat mână liberă să fac ce-oi putea. Înainte de nuntă, am îngrijit doi copii la o familie din Baia Mare. Acolo am avut condiții foarte bune de curățenie și trai. Știam cum trebuie să arate o casă ca lumea, așa că n-am stat pe gânduri și m-am apucat de lucru. Am tras jos tăți pereții scorojiți, apoi am făcut o muruială de lut proaspăt și i-am lipit iară, i-am lăsat să se uște bine și i-am văruit de trei ori la rând. Am pus lapte în var ca să fie și mai alb varul și, doamne, ce fain am făcut! Părea că bordeiul acela întunecos l-am schimbat în palat. Apoi, puțin câte puțin, am tot adăugat. Am cumpărat o masă cu patru scaune, un dulap de vase, farfurii noi, apoi linguri, apoi pahare. Am lucrat o lună de zile, ca să-mi pot cumpăra o față de masă cu broderie. Am făcut singură cipcă, dantele, să-mi pun la ferestre. Nimic n-am risipit, toate le-am socotit până la ultimul bănuț. În foametea și-n criza de după război am învățat că și un capăt de ață poate fi bun cândva, de aceea am fost tare economicoasă și am șporolit (organizat cu economie) tăt ce-am avut. Am știut din puțin să fac mult și din rău am făcut bun. În veci amin, de când îs io, n-am cerut un leu de la nimeni. Nu fac abuz de nimica, totul e calculat și acuma la marea știință. Când am venit în casa asta, dranița de pe acoperiș era spartă. Mă ploua pe masă, mă ploua în pat, vai de mine... Am făcut podele noi, am făcut ușă nouă, o fereastră de la cameră a trebuit să o înlocuiesc, că era putredă. De-a rânduțu le-am făcut, cum am putut pune ceva bani deoparte. Am tăt făcut și chibzuit tot ce-i aici în casa asta, și bărbatul Alexa nu s-o împotrivit. O văzut că știu să conduc bine casa și că nu-s risipitoare. El a lucrat la mină, ca toți bărbații de pe valea asta. Am trăit numai cinci ani buni împreună, apoi el s-a îmbolnăvit de silicoză și a zăcut alți zece ani. Viața mea cu el a fost scurtă, ultimii zece ani au fost de chin, pentru că l-am îngrijit ca pe un prunc neajutorat. Viață măsurată la milimetru, fără multe bucurii și fără pauze de la griji și necazuri. La treizeci și opt de ani am rămas văduvă, cu trei copii de crescut, fără serviciu și într-o casă care încă mai trebuia reparată pe toate părțile. Așa am trăit. Nu mințăsc, nici adaug și nici lăs".
Lampa de miner
Mătușa Erji e o femeie mărunțică, delicată, zâmbește sfios în timp ce-mi povestește întâmplări din viața ei și a apropiaților. Pe masă, în fața ei, pe scaune, pe pat, pe jos, sunt împrăștiate multe cutii de carton în care își ține "averea" - fotografii de tinerețe, scrisori, bilețele, felicitări de Crăciun și de Paști, sau cu alte ocazii. Din când în când, alege câte o fotografie sau o scrisoare și după ce mi le arată, îmi spune și povestea lor. Încetul cu încetul, mă lasă astfel să pătrund în cele mai tainice momente ale vieții ei. Simt că mărturisirile îi fac bine, o ajută să treacă, poate, peste zilele de acum, o ajută să reînvie fericirea tinereții, care a rămas ca un abur în chipurile surprinse în cartoanele îngălbenite de pe masă.
"Prima mea iubire a fost neîmpărtășită, s-a terminat când a fost cedat Ardealul", îmi spune ea brusc, fără nici o introducere. "Atunci am înțeles că, uneori, oricât ai vrea să faci într-un fel ori altul, soarta ți-e dirijată de altcineva sau altceva care e mai puternic decât voința ta. Am fost logodită cu inele de aur, cu un băiat care avea un frate judecător pe la Sibiu. Când s-a cedat Ardealul, el a plecat în România, la fratele lui, a fugit prin huciuri și păduri, căci n-a vrut să facă armata la unguri. Mi-a părut tare rău, mi-a plăcut de el. M-a chemat și pe mine să mă duc cu el, dar n-am avut curaj. Cum era să plec fără acte, fără să fiu încă măritată cu el? Am rămas aici și tata m-a măritat cu Alexa, oarecum cam fără voia mea. Nu am putut călca peste cuvântul tatii. Între mine și Alexa a fost la început o mare prietenie și înțelegere, nu o mare dragoste. El a știut asta, a simțit, dar m-a respectat și m-a prețuit mult. Uite aici, una dintre scrisorile pe care mi le scria și mi le lăsa pe masă, din când în când, înainte de a pleca la lucru. Uite ce scrie: "Dragă puișor, vă doresc să ajungeți la sentimente și mai bune în anul care vine. Cu drag, soțul Alexandru". Mi-a lăsat-o înainte de un An Nou. Parcă mă rușinam când vedeam câtă răbdare are cu mine și abia așteptam să-l văd întorcându-se de la lucru. L-am prețuit mult pentru bunătatea lui. Dacă era noapte, își lumina calea cu fonța, lampa de miner. Îl vedeam de departe cum urcă dealul pe cărare, și până-i deschideam ușa, îmi bătea parcă inima mai repede. Așa mi-am dat seama că încep să-l îndrăgesc și eu. După ce el n-a mai fost, am pus lampa de miner într-un cui, în grindă. De-acolo a vegheat ea toate câte s-au întâmplat după aceea cu mine și copiii. Acuma mă veghează doar pe mine, nu a mai aprins-o nimeni de când a murit Alexa, dar eu am păstrat-o cu grijă, ca și cum ar fi de atunci veșnic aprinsă."
Ultimul bilet
Pe masă sunt risipite scrisorile și fotografiile pe care mătușa le-a scos din cutii. Le adună și face loc pentru un aluat de gogoși pregătit special pentru venirea mea. Frământă aluatul și nu se oprește din povestit. O întreb la ce se gândește când e singură, cum e viața la aproape o sută de ani și-mi răspunde glumind. "Vai, ce face dragostea cu omul. Cum îl schimbă, cum îl nebunește de cap, cum îi dă aripi, de să crede numa' bun de zburat. Vai, vai!", râde ea, în vreme ce taie cu un pahar gogoși din aluat. "Acu tare-s slabă și cam tulburită la cap câteodată, îi bine până când mai pot face una, alta. Iarna mă duc la copii, nu stau singură aici în vârful dealului. Dar gândul tot aici îmi rămâne, la căsuța asta și la poruncile iubirii pe care mi le-a lăsat Alexa, scrise pe ultimul bilet, înainte de a muri. Ia ce-mi poruncește și de dincolo de mormânt: «Adu-ți aminte de ziua când mi-ai spus pentru întâia oară că mă iubești!», «În orice loc vei fi, gândește-te la mine și nu mă uita!». Sunt zece porunci scrise de el. Le-am respectat pe toate. Dacă-mi pare rău după ceva, acum, la anii ăștia, apoi pot să zic cu-adevărat că-mi pare rău că a murit așa repede bărbatul meu și că am rămas cu greutăți groaznice. Dar îmi mai pare rău și după anii de fetie, când am fost stimată, cinstită, când am avut o viață frumoasă și am umblat cu capu ridicat, că am avut de ce. Îmi pare rău că se trec toate așa de repede și nu le poți opri, oricât ai vrea. Oricât a fost de grea viața mea, îmi pare rău că mă apropiu de capătul ei".